Colocviu cu cardinalul Claudio Hummes,
prefect al Congregaţiei pentru Cler
Manualul pentru folosirea Windows alături de Summa theologica a sfântului Toma de Aquino; reţeaua (mreaja) telematică în locul mrejei apostolului Petru, pescarul; în discotecă purtând haină clericală; pe scenă cu reverenda, pe plajă sub cortul-biserică... Se schimbă faţa preotului din era digitală.
Doctor în teologie dogmatică şi expert cunoscător al noilor tehnologii, se apropie de omul digital navigând alături de el în marea cea mare a comunicaţiei. Este gata să favorizeze întâlnirea personală a tinerilor cu Isus Cristos, urmându-i în cotidianitatea lor, aşadar - dacă s-a înţeles cu episcopul şi în cadrul unui program pastoral precis - şi acolo unde se întâlnesc pentru a dansa. Foloseşte limbajul muzicii chiar şi numai pentru a lăsa o urmă în inima celui care-l ascultă. Duce Euharistia şi în mijlocul leneşilor din timpul verii, numai să nu-i lase să se îndepărteze de masă, nici măcar pentru o scurtă perioadă.
Însă, mai ales, se roagă. Mai mult, ştie că trebuie să se roage intens dacă vrea într-adevăr să-l ducă pe Cristos la om şi pe om la Cristos. Aşadar, se schimbă faţa preotului, nu misiunea. Este convins de acest lucru cardinalul brazilian Claudio Hummes, prefect al Congregaţiei pentru Cler. Este conştient de necesitatea unei treceri culturale decisive pentru a da elan nou misiunii preotului, care rămâne aceea de a favoriza, în afară de cunoaşterea evangheliei, în toată lumea, întâlnirea personală a fiecăruia cu Cristos. "Acest lucru - spune cardinalul începând un colocviu lung şi cordial cu L'Osservatore Romano în care atinge numeroase şi interesante teme referitoare la viaţa preotului astăzi - îl recomandă Benedict al XVI-lea din prima zi a pontificatului său. Şi acest lucru trebuie să-l facă preotul, cu orice mijloc şi în orice mod posibil. De altfel, papa cel dintâi a dat mărturie despre importanţa de a fi prezent oriunde poate fi întâlnit omul, în cotidianitatea existenţei sale".
Cardinalul se referă la decizia luată de papa de a fi prezent în reţea pentru un dialog apropiat cu aceia care frecventează digitalul, şi la decizia, şi mai viitorologă, de a intra în lumea Facebook.
Noutăţi despre care foarte probabil se va reflecta şi se va trata chiar în timpul Anului Sfintei Preoţii care, voit de Benedict al XVI-lea, se va inaugura, aşa cum se ştie, la 19 iunie. "O intuiţie minunată şi clarvăzătoare. Este vorba de un dar - subliniază cardinalul - pe care papa îl face Bisericii şi preotului. Şi, sunt sigur, nu va fi un an celebrativ al preoţiei. Va fi mai degrabă un an propozitiv".
În realitate, iniţiativa pontifului vine într-un moment foarte special al istoriei şi al vieţii Bisericii. Chemată să se confrunte cu societatea postmodernă, marcată de o exasperare relativistă, uneori exagerată, şi de acel vânt laicist puternic care o face tot mai mult să trăiască aşa ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, Biserica nu a fost ea însăşi scutită de contagiul unui sistem pervers până la neverosimil. "Primii care au simţit asta - afirmă în acest sens cardinalul - au fost chiar ei, preoţii. Dar aş spune că e vorba de o consecinţă aproape fiziologică, asemănătoare cu acelea care există în orice domeniu uman atunci când are loc un salt cultural aşa de clar şi suntem dintr-o dată cufundaţi într-o realitate care ne surprinde. Pentru aceasta este foarte important ca preoţii să-i simtă aproape pe papa şi Biserica, care se preocupă pentru ei şi pentru condiţia lor".
De fapt, în ultimii ani preoţii au suferit datorită umilirii îndurate din cauza slăbiciunii unora dintre ei. În aceste zile a trezit agitaţie publicarea rezultatelor unei investigaţii făcută în Irlanda despre ceea ce s-a întâmplat în anumite institute călugăreşti. "A fost vorba efectiv - confirmă cardinalul - de o perioadă foarte, foarte dură şi grea. Grea şi datorită batjocurii mediatice la care au fost supuşi fără deosebire toţi preoţii, ca o «categorie», din cauza câtorva care s-au pătat cu abuzuri foarte grave faţă de minori. Aş vrea să amintesc că preoţii cei dintâi s-au simţit profund răniţi de aceste tragedii. Răniţi în sufletul lor preoţesc, în paternitatea lor spirituală faţă de cei care au îndurat violenţă; au văzut sfâşiată imaginea lor. Am cules multe destăinuiri ale preoţilor descurajaţi şi puşi în criză pentru ceea ce au făcut alţii. Desigur, sunt delicte grave, şi nu numai din punct de vedere penal, ci şi din punct de vedere canonic". Chiar dacă drama pedofiliei "nu se referă în mod specific şi exclusiv la preoţi - subliniază cardinalul - ci cuprinde în mod şi mult mai incisiv societatea şi, din păcate, mai ales domeniul familiar", rămâne totuşi "un fapt foarte grav care a compromis şi un anumit număr de preoţi. Este drept ca acela care este vinovat să plătească; dar nu este drept ca să plătească şi marea majoritate a preoţilor cinstiţi şi zeloşi care-şi dedică viaţa lor pentru a sluji turma care le-a fost încredinţată. Trebuie să ne rugăm, repet, să ne rugăm mult pentru cel care greşeşte dar şi pentru cel care trebuie să fie ajutat să-şi recapete propria autostimă. Şi în acest An al Sfintei Preoţii ne vom ruga mult cu şi pentru preoţii noştri. Biserica vrea să se roage cu şi pentru preoţii săi, să exprime apreciere faţă de ei".
La această dorinţă de atenţie simţită în mod generic printre preoţi, mai ales în momentul în care sunt chemaţi să înfrunte provocări zilnice pe diferite versante, va trebui să răspundă Anul Sfintei Preoţii. "Este în intenţia papei - spune cardinalul Hummes - să pregătească pentru anul acesta un document despre preoţie. Obiectivul, repet, este acela de a face în aşa fel încât preotul să se simtă bine în Biserică şi să existe toate condiţiile pentru o mărturie sănătoasă şi reală într-o societate care prezintă atâtea provocări care trebuie înfruntate".
Pentru aceasta se insistă mult asupra formării. Discernământul şi formarea sunt de altfel preocupări constante ale papei. Şi în recenta sa călătorie în Africa, în faţa unei Biserici bogate în vocaţii, Benedict al XVI-lea a atenţionat să nu fie considerată bogăţie numai cantitatea. "Desigur, este necesară o atentă operă de discernământ în admiterea la preoţie; dacă vrem să contăm pe preoţi efectiv motivaţi - este de acord cardinalul - este necesar să se facă o selecţie riguroasă, foarte riguroasă". Chiar dacă e clar că după aceea pot să aibă loc schimbări în personalitatea candidatului la preoţie, deşi a fost selecţionat în mod riguros. "Este adevărat - spune cardinalul - şi pentru aceasta eu susţin necesitatea de a continua în opera de discernământ în timpul întregului drum de la primire până la hirotonire. În acest punct, al doilea moment foarte important este constituit de formarea permanentă. Înseamnă a da celor consacraţi mijloacele, aşadar posibilitatea de a sta în lumea pe care sunt chemaţi s-o evanghelizeze. Înseamnă a-l ajuta să cunoască, să înţeleagă şi să vorbească limbajul lumii pentru a fi ascultat şi înţeles". Asta, chiar dacă în afară de cărţile de teologie, de filozofie morală, de ecleziologie, el va trebui să înceapă să răsfoiască şi să aprofundeze manuale pentru a învăţa folosirea noilor tehnologii, indispensabile de acum în apropierea de societatea digitalului. "Suntem convinşi de asta - spune cardinalul în acest sens - până acolo încât examinăm posibilitatea de a introduce în cursurile academice rezervate seminariştilor sau preoţilor studierea ei. Vom vedea. Folosirea reţelei informatice este, de altfel, indispensabilă de acum dacă se vrem să rămânem în pas cu timpurile".
Însă va fi suficientă experienţa în telematică pentru a reda preotului rolul său de martor al lui Cristos într-o societate care pare aşa de depărtată de dimensiunea religioasă? "Problema - spune cardinalul prefect - poate că trebuie inversată: această societate, aşa de haotică şi tot mai îndepărtată de Cristos, va mai fi capabilă să recepteze mărturia preotului? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. Eu sunt optimist în acest sens, deoarece credinţa, credinţa noastră, ne cere optimism şi încredere. Aşadar, credinţa în Cristos poate să pătrundă în această societate ca în toate celelalte societăţi. Preotul poate şi trebuie să fie instrumentul pentru a transmite această credinţă oamenilor din timpul său. Poate că astăzi este mai greu decât în timpurile noastre. Ceea ce este sigur e că tinerii de astăzi cunosc numai această societate, această cultură. Au experimentat numai acest lucru. Şi noi trebuie să ne inserăm în această societate pentru a ajunge la ei. Desigur, îmi dau seama cât este de greu. Cultura de astăzi este prevalent relativistă, dominată de un laicism uneori feroce împotriva Bisericii şi împotriva a tot ceea ce o reprezintă; Dumnezeu este ţinut departe, religia este batjocorită. Dar eu cred că şi în această societate, care se autodefineşte post-creştină, este posibil să fie făcut cunoscut Cristos, să se favorizeze întâlnirea personală cu Cristos. Trebuie căutat ceva diferit de simpla abordare doctrinară şi morală. Şi în întâlnirea fiecăruia cu Cristos se poate întâmpla totul, chiar şi ca individul să fie atins. "Preoţi - spune cardinalul - care să ştie înainte de toate să-l recunoască pe Cristos alături de ei, în însăşi comunitatea lor, şi apoi să ştie să-l ducă în lume". Şi această necesitate cheamă în joc responsabilitatea episcopilor faţă de clerul lor. "Tocmai episcopii - confirmă cardinalul Hummes - trebuie să-i facă pe preoţi să simtă prezenţa lui Cristos alături de ei. Trebuie să fie lângă ei, să-i înţeleagă, să-i ajute să depăşească situaţii critice chiar şi pe planul pastoral. Cu greu un preot care simte lângă el prezenţa constantă şi iubitoare a propriului episcop se lasă pierdut".
Despre comuniunea eclezială se va vorbi cu siguranţă în timpul Anului Sfintei Preoţii şi în optica acelei comunităţi care trebuie construită printre oameni. "Gândul merge mai ales la comunităţile parohiale. A trăi şi a lucra în comuniune în cadrul parohial - afirmă cardinalul - ajută şi să se încadreze mai corespunzător familiei lui Dumnezeu acţiunea laicilor. Rolul lor, mai ales acolo unde Biserica suferă datorită crizei vocaţiilor sacerdotale, devine fundamental pentru înrădăcinarea evangheliei".
Un rol deosebit încredinţat astăzi laicatului catolic este se să apropie de cei care rămân un pic la marginea vieţii comunităţii parohiale, înainte ca să se îndepărteze de ea definitiv. "Acest lucru - spune cardinalul - face parte din împărtăşirea, împreună cu laicii, a acelei responsabilităţi care revine păstorului, chemat să ţină unită turma care îi este încredinţată şi să meargă în căutarea oilor care se îndepărtează sau se rătăcesc".
Însă se întâmplă uneori ca tocmai unii păstori, înşişi preoţii, să se îndepărteze. Şi poate că este un pic mai greu pentru "oi" să-l urmărească şi să-l aducă înapoi pe păstor. "Acest lucru - spune cardinalul - este desigur de datoria episcopului şi a preoţimii sale, adică este o misiune a tuturor celorlalţi păstori. Nu întâmplător astăzi se vorbeşte tot mai frecvent despre pastoraţie prezbiterală. Ba chiar în multe dieceze există deja o pastoraţie prezbiterală bine desfăşurată. Destinatarii sunt desigur fiecare preot, fiecare păstor. Se încearcă să fie însoţit preotul care se află în dificultate fie materială, fie, şi aş spune mai ales, spirituală". Şi cei care, din diferite motive, părăsesc preoţia trebuie oricum să fie însoţiţi în continuare "pentru că - spune cardinalul - a avea probleme care duc la părăsirea slujirii nu înseamnă în mod necesar a pierde propria credinţă. În fiecare zi există preoţi care vin să-mi expună cazurile lor personale. Rar dispare credinţa. Desigur, în unele cazuri şi credinţa este în criză, slăbeşte. Dar tocmai în aceste cazuri devine mai importantă apropierea noastră, prezenţa noastră".
Există apoi situaţii în care, deşi nu dispare credinţa, este pus la îndoială sensul propriei preoţii sau dispare fermitatea în a urma tot ceea ce comportă misiunea preoţească. "Sunt cazurile în care - afirmă cardinalul - natura omului pune presiune asupra vocaţiei. Mă refer îndeosebi la cei care părăsesc preoţia pentru că sunt incapabili să rămână fideli celibatului. Oricum, e vorba de cazuri dureroase. Deşi implică o slăbire a acelei credinţe robuste care forjează sufletul preoţesc, totuşi nu comportă "pierderea credinţei" tout court. Aşadar, şi în aceste cazuri trebuie ştiut să se discearnă. Ba chiar, poate că tocmai în asemenea momente este mai mare nevoie de a alimenta o mică flacără care se stinge. Cu atât mai mult dacă este vorba de un consacrat".
(Mario Ponzi, în L'Osservatore Romano, 3 iunie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
