Publicăm în continuare textul conferinţei pe care prefectul Bibliotecii Apostolice Vaticane a ţinut-o la Buja (Udine), sâmbătă, 3 septembrie 2011, cu ocazia expoziţie despre "Monedele lui Dumnezeu. Expoziţie raţionată a monedelor originale citate în Evanghelii" (până la 30 noiembrie 2011), organizată de Primărie în colaborare cu Arhidieceza de Udine şi cu Biblioteca Apostolică Vaticană. Având un catalog îngrijit de Giancarlo Alteri, expoziţia care are loc la Muzeul de artă a medaliei şi a oraşului Buja este prima şi cea mai completă organizată vreodată în această materie.
De Cesare Pasini
Am rămas atras de oferta văduvei din Evanghelie. Nu numai pentru că femeia aceea îşi merită elogiul foarte frumos al lui Isus: "Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în casetă pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei" (Mc 12,43-44); dar şi pentru că în acel text figurează lepton, mica monedă necunoscută de sistemul monetar roman dar folosită în mod obişnuit de populaţia din Palestina pentru necesităţile zilnice. Bogaţii aruncau multe monede dar, relatează evanghelistul, "a venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani" (Mc 12,42). Cele traduse cu "monede mici" sunt tocmai lepta (în ebraică prutot), în timp ce ceea ce este numit ban este kodrantes, adică quadrantul, care valora un sfert dintr-un as (veche monedă romană). Să rămânem încă un pic cu lepton-ul şi cu monedele cele mai mici. În evanghelii cuvântul lepton apare de două ori în relatarea despre văduvă pentru că vorbesc despre ea fie Marcu (12,41-44), din care am luat citatul precedent, fie Luca (21,1-4), care sintetizează uşor naraţiunea; a treia oară în evanghelia lui Luca atunci când Isus invită să se găsească o înţelegere cu adversarul în timp ce sunt pentru drum pentru a merge în faţa magistratului, "ca nu cumva să te târască în faţa judecătorului, iar judecătorul să te predea executorului şi executorul să te arunce în închisoare". Finalul este foarte sever: "Îţi spun, nu vei ieşi de acolo până ce nu vei fi plătit şi ultimul bănuţ" (12,58-59), întocmai lepton-ul. Aceeaşi învăţătură este prezentată şi de Matei, în predica de pe munte şi, citind traducerea, nu ne dăm seama de nici o variantă, pentru că fraza este identică: "Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi plătit ultimul ban!" (5,26). Dar, dacă noi controlăm, aici nu mai este numit lepton-ul ci kodrantes, care valorează dublu, dar este de fapt cea mai mică monedă romană. Semnificaţia şi forţa afirmaţiei rămân desigur aceleaşi. Un ultim text, prezentat în paralel de Matei şi de Luca, ne face să concludem travlingul asupra ultimului tip de monede de bronz citate în Evanghelii, adică aşii. Textul evanghelic care face referinţă la aceste monede este cel, foarte simpatic, referitor la vrăbii şi la firele de păr de pe cap. În Evanghelia lui Matei citim: "Nici una dintre ele [vrăbii] nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Vouă, însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii" (Mt 10,29-30). Şi chiar că se întrebase un moment înainte ce valorează două vrăbii? "Oare nu se vând două vrăbii pe un ban?" (10,29). Banul din traducere este aici un assyrion, adică un as, care valorează patru quadranţi sau opt lepta. Curios în recenzia lui Luca, Isus vorbeşte despre cinci vrăbii în loc de două. Valoarea lor devine atunci de doi aşi (12,6): o mică ieftinire asupra cantităţii, am spune noi! Exact o ieftinire de doi quadranţi sau de patru lepta, dublul cât reuşise să doneze văduva săracă observată cu atâta duioşie de Isus la templu. Dacă ne oprim încă un pic asupra văduvei şi asupra ansamblului acestui prim grup de texte evanghelice, trebuie să deducem că pentru Isus sunt importante şi aceste cifre mici, tipice pentru oamenii obişnuiţi, ba chiar pentru cei mai săraci. Care însă nu sunt avari: văduva, citeam, dă tot ceea ce are. Textul din Evanghelie foloseşte în această privinţă termenul bios, un cuvânt deosebit de cunoscut, în familia sa, chiar şi în limbile moderne - biologic, biodegradabil, biografie şi aşa mai departe - şi care înseamnă înainte de toate şi mai ales "viaţă". Totuşi înseamnă şi "provizii, mijloace de întreţinere", şi în acest sens am găsit tradus că văduva a dat "tot ceea ce avea la viaţa ei". Dubla semnificaţie a termenului sugerează deci un simbolism mult mai profund: văduva a dat însăşi toată viaţa sa! În schimb opusul se întâmplă atunci când ne apropiem de monede cu atitudine avară. Atunci nu se face ieftineşte nici măcar cu un lepton şi desigur că nu se dăruieşte: trebuie dat înapoi până la ultimul ban. Însă pentru a înţelege aceste atitudini trebuie să trecem la monedele cu valoare mai mare, pe care până acum nu le-am luat în considerare. De valoare mai mare sunt desigur monedele de argint şi de aur, dar de fapt Evanghelia nu aminteşte în mod explicit de monede de aur. Totuşi putem vedea o aluzie la ele în instrucţiunile pe care le dă Isus celor doisprezece trimiţându-i în misiune, acolo unde prezintă rând pe rând cele trei metale din care erau făcute monedele: aur, argint şi bronz: "Nu luaţi nici aur (chryson), nici argint (argyron), nici ban (chalkon) la brâu" (Mt 10,9). Semnificaţia cea mai clară este aceea de a ne gândi la monedele din respectivele metale. Pentru aur era vorba probabil de monedele de aur romane. În schimb pentru monedele de argint referinţele sunt numeroase şi, aşa cum aminteam deja, găsim şi atitudini avare, ca aceea a slujitorului nemilos din parabolă (18,23-35). Lui i-au fost iertaţi zece mii de talanţi (myria talanta). Talantul, ca şi mina, este numai o "monedă de cont", adică o unitate monetară care nu există în realitate dar la care se face referinţă pentru a calcula sume de cantitate mare. Între altele, ei au dat numele la două parabole specifice, asemănătoare între ele. Talantul atic, despre care vorbesc Evangheliile, se împărţea în şaizeci de mine, fiecare valorând o sută de dinari. Cei zece mii de talanţi indicau deci o sumă exorbitantă, imposibil de plătit, de şaizeci de milioane de dinari: s-a calculat că în cincisprezece ani un muncitor putea câştiga un talant... Colegul slujitorului nemilos îi datorează acestuia din urmă numai o sută de dinari (hekaton denaria), pe care totuşi nu vrea să-i anuleze, deşi a fost graţiat de o sumă de şase sute de ori mai mare: o comparaţie care nu poate fi propusă şi, în contrapoziţie la efect, o avariţie teribilă din partea slujitorului nemilos. Învăţătura se referea la iertare şi Isus conclude cu o frază care vrea să-i zdruncine pe ascultătorii săi de atunci şi de astăzi: "Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă" (18,35). La iertare face referinţă şi o altă parabolă (Lc 7,40-50), în care la fel sunt în joc două sume de dinari, totuşi într-un raport mai reţinut, de zece la unu. De fapt, un creditor iartă cinci sute de dinari (denaria pentakosia) unui debitor, cincizeci (pentekonta) altuia. Aici nu există contrastul între cei doi, ci mai degrabă iubirea recunoscătoare, cu atât mai mare cu cât se înţelege mai mult că s-a primit o iertare generoasă: exact ca femeia care a vărsat parfum pe picioarele lui Isus şi pe care Isus o elogiază în faţa lui Simon fariseul povestindu-i parabola aceea, pentru ca în sfârşit să perceapă şi el uimirea recunoscătoare a faptului de a fi iertaţi. Şi, pentru a rămâne într-o tematică asemănătoare, atunci când o femeie în Betania îi unge capul lui Isus cu un parfum de mare valoare şi aşa cum relatează Evanghelia lui Marcu unii dintre cei prezenţi s-au indignat protestând împotriva risipei de "peste trei sute de dinari" care ar fi putut să fie daţi săracilor (Mc 14,5), Isus a trebuit să intervină şi aici în apărarea acelei femei: "Ea a făcut ce a putut: a uns de mai înainte trupul meu pentru înmormântare"; a adăugat şi o promisiune solemnă: "Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea" (14,8-9). Aceeaşi indignare, cu cifră şi motivaţie identică - chiar dacă ungerea este din nou pe picioarele lui Isus - o găsim în naraţiunea paralelă din Evanghelia lui Ioan, unde totuşi critica este pusă pe buzele lui Iuda Iscarioteanul şi femeia care face gestul este Maria, sora Martei şi a lui Lazăr (In 12,1-8). O ultimă evaluare, de data aceasta într-un context pozitiv şi cu referinţă la pâinea pentru a sătura un grup imens de persoane, este făcută cu ocazia înmulţirii pâinilor şi peştilor. Isus le cere discipolilor să se ocupe ei înşişi şi ei întreabă cum să adune atâta. În Evanghelia lui Marcu exprimă o cuantificare numerică: "Să mergem noi să cumpărăm pâine de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?" (6,37). Din Evanghelia lui Ioan aflăm că apostolul Filip formulează aceeaşi gândire: "Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucăţică" (6,7). Ştim că nu a fost nevoie să se procedeze după perspectiva aceea şi că Isus se îngrijeşte altfel... Printre monedele de argint, Evangheliile nu cunosc numai dinarii, care erau de fapt monedele romane obişnuite şi de fapt sunt la fel prezente în numeroase alte texte din Evanghelii. Ele cunosc şi drahmele, monede greceşti de valoare echivalabilă cu aceea a dinarilor, şi sicli şi jumătate de sicli, corespunzători respectiv la patru sau la doi dinari sau drahme fiecare. Sicli şi jumătate de sicli erau singurele monede de argint acceptate la templu împreună cu monedele de bronz făcute de evrei în Palestina: monedele romane sau în general păgâne nu erau acceptate datorită subiecţilor lor contrari Legii cu reprezentări umane sau de animale sau în mod specific idolatre (Ex 20,4). Pentru aceasta, în curtea templului se găseau schimbătorii de bani, care permiteau să se intre în locul sacru cu monede utilizabile acolo. Totuşi trebuie semnalat că siclul şi jumătatea de siclu aveau reprezentarea zeului fenician Melqart: însă în acest caz practica făcea o excepţie, probabil ca urmare a stabilităţii consolidate a monedei... Trebuiau să fie exact sicli cele treizeci de monede date lui Iuda, chiar dacă de către Matei sunt indicate în mod generic ca "treizeci de monede de argint" (triakonta argyria) (26,15) şi de către Marcu (14,11) şi Luca (22,5) şi mai generic ca dinar (argyrion). De fapt, preoţii au luat monedele din tezaurul templului, unde întocmai nu se găseau celelalte tipuri de monede ale romanilor. Suma corespunde cu 120 de dinari, preţul pe care Legea îl stabilea pentru răscumpărarea unui sclav (Ex 21,32); şi un denar, aşa cum confirmă parabola celor invitaţi să lucreze în vie, era salariul unei zile de muncă al unui salahor agricol şi, cu mare probabilitate, a oricărui muncitor specializat într-o activitate determinată. Deci nu o sumă mare. O cantitate nedefinită de sicli, tot cu numele generic de "monede de argint" (argyria), a fost dată, la fel luându-i din tezaurul templului, soldaţilor de pază pentru ca după învierea lui Isus să spună tuturor că discipolii au venit noaptea şi i-au furat trupul (Mt 28,11-13). O ultimă referinţă la siclu, mai bine zis: la o jumătate de siclu, găsim în episodul plătirii taxei pentru templu din partea lui Isus şi a lui Petru, în care sunt totuşi folosiţi termeni didrahmă şi stater. Merg la Petru cei care adună didrahmele (didrachma) pentru templu; atunci Isus îl invită pe Petru să meargă să pescuiască şi să le dea, pentru ei doi împreună, un stater (stater) pe care îl va găsi într-un peşte (Mt 17,24-27). Didrahma, adică drahma dublă, este exact taxa anuală cerută, egală cu jumătate de siclu; totuşi Petru, la invitaţia lui Isus, va pescui un stater, alt nume al siclului întreg, aşa încât această monedă, în valoare de patru drahme, să folosească pentru a plăti pentru amândoi. Isus face acest gest miraculos "pentru a evita să se scandalizeze" cei care încasau contribuţia, supunându-se unei taxe care, îi explică el lui Petru, lui, ca Fiu, nu trebuie să-i fie cerută. Însă, în acelaşi timp, recunoaştem o competenţă administrativă dibace: plătind cu un stater şi nu cu două didrahme distincte aşa cum găsim scris în Mishnah, care cuprinde tradiţia orală a legii ebraice, Isus arăta de fapt că ştie că plata unitară aşa cum de altfel sugerau înseşi autorităţile de la templu permitea să se evite adăugirea unui procent de circa opt la sută cerut în schimb în cazul plătirii distincte. Nu scapă nimic şi totul - fiecare lucru la nivelul său - are un sens al său. În materie de taxe amintim că şi pentru taxa dată romanilor, tributul pentru cezar, Isus a fost interpelat cu întrebarea neîncrezătoare la care a dat soluţia cunoscută: "Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21; cf. Mc 12,17; Lc 20,25). În acest caz moneda pe care interlocutorii săi i-o prezintă este un dinar (Mt 22,19; Mc 12,15; Lc 20,24), tipică monedă romană cu imaginea şi inscripţia cezarului, aşa cum se notează precis! Cât priveşte drahma, ea apare numai o dată în Evanghelie, întocmai în parabola drahmei pierdute. În traducere se redă cu indicaţii generice: "Care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina şi mătură casa şi caută cu grijă până o găseşte?" (Lc 15,8). Evanghelistul Luca pune pe buzele lui Isus cuvântul drachmè, referindu-se la moneda greacă echivalentă cu dinarul. Însă probabil că Isus a vorbit, ca de obicei, chiar despre dinarii romani, folosiţi în mod obişnuit şi evanghelistul e cel care a introdus acel rafinament lingvistic. În orice caz să participăm la bucuria femeii care le împărtăşeşte prietenelor şi vecinelor regăsirea şi să primim fără a ne imagina retuşuri! Expresia conclusivă a lui Isus: "Tot aşa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte" (15,10). Acest rapid, deşi parţial, travling ne-a permis totuşi să observăm că în Evanghelii apar de mai multe ori monedele, fie în episoadele care sunt relatate în ele fie în discursurile rostite de Isus. Nu suntem uimiţi de asta: monedele fac parte din aspectul concret al vieţii şi, desigur, Evangheliile nu sunt departe de acest aspect concret. Mai mult, sunt cufundate în el pentru că descriu evenimente zilnice şi relatează despre situaţii care fac parte din cotidianitate. Ne-am lovit de monedele folosite pentru a plăti taxele civile şi pe cele de la templu sau pentru a recompensa munca zilei, pentru a face o ofertă la templu dând "toate mijloacele proprii de subzistenţă", pentru a cumpăra de mâncare (chiar dacă monedele de fapt nu au fost folosite, dat fiind faptul că s-a gândit Isus să procure pâini şi peşti pentru mulţime, după ce a hrănit-o cu cuvântul său!), chiar monede pentru a-l răsplăti pe trădător sau pentru a-i reduce la tăcere pe soldaţii martori ai Învierii lui Isus; apoi sume de monede cu care se cuantifică parfumul vărsat cu delicateţe asupra lui Isus de femei pline de recunoştinţă, sau monede cu care sunt exprimate datoriile contractate, de acum iertate sau care trebuie iertate altora, sau mici sume cu care se enunţă costul irelevant a două sau cinci vrăbii (dar aşa de preţioase, şi nu numai ele, în faţa lui Dumnezeu!). De asemenea talanţii sau minele - sume mari! - primiţi de fiecare pentru a-i fructifica în propria viaţă; şi moneda regăsită de femeie în împărtăşirea fericită cu toţi: scenă atât de cotidiană şi simbol al bucuriei Împărăţiei lui Dumnezeu între noi; şi monedele de orice tip pe care nu trebuie să te bazezi în misiune: "Nu luaţi cu voi..."! Trebuie să recunoaştem că folosirea monedelor este o chestiune delicată şi poate să comporte riscuri. Din travlingul pe care l-am făcut printre textele evanghelice rămâne impresia că atunci când ai de-a face cu banii se poate naşte ceva tensiune sau contrast sau nedreptate. În general se întâmplă atunci când mamona, bogăţia, devine un stăpân absolut care pune stăpânire pe inima ta şi te induce să laşi deoparte şi să neglijezi toate celelalte, inclusiv pe Dumnezeu. Şi banul primit de trădător manifestă în grad extrem această tentaţie cu consecinţele sale teribile. Însă monedele nu aduc cu ele o condamnare originară. Ele pot să fie folosite bine şi pentru un scop bun, inclusiv cele pentru organizarea locului de muncă al muncitorilor - banii pentru lucrătorii din vie - sau cele care sunt păstrate în profitul comunităţii (am auzit vorbindu-se despre monede pentru taxe civile şi religioase); inclusiv, poate pe ultimul loc, cele care exprimă gesturi de mare generozitate în micimea, caracterul rezervat şi umilinţa lor, ca văduva care a dat "tot ceea ce mai avea la viaţa ei", toată "viaţa ei", reproducând îndeaproape gestul Mântuitorului care şi-a oferit viaţa sa, "averea" sa, pentru omenire; inclusiv acea monedă care s-a pierdut şi care este căutată şi este regăsită, făcându-i părtaşi pe ceilalţi de bucuria proprie, ca femeia din parabolă, pentru că nu suntem irositori şi pentru ca şi unii şi alţii să împărtăşească seriozitatea cu care noi tratăm problemele economiei. Dacă după aceea dorinţa după acea monedă merge dincolo şi arată căutarea pasionată a Împărăţiei lui Dumnezeu, în care omul se simte iubit de Creatorul său şi învaţă să construiască o comunitate de pace şi de dreptate, de înţelegere şi de iertare, e şi mai bine! O astfel de monedă o dorim cu toţii şi nu creează inegalităţi şi nedreptăţi: creează mai degrabă o societate în care totul colaborează pentru binele tuturor. Astfel pot să închei referindu-mă la samariteanul din parabolă pe care în mod voit l-am lăsat deoparte până aici. Samariteanul foloseşte monedele sale pentru a-l asista pe sărmanul pe care l-a întâlnit pe drum. De fapt, lasă două monede hangiului pentru ca să continue să-l asiste: sunt doi dinari, monede obişnuite, monede "laice", nu cele specifice pentru templu, monede care permiteau să se stea două sau trei zile la un han discret. Însă, mai înainte samariteanul se ocupă să-l îngrijească personal pe cel nevoiaş: se apropie de el, îi pansează rănile turnând peste ele ulei şi vin, îl ia pe umerii săi. Samariteanul din Evanghelie ştie bine că faptul de a da monedele - şi în general lucrurile - pentru a nu se reduce la o simplă spălare pe mâini mascată de o binefacere exterioară, trebuie să fie inserată în ţesutul unui autentic raport personal. Comentatorii antici - mă refer la Irineu din Lyon, care a trăit în secolul al II-lea - nu s-au temut să explice parabola identificând în samariteanul milostiv pe însuşi Cristos care se apleacă asupra omenirii rănite şi apoi o încredinţează hangiului, adică Duhului Sfânt, pentru ca să o vindece imprimând asupra ei imaginea Fiului şi a Tatălui, reprezentaţi de cei doi dinari (cf. Adversus haereses, III, 17, 3). Simbolul este un pic forţat, însă suntem plăcuţi surprinşi găsind identificate în cele două monede înseşi persoanele divine. Mai mult nu se putea imagina!
(După www.news.va, 3 septembrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
