Publicăm în continuare comentariul Monseniorului Giampaolo Crepaldi, secretarul Consiliului Pontifical "Dreptate şi Pace", la a doua enciclică a lui Benedict al XVI-lea, cu titlul Spe salvi.
A lărgi speranţa pentru a lărgi raţiunea şi a trăi în libertate
A doua enciclică a lui Benedict al XVI-lea Spe salvi este centrată pe speranţa creştină în care am fost mântuiţi. Deci nu este direct o enciclică socială. Şi totuşi, de vreme ce doctrina socială a Bisericii face parte integrantă din mesajul creştin, Benedict al XVI-lea, vorbind despre speranţă, arată că ea reînnoieşte din interior şi speranţele, adică micile sau marile speranţe din viaţa noastră pe pământ, arată că speranţa creştină este o "speranţă activă" (nr. 34) şi că mântuirea pe care ea o promite nu este individualistă, ci comunitară (nr. 14).
Astfel se întâmplă că enciclica deschide scânteieri de lumină şi asupra activităţii noastre în lume printre şi pentru fraţi, stimulându-ne să "participăm cu hotărâre şi cu toate forţele la edificarea cetăţii" (nr. 29). Tocmai pentru că speranţa creştină nu este în întregime a lumii, adică nu se reduce niciodată la simplele speranţe, oricât de fascinante ar fi ele în momentul respectiv, ea este adevărata speranţă şi pentru lume.
Mi se pare că una dintre principalele invitaţii ale enciclicei este de "a lărgi speranţa". Benedict al XVI-lea, în prima sa enciclică Deus caritas est şi în multe alte ocazii, vorbise deja pe larg despre necesitatea şi urgenţa de "a lărgi raţiunea".
De vreme ce raţiunea nu se poate lărgi de una singură, ea are nevoie de credinţă şi de purificarea ei. Cu Spe salvi, papa îmbogăţeşte şi completează învăţătura sa despre aceste puncte nodale: lărgirea raţiunii are nevoie de lărgirea speranţei. Progresul omenirii, spune el, nu trebuie să fie numai material, ci şi moral, pentru că numai în libertate este posibilă trăirea unei vieţi umane.
Cetatea omului, fără libertate, este un iad şi lasă în jurul său numai "o distrugere dezolantă" (nr. 21). Pentru ca acest lucru să fie posibil se cere o raţiune în măsură să "arate voinţei drumul" (nr. 47). Or, raţiunea nu poate să arate voinţei drumul dacă "nu priveşte dincolo de ea însăşi" (nr. 23), adică dacă nu se lasă răscumpărată de speranţă.
Dimpotrivă, modernitatea a considerat adesea că poate realiza libertatea umană - regnum hominis - emancipându-l pe om de orice condiţionare prin ştiinţă şi tehnică sau printr-o politică în stare să conducă la un rezultat final de perfecţiune.
Astfel speranţa a fost redusă la ceea ce raţiunea umană este în măsură să facă. Aşa s-a întâmplat, notează Benedict al XVI-lea, că Marx nu a considerat să scrie nimic despre societatea comunistă şi Lenin "a trebuit să-şi dea seama că în scrierile maestrului nu se găsea nici o indicaţie cu privire la modul de a proceda" (nr. 21).
Motivul aceste neglijări voite este că acea societate se va fi realizat şi fără voinţa umană şi că în acea societate nu ar mai fi fost deloc nevoie de libertatea umană. Nici pentru ideologia progresului încredinţat numai ştiinţei şi tehnicii nu pare să fie nevoie de libertatea umană. Atunci, restrângerea speranţei provoacă atrofierea raţiunii şi acest lucru conduce mereu la o lipsă de libertate. Cererea de autocritică pe care Benedict al XVI-lea o adresează modernităţii cu privire la aceste puncte, comportă - şi mi se pare unul dintre textele cele mai angajante şi chiar dramatice ale enciclicei - şi o autocritică a creştinismului modern care "în faţa succeselor ştiinţei în structurarea progresivă a lumii, se concentrase în mare parte numai pe individ şi pe mântuirea lui. Cu aceasta a restrâns orizontul speranţei sale" (nr. 25).
De mare interese sunt multiplele texte din enciclică în care Benedict al XVI-lea corectează ideea că speranţa creştină ar avea numai o valenţă individuală, sau chiar individualistă. Şi aceste texte, ca şi cele văzute adineauri despre lărgirea speranţei, aprind lumini asupra angajării creştinului în societate. "Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul" spune Psalmul 144: viaţa fericită se trăieşte ca popor şi poporul este popor pentru Domnul său. Relaţia cu Dumnezeu are loc prin relaţia cu Cristos, care "a murit pentru toţi", pentru aceasta nu poate să există un creştinism în singurătate. De fapt, din speranţă se nasc "participarea la dreptate" şi "responsabilitatea pentru celălalt" (nr. 28). Un exemplu însemnat pentru a înţelege această conexiune profundă între speranţă şi angajarea în lume este imaginea pădurii, pe care Benedict o scoate din învăţăturile lui Bernard de Clairevaux (nr. 34). Călugării desţeleneau pădurea desţelenind mai întâi sufletul lor şi eliberarea pădurii de uscături şi cultivând-o - care este simbol al angajării în munca faţă de societatea fraţilor - merge în acelaşi pas cu desţelenirea propriei inimi de mândrie. Aşadar, nu există opoziţie între speranţa lui Dumnezeu primită înlăuntrul nostru şi truda unei angajări laborioase faţă de ceilalţi în societate, ba mai mult, adevărata forţă a acesteia din urmă se află chiar în acea speranţă.
Pentru a da un exemplu contemporan de viaţă creştină plin de speranţă care nu a fost trăită niciodată în singurătate, papa propune persoana cardinalului Van Thuân. Vorbeşte despre el cu aluzii foarte frumoase în paragrafele 32 şi 34. Speranţa a făcut în aşa fel încât cardinalul Van Thuân, în anii lungi de închisoare trăiţi în completă izolare, în realitate nu a fost niciodată singur.
"În timpul celor treisprezece ani de închisoare - scrie Benedict al XVI-lea - într-o situaţie de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă forţă de speranţă, care după eliberarea lui i-a permis să devină pentru oamenii din toată lumea un martor a speranţei" (nr. 32).
Nu ne rugăm împotriva celuilalt şi rugăciunea "este un proces de purificare interioară care ne face capabili pentru Dumnezeu şi, tocmai aşa, capabili şi pentru oameni" (nr. 33).
Enciclica luminează întregul proces al dezvoltării omului modern, în voinţa sa obsesivă de a construi o lume fără Dumnezeu. Însă o lume fără Dumnezeu este o lume fără speranţă: "Cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, chiar dacă are multiple speranţe, în fond este fără speranţă" (nr. 27). Ea explică şi care este principala problemă a civilizaţiei noastre.
Ştiinţa şi tehnica procedează prin acumulare, dar libertatea morală în măsură să le conducă nu procedează prin acumulare, fiecare generaţie şi fiecare persoană trebuie să şi-o însuşească încontinuu (nr. 24). Şi structurile cele mai bune funcţionează numai în virtutea unei convingeri morale libere, care însă "nu există de la sine" (nr. 24/d). Iată de ce omul "nu poate fi niciodată răscumpărat pur şi simplu din exterior" (nr. 25), ci are nevoie de speranţă.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu Scrisoare pastorală: Triduum memorial
Preasfinţitul Petru Gherghel a dat în ziua de 4 decembrie o scrisoare pastorală în care vorbeşte despre solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, sfinţirea întru diaconat a 19 tineri (8 decembrie), depunerea sau înnoirea adeziunii în Acţiunea Catolică (9 decembrie) şi comemorarea episcopului Anton Durcovici.
Toată frumoasă eşti Marie!
Bucură-te, tu care eşti plină de har!
Triduum memorial
Neprihănita Zămislire
A. La începutul lunii decembrie comunităţile catolice sunt invitate să descopere demnitatea preacuratei Fecioare Maria, neprihănit zămislită, care s-a învrednicit să fie scutită de pata păcatului strămoşesc, printr-un privilegiu unic al atotputernicului Dumnezeu în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc. Este un moment de bucurie şi o chemare, ca la începutul unui nou an bisericesc să ne apropiem de ea, mama lui Isus, care a venit în lume şi care este şi mama noastră a tuturor şi aşa să mergem în întâmpinarea lui Cristos care vine la noi.
Când o mamă are o sărbătoare, copiii cei buni se adună în jurul ei, îi exprimă toată iubirea şi sunt astfel întăriţi în iubire comuniune şi credinţă.
Acest lucru vrem să-l facem şi noi, fiii şi fiicele Bisericii noastre locale, fie prin novena pregătitoare prescrisă, fie prin triduumul premergător, dar mai ales prin participarea la celebrarea acestui măreţ mister, în ziua de 8 decembrie.
Maria, cea plină de har, cea curată şi sfântă, ne aşteaptă şi ne invită să trăim cu bucurie întâlnirea cu ea, ca împreună să-l întâmpinăm pe Cristos care vine, spunându-ne: "Faceţi ceea ce vă va spune el" (In 2,5).
În aceeaşi zi Arhiepiscopia de Bucureşti şi Episcopia de Iaşi se bucură să trăiască împreună un moment deosebit: ridicarea la treapta sfântă a diaconatului a celor 19 studenţi teologi din anul VI, gata şi ei să-şi ofere întreaga viaţă, iubirea, curăţia şi slujirea lor lui Dumnezeu, care i-a chemat să-l urmeze pe Isus, Fiul său, şi să-i slujească pe oameni după exemplul mamei cereşti, care a spus: "Fie mie după cuvântul tău!" (Lc 1,38).
Celebrarea va avea loc în catedrala din Iaşi, sâmbătă, 8 decembrie, începând cu ora 11.00. Adunaţi sub privirile ocrotitoare ale Maicii Domnului, ne rugăm şi vrem ca răspunsul şi oferta lor să fie primite de Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit cu această chemare.
Acţiunea Catolică
B. În acelaşi spirit şi cu mare bucurie, membrii Acţiunii Catolice din întreaga dieceză, în ziua de duminică, 9 decembrie, depun ori reînnoiesc adeziunea lor la o slujire apostolică mai vie şi mai conştientă, implorând ocrotirea Maicii Preacurate, prima slujitoare dintre pământeni, şi, având mereu exemplul sfântului Iosif, patronul Bisericii Universale şi al Acţiunii Catolice din dieceza noastră, se oferă la o muncă rodnică în câmpul mare al apostolatului laic.
Trăind în aceeaşi atmosferă a zilei Maicii Domnului şi având un ideal comun de iubire şi slujire, îi înconjurăm pe toţi cei ce au ales o trăire mai intensă a credinţei şi o slujire mai generoasă şi mai vie în mijlocul comunităţii creştine, îi îmbrăţişăm cu dragoste părintească, îi îndemnăm să trăiască cu multă intensitate clipa adeziunii lor, iar atunci când vor auzi cuvântul lui Isus: "Vino şi urmează-mă!" (Mt 19,21), să răspundă cu hotărâre şi curaj ca astfel să devină ucenici ai lui Cristos, prompţi şi fideli, după programul Acţiunii Catolice din acest an.
Comemorarea episcopului Anton Durcovici
C. Tot în aceeaşi atmosferă de credinţă, de iubire şi de dăruire, pe care ne-o inspiră Fecioara Preacurată, în ziua de luni, 10 decembrie, facem memoria păstorului nostru, erou al credinţei şi martir al iubirii, episcopul dr. Anton Durcovici.
Celebrând cu mult respect, veneraţie şi iubire, ziua trecerii lui la Tatăl pentru a primi coroana învingătorului, şi admirându-i cultul pentru preacurata Fecioară Maria, în care s-a încrezut şi în mâinile căreia a încredinţat şi consacrat poporul credincios şi întreaga Dieceză de Iaşi, ne unim şi noi în rugăciune pentru fericirea veşnică a păstorului nostru sufletesc şi pentru declararea lui de fericit şi sfânt al Bisericii.
Le mulţumim tuturor celor care, în aceste zile, se îndreaptă spre figura lui de mare apostol şi mărturisitor şi vrem să-i asigurăm, pe cei din Bad Deutsch Altenburg, Austria, locul unde s-a născut episcopul Durcovici, care îl iubesc, se roagă şi aşteaptă clipa recunoaşterii oficiale a martiriului şi sfinţeniei sale; pe cei din Arhiepiscopie, care se bucură preţuindu-l ca pe cel care le-a fost mulţi ani mare duhovnic, predicator, educator şi formator în Seminar, de comuniunea noastră în zilele care premerg ziua de 10 decembrie, ziua morţii sale, şi, mai ales, în ziua cinstirii şi venerării preacuratei Fecioare Maria, neprihănit zămislită, 8 decembrie, ca ea, cea care a fost atât de cinstită şi preţuită de episcopul Durcovici, să mijlocească şi să grăbească actul declarării sale de sfânt.
În tine, o, Marie, neprihănit zămislită, aşezăm toată încrederea, credinţa şi iubirea noastră.
Bucură-te, tu care eşti plină de har!
4 decembrie 2007
Petru Gherghel, episcop de Iaşi
