|
| © Vatican Media |
O altă monedă
În recenta exortaţie apostolică, Leon al XIV-lea cheamă poporul lui Dumnezeu să-şi facă vocea auzită, să retrezească iubirea faţă de săraci şi să se expună, chiar "cu preţul de a părea nechibzuiţi" (§ 97): în versiunea engleză "even at the cost of appearing fool", în franceză "idiots", adaptând astfel conceptul la potenţialităţile expresive ale limbajelor locale. Exercitarea carităţii este, de fapt, adesea "dispreţuită sau ridiculizată" (§ 15). Expusă batjocurii, practica sa apare demnă de dispreţ pentru mulţi, ca şi cum ar provoca "dis-preţ", în sens literal, o disfuncţie a "preţului", cu toată valenţa economică pe care, împreună cu tema "costului", o comportă şi acest termen de matrice comercială.
Îndemnându-ne să-i iubim pe săraci, documentul ne invită să ştim când să suspendăm "calculul" profitului, cum să integrăm "gratuitatea" dăruirii ("gratuitatea care circulă printre cei care se iubesc" [§ 27]) în logica speculativă a tranzacţiilor. Legile pieţei nu pot exclude sistematic mila, care, dimpotrivă, nu ţine cont de aceste legi. Mai degrabă, o insolvenţă înţeleaptă ar trebui să prevaleze asupra "profitului" (Ivi). Primul document al lui Leon al XIV-lea se bazează pe această cunoaştere a carităţii transmisă nouă de tradiţia creştină.
Dacă timpurile nu par apropiate de înţelegerea unei carităţi creştine înzestrate cu aceste caracteristici, noul document pontifical ne apropie de momentul în care vom percepe, cel puţin parţial, sensul gesturilor gratuite. Dacă sărăcia nu ni se pare altceva decât o "vină", un "destin orb şi amar", un "nemerit" sau o "ruşine" (§§ 107, 64, 14 şi 105, 22), acesta este costul: "a părea nesăbuiţi".
Aşadar subliniez din nou registrul trans-monetar la care se referă această sumă, la imaginea monedei date cerşetorului care conţine o "nebunie" (sau "nesăbuinţă" cum este scris în textul italian) atemporală: ea a depăşit din totdeauna schimbul dintre părţi, compensaţia, profitul.
Leon al XIV-lea "cheltuieşte" - un alt termen care agită semantica finanţelor! - "un ultim cuvânt despre pomană" (§ 115). În încheiere, Sfântul Părinte rezumă problema economică şi înţelege neînţelegerea acesteia. A da pomană "nu va fi soluţia la sărăcia din lume" (§ 119): el susţine acest lucru demascând falsa problemă pusă de economia modernă, conform căreia întrebarea ar fi dacă poate sau nu caritatea să învingă sărăcia. Acest tip de economie, ignorând polisemia şi ambiguitatea monedelor pe care le manipulăm, nu vede dincolo de controversa în care forţează discuţia; reduce totul la obiecţia specioasă despre amploarea insignifiantă a carităţii; prin urmare - aşa cum s-a spus deja - este ridicolă, nesăbuită şi demnă de dis-preţ (în sensul că nu are niciun cost, cu excepţia nesăbuinţei). Papa, în schimb, ne arată cât de reductive sunt acuzaţiile aduse ajutorului material acordat săracilor dacă evaluează efectul pomenii din clinchetul monedelor, din acumularea lor, dacă e ceva, ignoră orice luare în considerare a contactului uman pe care îl stabileşte acel metal.
Documentul pontifical susţine că "pomana rămâne un moment necesar de contact, de întâlnire" (§ 115); că "ne invită cel puţin să ne oprim şi să privim persoana săracă în faţă, să o atingem" (§ 116; ed. engleză: "a touch of pietas"). De aici şi apelul: "Avem nevoie să practicăm pomana pentru a atinge trupul suferind al săracilor" (§ 119). Firul tematic al "atingerii" este văzut ca traversând întreaga Evanghelie, care "este vestită corect numai atunci când ne încurajează să atingem trupul celor din urmă" (§ 48) [sublinierea este adăugată în citate].
Această exortaţie ne aminteşte că în pomană, moneda acţionează ca un conductor, nu ca un mijloc de plată. Atingerea sa este cea care plăsmuieşte experienţa, nu suma colectată. Din această perspectivă, cred că este benefic să ne inspirăm dintr-o fenomenologie religioasă a pomenii, înţeleasă în acest fel, care discerne competenţe şi prerogative în raportul cu sărăcia. Această ştiinţă auxiliară la patrimoniul creştin al înţelepciunii caritabile, ar putea beneficia de o comparaţie cu alte practici creştine eminente, cum ar fi Spovada, care împărtăşeşte o structură spirituală similară cu caritatea.
O primă analogie, pe care mă limitez s-o schiţez, se inspiră din scrierile Sfântului Augustin. Voi rezuma schema într-un aforism, sper că fără a-l lansa pe cititor în acrobaţii mentale excesive: aşa cum cineva se mărturiseşte lui Dumnezeu, care ştie deja totul (Confesiuni, X, 2.2: "[...] quid occultum esset in me, etiamsi nollem confiteri tibi?"), tot aşa, în caritate, cerşetorul care nu are nimic nu se îmbogăţeşte. Nici ceea ce deja dă pe dinafară, nici ceea ce se pierde în adâncuri nu se umple vreodată. A spune că, în orice caz, fără măsură sau incomplete, ambele practici, prin exces sau prin defect, exclud acumularea şi calculul însuşi. Nu se poate face caritatea şi spune adevărul decât în ordinea incalculabilului.
În afară de asta, voi spune, ducând firul discuţiei un pas mai departe, pomana şi spovada găsesc în secret un al doilea numitor comun, conform unei formule care poate fi construită parţial pornind de la Evanghelie. În Mt 6,4, cele două concepte se intersectează: "[...] pomana voastră să fie făcută în secret, şi Tatăl vostru, care vede în secret [qui videt in occultis], vă va răsplăti". Acest verset a pus bazele unora dintre elaborările filozofului franco-algerian Jacques Derrida, exprimate în dipticul său despre dar, în Donare il tempo. La moneta falsa şi Donare la Morte [A dărui timpul. Moneda falsă şi A dărui moartea] (ed. 1991 şi 1992/1999). Analizând cazul monedelor date cerşetorilor, Derrida a subliniat efectele intrinsec incalculabile, în esenţă "secrete" ale darului.
Este dificil a elabora aceste concepte fără ca mintea să alerge la magistrala relatare autobiografică a lui Joseph Roth, Legenda Sfântului Băutor. Acţiunea, situată în Parisul anilor 1930, relatează o succesiune de "miracole" care au făcut ca pomana dată de un cinstitor al sfintei Tereza de Lisieux unui cerşetor să fie extraordinară. De la un dar de 20 de franci, suma creşte la 200, pentru a o risipi, a o recupera, a descoperi alţi 1.000, totul din iubire faţă de sfânta cunoscută sub numele de "mica creditoare". De la Sfânta Tereza de Lisieux, într-o ultimă apariţie, cerşetorul va primi un alt tip de monedă, darul de neconceput al unei morţi "atât de uşoare şi frumoase". Atunci monedele primite ca pomană nu au preţ; nici nu pot fi returnate sau adăugate la altele, ci le convertesc.
În sinteză, rezultatele incalculabile şi secrete aduse de pomană, precum cele iniţiate prin spovadă, se nasc dintr-un act de credinţă care acordă "credit" celor aflaţi în sărăcie. Aşa cum pomana converteşte moneda, sau spovada converteşte adevărul în iertare, sunt pe deplin convins că, în scenariul internaţional actual de războaie şi sărăcie, atingerea compasiunii, prin diplomaţie, chiar şi printr-un singur cuvânt bun şi adevărat rostit, poate provoca, dacă nu în politică, atunci cel puţin în oameni, acea serie de miracole care duc la pace.
Pino Esposito
(După L'Osservatore Romano, 5 noiembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
