Prima predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa, OFM Cap.

Paul, model de adevărată convertire evanghelică

Publicăm prima predică de Advent rostită în prezenţa lui Benedict al XVI-lea de către părintele Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale.

În inima Anului Paulin, părintele Cantalamessa a propus o reflecţie cu privire la locul pe care-l ocupă Cristos în gândirea şi în viaţa apostolului, în vederea unui efort reînnoit pentru a pune persoana lui Cristos în centrul teologiei Bisericii şi al vieţii spirituale a credincioşilor.

* * *

"Dar cele care erau pentru mine un câştig de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere"

Anul Paulin este un mare har pentru Biserică, dar prezintă şi un pericol: acela de a ne opri la Paul, la personalitatea lui, la învăţătura lui, fără a face pasul următor de la el la Cristos. Sfântul Părinte a avertizat cu privire la acest risc chiar în omilia în care a stabilit Anul Paulin şi în audienţa generală din 2 iulie reafirma: "Acesta este scopul Anului Paulin: să învăţăm de la sfântul Paul, să învăţăm credinţa, să-l învăţăm pe Cristos".

S-a întâmplat de atâtea ori în trecut, până acolo încât să facă loc tezei absurde conform căreia Paul, nu Cristos, ar fi adevăratul întemeietor al creştinismului. Isus Cristos ar fi fost pentru Paul ceea ce a fost Socrate pentru Platon: un pretext, un nume, sub care să-şi pună propria gândire.

Apostolul, după cum înainte de el Ioan Botezătorul, este un deget îndreptat spre unul "mai mare decât el", căruia el nu se consideră vrednic nici măcar să fie apostol. Acea teză este falsificarea cea mai completă şi ofensa cea mai gravă care se poate aduce apostolului Paul. Dacă ar reveni în viaţă, el ar reacţiona împotriva acelei teze cu aceeaşi vehemenţă cu care a reacţionat în faţa unei înţelegeri greşite asemănătoare a corintenilor: "Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi?" (1Cor 1,13).

Un alt obstacol care trebuie depăşit, şi pentru noi, credincioşii, este acela de a ne opri la învăţătura lui Paul despre Cristos, fără a ne lăsa contagiaţi de iubirea şi de focul său faţă de el. Paul nu vrea să fie pentru noi numai un soare de iarnă care luminează, dar nu încălzeşte. Intenţia evidentă a scrisorilor sale este să-i ducă pe cititori nu numai la cunoaşterea, ci şi la iubirea şi la pasiunea pentru Cristos.

Pentru acest scop ar vrea să contribuie cele trei meditaţii de Advent din anul acesta, începând de la aceasta de astăzi în care vom reflecta asupra convertirii lui Paul, eveniment care, după moartea şi învierea lui Cristos, a influenţat mai mult asupra viitorului creştinismului.

1. Convertirea lui Paul văzută dinăuntru

Cea mai bună explicaţie a convertirii sfântului Paul este aceea pe care el însuşi o dă atunci când vorbeşte despre botezul creştin ca despre a fi "botezaţi în moartea lui Cristos", "înmormântaţi împreună cu el" pentru a învia cu el şi "a umbla într-o viaţă nouă" (cf. Rom 6,3-4). El a retrăit în el însuşi misterul pascal al lui Cristos, în jurul căruia se va roti în continuare toată gândirea lui. Există analogii chiar externe impresionante. Isus a rămas trei zile în mormânt; timp de trei zile Saul a trăit ca un mort: nu putea să vadă, să stea în picioare, să mănânce, apoi în momentul botezului ochii săi se redeschid, a putut să mănânce şi să-şi recapete puterile, s-a întors în viaţă (cf. Fap 9,18).

Imediat după botezul său, Isus s-a retras în deşert; şi Paul, după ce a fost botezat de către Anania, s-a retras în deşertul Arabiei, adică în deşertul din jurul Damascului. Exegeţii calculează că între evenimentul de pe drumul Damascului şi începutul activităţii sale publice în Biserică există circa zece ani de tăcere în viaţa lui Paul. Evreii îl căutau să-l omoare, creştinii încă nu aveau încredere şi le era frică de el. Convertirea sa aminteşte de convertirea cardinalului Newman pe care ex-fraţii anglicani îl considerau un dezertor, iar catolicii îl priveau cu suspiciune din cauza ideilor sale noi şi temerare.

Apostolul a făcut un noviciat lung; convertirea sa nu a durat puţine minute. Şi în această kenoză a sa, în acest timp de golire şi de tăcere el a acumulat acea energie foarte puternică şi acea lumină care într-o zi se va revărsa asupra lumii.

Despre convertirea lui Paul avem două descrieri diferite: una care descrie evenimentul, ca să spunem aşa, din exterior, în cheie istorică şi alta care descrie evenimentul din interior, în cheie psihologică sau autobiografică. Primul tip este cel pe care-l găsim în cele trei relatări diferite care se citesc în Faptele Apostolilor. Acestuia îi aparţin şi câteva referinţe pe care Paul însuşi le face cu privire la eveniment, explicând cum din persecutor a devenit apostol al lui Cristos (cf. Gal 1,13-14).

La al doilea tip aparţine capitolul 3 din Scrisoarea către filipeni, în care apostolul descrie ce a însemnat pentru el, în mod subiectiv, întâlnirea cu Cristos, ce era el înainte şi ce a devenit după aceea; cu alte cuvinte, în ce a constat, din punct de vedere existenţial şi religios, schimbarea intervenită în viaţa sa. Noi ne concentrăm asupra acestui text care, prin analogie cu opera augustiniană, am putea să-l definim "confesiunile sfântului Paul".

În orice schimbare există un terminus a quo şi un terminus ad quem, un punct de plecare şi un punct de sosire. Apostolul descrie înainte de toate punctul de plecare, ce era el înainte:

"Dacă un altul crede că-şi poate pune încrederea în trup, cu atât mai mult eu, circumcis în a opta zi; din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu dintre evrei; după Lege, fariseu; după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur" (Fil 3,4-6).

Cu uşurinţă se poate greşi citind această descriere: acestea nu erau titluri negative, ci titlurile maxime de sfinţenie ale timpului. Cu ele s-ar fi putut deschide imediat procesul de canonizare a lui Paul, dacă ar fi existat în acel timp. Este ca şi cum s-ar spune despre unul de astăzi: botezat în ziua a opta, aparţinând de structura mântuirii prin excelenţă, Biserica Catolică, membru al ordinului călugăresc cel mai auster din Biserică (aceştia erau fariseii!), unul care respectă riguros Regula...

În schimb, există în text un punct la început care împarte în două pagina şi viaţa lui Paul. Se porneşte din nou de la un "dar" adversativ care creează un contrast total:

"Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos" (Fil 3,7-8).

De trei ori apare numele lui Cristos în acest text scurt. Întâlnirea cu el a împărţit viaţa sa în două, a creat un înainte şi un după. O întâlnire foarte personală (este unicul text în care apostolul foloseşte singularul Domnul "meu", nu Domnul "nostru") şi o întâlnire mai mult existenţială decât mentală. Nimeni nu va putea cunoaşte vreodată până la capăt ce s-a întâmplat în acel scurt dialog: "Saul, Saul!" "Cine eşti tu, Doamne? Eu sunt Isus!". O "descoperire", o defineşte el (Gal 1,15-16). A fost un fel de fuziune la foc, un fulger de lumină care şi astăzi, la distanţă de două mii de ani, luminează lumea.

2. O schimbare a minţii

Să încercăm să analizăm conţinutul evenimentului. Înainte de toate a fost o schimbare a minţii, a gândirii, literalmente o metanoia. Până atunci Paul a crezut că se poate mântui şi să fie drept în faţa lui Dumnezeu prin respectarea scrupuloasă a Legii şi a tradiţiilor părinţilor. Acum înţelege că mântuirea se obţine în alt mod. Vreau să mă aflu în el, spune Paul, "fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă" (Fil 3,8-9). Isus l-a făcut să experimenteze pe pielea sa ceea ce într-o zi avea să proclame întregii Biserici: justificarea prin har prin credinţă (cf. Gal 2,15-16; Rom 3,21 şi urm.).

Citind capitolul al treilea din Scrisoarea către filipeni îmi vine în minte o imagine: un om merge noaptea într-o pădure deasă la lumina slabă a unei candele, fiind atent să nu se stingă; mergând, mergând, iată că vin zorile, răsare soarele, lumina slabă a candelei slăbeşte, până când nu-i mai foloseşte şi o aruncă. Luminiţa fumegândă era propria sa dreptate. Într-o zi, în viaţa lui Paul, a răsărit soarele dreptăţii, Cristos Domnul, şi din acel moment nu a voit altă lumină decât lumina sa.

Nu e vorba de un punct alături de altele, ci de inima mesajului creştin; el o va defini "evanghelia sa", până acolo încât să-l declare anatema pe cel care ar îndrăzni să predice o altă evanghelie, fie el şi un înger sau chiar el însuşi (cf. Gal 1,8-9). Pentru ce atâta insistenţă? Pentru că în asta constă noutatea creştină, ceea ce o deosebeşte de orice altă religie sau filozofie religioasă. Orice propunere religioasă începe spunând oamenilor ceea ce trebuie să facă pentru a se mântui sau a obţine "iluminarea". Creştinismul nu începe spunând oamenilor ceea ce trebuie să facă, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei în Cristos Isus. Creştinismul este religia harului.

Există loc - şi cum încă - pentru obligaţiile şi respectarea poruncilor, dar după aceea, ca răspuns la har, nu ca o cauză a sa sau preţ al său. Nu ne mântuim prin faptele bune, chiar dacă nu ne mântuim fără faptele bune. Este o revoluţie de care, la distanţă de două mii de ani, încă în mod greu ne dăm seama. Polemicile teologice despre justificarea prin credinţă de la Reformă încoace adesea mai mult au împiedicat-o decât au favorizat-o pentru că au menţinut problema la nivel teoretic, de teze ale şcolilor opuse, în loc să-i ajute pe credincioşi s-o experimenteze în viaţa lor.

3. "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie"

Dar trebuie să ne punem o întrebare crucială: cine este inventatorul acestui mesaj? Dacă ar fi apostolul Paul, atunci ar avea dreptate cei care spun că el, nu Isus, este întemeietorul creştinismului. Însă inventatorul nu este el; el nu face decât să exprime în termeni elaboraţi şi universali un mesaj pe care Isus îl exprima cu limbajul său tipic, format din imagini şi din parabole.

Isus a început predica sa spunând: "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape; convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). Cu aceste cuvinte el învăţa deja justificarea prin credinţă. Înainte de el, convertirea însemna mereu "întoarcere înapoi" (aşa cum indică însuşi termenul shub); însemna întoarcere la alianţa încălcată, printr-o reînnoită respectare a Legii. "Întoarceţi-vă la mine [...], întoarceţi-vă înapoi din drumul vostru pervers", spunea Dumnezeu în profeţi (Zah 1,3-4; Ier 8,4-5).

Prin urmare, convertirea are o semnificaţie îndeosebi ascetică, morală şi penitenţială şi se realizează schimbând conduita de viaţă. Convertirea este văzută drept condiţie pentru mântuire; sensul este: convertiţi-vă şi veţi fi mântuiţi; convertiţi-vă şi mântuirea va veni la voi. Aceasta este semnificaţia predominantă pe care cuvântul convertire îl are chiar pe buzele lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,4-6). Dar pe buzele lui Isus, această semnificaţie morală trece pe planul al doilea (cel puţin la începutul predicii sale), faţă de o semnificaţie nouă, până atunci necunoscută. Şi în asta se manifestă saltul epocal care are loc între predica lui Ioan Botezătorul şi predica lui Isus.

Convertirea nu mai înseamnă întoarcere înapoi, la vechea alianţă şi la respectarea Legii, ci înseamnă a face un salt înainte, a intra în noua alianţă, a apuca această împărăţie care a apărut, a intra în ea prin credinţă. "Convertiţi-vă şi credeţi" nu înseamnă două lucruri diferite şi succesive, ci aceeaşi acţiune: convertiţi-vă, adică credeţi; convertiţi-vă crezând! "Prima conversio fit per fidem", va spune sfântul Toma de Aquino, prima convertire constă în credinţă¹.

El, Dumnezeu, a luat iniţiativa mântuirii: a făcut să vină împărăţia sa; omul trebuie doar să primească, în credinţă, oferta lui Dumnezeu şi, după aceea, să-i trăiască exigenţele. Este ca un rege care deschide uşa palatului său, unde este pregătit un mare ospăţ şi, stând în prag, îi invită pe trecători să intre, spunând: "Veniţi, totul este pregătit!". Este apelul care răsună în aşa-numitele parabole ale împărăţiei: ora atât de aşteptată a sunat, luaţi decizia care mântuieşte, nu lăsaţi să vă scape ocazia!

Apostolul spune acelaşi lucru cu învăţătura despre justificarea prin credinţă. Singura diferenţă se datorează la ceea ce s-a întâmplat, între timp, între predica lui Isus şi cea a lui Paul: Cristos a fost refuzat şi ucis pentru păcatele oamenilor. Credinţa "în evanghelie" ("credeţi în evanghelie"), acum se configurează drept credinţă "în Isus Cristos", "în sângele său" (Rom 3,25).

Ceea ce apostolul exprimă prin adverbul "în mod gratuit" (dorean) sau "prin har", Isus spunea cu imaginea primirii împărăţiei asemenea unui copil, deci ca un dar, fără a invoca merite, bazându-se numai pe iubirea lui Dumnezeu, aşa cum copiii se bazează pe iubirea părinţilor.

Se discută de mult timp între exegeţi dacă trebuie să se continue să se vorbească despre convertirea sfântului Paul; unii preferă să vorbească de "chemare", în loc de convertire. Alţii ar vrea chiar să fie desfiinţată sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul, din moment ce convertirea înseamnă o dezlipire şi o renegare a ceva, în timp ce un evreu care se converteşte, spre deosebire de păgân, nu trebuie să renege nimic, nu trebuie să treacă de la idoli la cultul adevăratului Dumnezeu² .

Mie mi se pare că suntem în faţa unei probleme false. În primul rând, nu există opoziţie între convertire şi chemare: chemarea presupune convertirea, nu o înlocuieşte, aşa cum harul nu înlocuieşte libertatea. Dar mai ales am văzut cum convertirea evanghelică nu înseamnă a renega ceva, o întoarcere înapoi, ci a primi ceva nou, a face un salt înainte. Cui îi vorbea Isus atunci când spunea: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie"? Oare nu le vorbea unor evrei? La această convertire se referă apostolul prin cuvintele: "Ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte" (2Cor 3,16).

În această lumină, convertirea lui Paul ne apare ca însuşi modelul adevăratei convertiri creştine care constă înainte de toate în acceptarea lui Cristos, în "îndreptarea" spre el prin credinţă. Ea înseamnă un a găsi înainte de un a lăsa. Isus nu spune: un om a vândut tot ceea ce avea şi a început să caute o comoară ascunsă; spune: un om a găsit o comoară şi pentru asta a vândut totul.

4. O experienţă trăită

În documentul de acord între Biserica Catolică şi Federaţia Mondială a Bisericilor Luterane despre justificarea prin credinţă, prezentat în mod solemn în bazilica "Sfântul Petru" de către Ioan Paul al II-lea şi de către arhiepiscopul de Uppsala în anul 1999, există o recomandare finală care mi se pare de importanţă vitală. În substanţă spune asta: a venit momentul de a face din acest mare adevăr o experienţă trăită din partea credincioşilor şi să nu mai fie un obiect al disputelor teologice dintre cei învăţaţi, aşa cum s-a întâmplat în trecut.

Anul Paulin ne oferă o ocazie propice pentru a avea această experienţă. Ea poate să dea o bătaie de aripi vieţii noastre spirituale, o respiraţie şi o libertate nouă. Charles Péguy a povestit, la persoana a treia, istoria marelui act de credinţă din viaţa sa. Un om, spune el (şi se ştie că acest om era el însuşi) avea trei fii şi într-o zi urâtă ei s-au îmbolnăvit, toţi trei împreună. Atunci a avut un act de curaj. Gândindu-se la asta chiar se admira un pic şi trebuie spus că fusese într-adevăr un act temerar. Cum se iau de pe pământ trei copii şi se pun toţi trei împreună, aproape din joacă, în braţele mamei lor sau a dădacei lor care râde şi începe să exclame, spunând că sunt prea mulţi şi nu va avea puterea să-i ducă, tot aşa el, curajos ca un bărbat, i-a luat - se înţelege, cu rugăciunea - pe cei trei copii ai săi în boală şi, liniştit, i-a pus în braţele Celei care este încărcată cu toate durerile lumii: "Vezi - spunea el - ţi-i dau, mă întorc şi am plecat, pentru ca tu să nu mi-i dai înapoi. Nu-i mai vreau, vezi bine asta! Trebuie să te îngrijeşti tu!". (Lăsând deoparte metafora, el a mers pe jos în pelerinaj de la Paris la Chartres pentru a-i încredinţa Sfintei Fecioare pe cei trei copii ai săi bolnavi). Din ziua aceea, totul era bine, desigur, pentru că se ocupa Sfânta Fecioară. Chiar este curios că nu toţi creştinii fac la fel. Este aşa de simplu, dar niciodată nu ne gândim la ceea ce este simplu³ .

Istoria ne este de folos în acest moment pentru ideea actului de curaj, pentru că despre ceva de felul acesta este vorba. Cheia pentru toate acestea, se spunea, este credinţa. Dar există diferite tipuri de credinţă: există credinţa-asentiment al intelectului, credinţa-încredere, credinţa-stabilitate, aşa cum o numeşte Isaia (7,9): despre care credinţă e vorba, atunci când se vorbeşte despre justificarea "prin credinţă"? Este vorba despre o credinţă cu totul specială: credinţa-apropiere!

Să-l ascultăm, cu privire la acest punct, pe sfântul Bernard: "Eu - spune el - ceea ce nu pot să obţin de la mine însumi, îmi apropriez (uzurpez!) cu încredere din coasta străpunsă a Domnului, pentru că este plin de milostivire. De aceea, meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu. Desigur că nu sunt sărac în merite, atât timp cât el va fi bogat în milostivire. Că dacă milostivirile Domnului sunt multe (Ps 119,156), şi eu voi fi îmbelşugat în merite. Şi ce se alege de dreptatea mea? O Doamne, îmi voi aminti numai de dreptatea ta. De fapt, ea este şi a mea, pentru că tu eşti pentru mine dreptate din partea lui Dumnezeu"⁴. De fapt, este scris că "Cristos Isus... a devenit pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1Cor 1,30). Pentru noi, nu pentru el însuşi!

Sfântul Ciril din Ierusalim exprima, cu alte cuvinte, aceeaşi idee a actului de curaj al credinţei: "O, bunătate extraordinară a lui Dumnezeu faţă de oameni! Drepţii din Vechiul Testament au fost plăcuţi lui Dumnezeu în trudele de lungi ani; dar ceea ce ei au ajuns să obţină, printr-o lungă şi eroică slujire plăcută lui Dumnezeu, Isus îţi dăruieşte în spaţiul scurt de o oră. De fapt, dacă tu crezi că Isus Cristos este Domn şi că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit şi vei fi introdus în paradis de acelaşi care l-a introdus acolo pe tâlharul cel bun"⁵.

Imaginează-ţi, scrie Cabasilas dezvoltând o imagine a sfântului Ioan Gură de Aur, că s-a desfăşurat, la stadion, o luptă epică. Un luptător viteaz l-a înfruntat pe tiranul crud şi, cu trudă şi suferinţă uriaşă, l-a învins. Tu n-ai luptat, nici n-ai trudit nici n-ai fost rănit. Dar dacă-l admiri pe luptătorul viteaz, dacă te bucuri cu el pentru victoria sa, dacă-i împleteşti coroane, provoci şi zdruncini pentru el adunarea, dacă te închini cu bucurie în faţa triumfătorului, îi săruţi capul şi-i strângi mâna dreaptă; până la urmă, dacă atât de mult delirezi pentru el, ca să consideri a ta victoria sa, eu îţi spun că tu vei avea parte cu siguranţă la răsplata învingătorului.

Dar este mai mult: presupune că învingătorul nu are nici o nevoie pentru el de premiul pe care l-a cucerit, dar doreşti, mai mult decât orice, să-l vezi onorat pe făcătorul său şi consideri ca premiu al luptei sale încoronarea prietenului, în cazul acesta omul acela nu va obţine oare coroana, chiar dacă nici n-a trudit nici n-a fost rănit? Desigur că o va obţine! Ei bine, aşa se întâmplă între Cristos şi noi. Deşi încă n-am trudit şi n-am luptat - deşi nu avem încă nici un merit - totuşi, prin intermediul credinţei, noi proslăvim lupta lui Cristos, admirăm victoria sa, onorăm trofeul său care este crucea şi faţă de el, luptătorul viteaz, arătăm iubire vehementă şi inefabilă; ne însuşim acele răni şi acea moarte⁶. Aşa se obţine mântuirea.

Liturgia Crăciunului ne va vorbi despre "schimbul minunat", despre sacrum commercium, dintre noi şi Dumnezeu realizat în Cristos. Legea oricărui schimb se exprimă în formula: ceea ce este al meu este al tău şi ceea ce este al tău este al meu. Rezultă că ceea ce este al meu, adică păcatul, slăbiciunea, devine al lui Cristos; ceea ce este al lui Cristos, adică sfinţenia, devine al meu. Deoarece noi aparţinem mai mult lui Cristos decât nouă înşine (cf. 1Cor 6,19-20), rezultă, scrie Cabasilas, că, invers, sfinţenia lui Cristos ne aparţine mai mult decât însăşi sfinţenia noastră⁷. Acesta este bătaia de aripi în viaţa spirituală. Descoperirea sa nu se face, de obicei, la începutul, ci la sfârşitul propriului itinerar spiritual, atunci când sunt experimentate toate celelalte căi şi s-a văzut că nu duc foarte departe.

În Biserica Catolică avem un mijloc privilegiat pentru a avea experienţa concretă şi zilnică a acestui schimb sacru şi a justificării prin har, prin credinţă: sacramentele. De fiecare dată când mă apropii de sacramentul împăcării experimentez în mod concret că sunt justificat prin har, ex opere operato, aşa cum spunem în teologie. Urc la templu, îi spun lui Dumnezeu: "O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul" şi, asemenea vameşului, mă întorc acasă "justificat" (Lc 18,14), iertat, cu sufletul strălucitor, ca în momentul în care am ieşit din izvorul baptismal.

Fie ca sfântul Paul, în acest an dedicat lui, să ne dobândească harul să facem asemenea lui acest act de curaj al credinţei.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

¹ Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 113, a.4.
² Cf. J.M. Everts, Convertirea şi chemarea lui Paul, în: Dizionario di Paolo e delle sue lettere, San Paolo 1999, pag. 285-298 (rezumat al poziţiilor şi bibliografie).
³ Cf. Ch. Péguy, Porticul misterului celei de-a doua virtuţi.
⁴ In Cant. 61, 4-5; PL 183, 1072.
⁵ Cateheze, 5, 10; PG 33, 517.
⁶ Cf. N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, I, 5: PG 150, 517.
⁷ N. Cabasilas, Viaţa în Cristos IV, 6: PG 150, 613.