Înţelept este cel care ştie să se facă sărac de dragul lui Cristos şi al împărăţiei sale.
Evanghelia ne spune că şi astăzi Isus îşi continuă drumul său spre Ierusalim, acolo unde urcă de bunăvoie spre a pătimi şi a muri pentru mântuirea lumii. Şi astăzi, Isus continuă să-şi instruiască ucenicii cu privire la capcanele pe care diavolul le întinde oamenilor pe calea mântuirii. După ce, duminica trecută, ne-a prezentat mai multe capcane: refuzul crucii, gelozia spirituală, divorţul în căsătorie, astăzi, Isus ne prezintă capcana banului şi a averii, prin care diavolul ne abate de pe calea mântuirii, aşa cum l-a abătut pe omul bogat (cf. Mc 10,17-25).
Pentru a ne feri de o asemenea capcană a bogăţiilor acestei lumi, care ne fac să slujim Mamonei (cf. Mt 6,24) şi să nu ne îmbogăţim în faţa lui Dumnezeu (Lc 12,21), avem nevoie de înţelepciunea lui Dumnezeu, înţelepciune care este mai preţioasă decât tronurile si sceptrele, decât tot aurul şi decât toate pietrele scumpe, decât sănătatea şi frumuseţea, pentru că toate acestea se pierd la moarte, dar cine l-a găsit pe Isus, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,24), rămâne în veac şi pe deasupra găseşte şi bunurile vieţii veşnice (cf. Înţ 7,7-11).
Cuvântul "Mamona", folosit de Isus, întruchipează orice fel de bogăţie (cf. Mt 6,24). Mamona este un cuvânt de origine aramaică şi înseamnă "ceva în care te încrezi mai mult decât în Dumnezeu".
De pericolul bogăţiei pentru mântuire ne vorbeşte şi psalmistul, care spune: "Învaţă-ne, Doamne, să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte" (Ps 89,12)
Sfântul Alfons de Liguori (1696-1787) ne spune: "Dacă voim să cunoaştem adevărata valoare a bunurilor pământeşti, să le privim ca de pe patul de moarte".
După înţelepciunea lui Dumnezeu, mai avem nevoie şi de arme pe măsura potrivnicilor noştri. Scrisoarea către Evrei ne spune astăzi că avem o armă teribilă contra diavolului şi a capcanelor lui, în cuvântul lui Dumnezeu, care este pentru noi ca o sabie ascuţită şi cu două tăişuri (cf. Evr 4,12-13); căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti (cf. Ef 6,12).
Când în anul 79 vulcanul Vezuviu a făcut o puternică erupţie, încât a acoperit cu lavă şi cenuşă oraşele Pompei şi Herculaneum, oamenii au fugit îngroziţi să-şi scape viaţa. Dar cei care au mai zăbovit, circa peste 2.000 de oameni, au fost acoperiţi de cenuşa vulcanică. Printre scheletele dezgropate la excavaţii a fost şi cel al unei tinere ai cărei părinţi au fugit, dar ea s-a întors să-şi ia bijuteriile şi a fost surprinsă pe drum şi îngropată. Bijuteriile le avea în mână, nu la gât. Pofta de bogăţii au mai ucis trupeşte şi sufleteşte şi pe femeia lui Lot (cf. Gen 19,26) şi pe Anania şi Safira (cf. Fap 5,5-10).
Un mare scriitor englez din timpurile noastre, Graham Green (1904-1991), într-o carte intitulată Putere şi glorie, ne descrie situaţia dramatică a unui om care s-a trezit la moarte în faţa lui Dumnezeu, cu mâinile goale. Lacrimile au început să-i curgă. În acel moment, nu era înspăimântat de osânda veşnică, nici de chinurile care îl aşteptau, ci simţea o doar o deziluzie, o decepţie, o amărăciune imensă. Era deziluzia că atât de uşor putea să ajungă un sfânt şi nu a ajuns. Îi erau de ajuns: doar puţin curaj, doar puţin efort, doar puţină înfrânare, doar puţină determinare. Acum nu mai era nimic de făcut. Îşi ratase viaţa. Nu se mai putea îndrepta nimic.
La acest punct, în care ajungem să pierdem totul, de aici şi de dincolo, în care să nu mai putem face nimic, nici pentru timp şi nici pentru veşnicie, vrea satana să ne aducă pe toţi, folosindu-se de capcana banului şi a averii, pe care ne-o întinde pe calea mântuirii.
Şi iarăşi, pentru a avea putere de a nu cădea în capcana strângerii de averi, trebuie să nu uităm că tot ceea ce avem şi suntem vine numai de la Dumnezeu, care ni le dă, sau ne dă puterea să ni le procurăm (cf. Dt 8,18). De aceea, Paul ne întreabă "Ce ai, omule, ce nu ai primit?" (1Cor 4,7).
Iată pentru ce trebuie să ne folosim avutul după voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor şi lucrurilor, iar noi suntem numai administratorii lor; iar de la administratori se cere să fie credincioşi (1Cor 4,1-2). Iar Dumnezeu ne spune că trebuie să le împărţim de bunăvoie (cf. 2Cor 8,1-2), că trebuie să le împărţim cu bucurie (cf. 2Cor 8,3-4), că trebuie să le împărţim ca răspuns la ceea ce el ne-a dat (cf. 2Cor 8,12-13). Iar a nu dărui din ceea ce Dumnezeu ne-a dat este un furt din avutul lui, iar Dumnezeu îl va sancţiona.
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) ne învaţă: "Pâinea care la tine mucegeşte şi se usucă, este a celui flămând; haina pe care nu o porţi şi o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălţămintea, care se strica în casele tale, este a celui desculţ; argintul pe care-l ţii ascuns, este al celui nevoiaş. Pe atâţia îi nedreptăţeşti şi îi furi, la câţi ai putea să le dai din avuţiile tale".
Atunci când dăm, Dumnezeu vede şi proporţia, nu numai porţia. Dumnezeu ştie că nu putem da ceea ce nu avem, dar ceea ce avem trebuie să dăm cu bucurie. Văduva săracă din Evanghelie, dăruind doi bănuţi, dăruind tot ce avea, a dat mai mult decât toţi bogaţii care au dat din prisosul lor (cf. Mc 12,41-44). Căci căruia i s-a dat mult, mult i se va cere; iar căruia i s-a dat puţin, puţin i se va cere (cf. Lc 12, 48).
Nişte călători poposiră în drumul lor lângă un izvor şi îşi potoliră setea cu apa lui cea limpede şi curată. Deasupra izvorului, cineva scrisese: "Faceţi şi voi ceea ce fac eu! Eu îmi dau toată apa primită de la Dumnezeu, cu bucurie! Mergi şi fă şi tu la fel cu cele primite de la Dumnezeu!"
În spatele goanei după bani şi avuţii nedrepte stau totdeauna puteri demonice, puteri seducătoare şi înşelătoare, puteri care pretind un mare ataşament. Deci, averea şi banul nu pot fi neutre pentru om, ele sunt rele şi seducătoare. De aceea, în evanghelie, Isus ne vorbeşte despre ele ca fiind "nedrepte" (cf. Lc 16,9) şi ca fiind "înşelătoare" (Mt 13,22); apoi ne avertizează să ne ferim de orice lăcomie de bani (cf. Lc 12,15), care din cauza relaţiei lor cu satana, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc 16,16); iar Paul ne spune că "pofta de bani e rădăcina tuturor relelor şi duce la rătăcirea în credinţă" (cf. 1Tim 6,10).
Omul bogat din evanghelia de astăzi, om pe care Isus l-a îndrăgit, la prima vedere pare un om credincios, un om cu temele făcute: cade în genunchi în faţa lui Isus; îl numeşte învăţător bun; se interesează de viaţa veşnică; zice că din copilărie păzeşte poruncile dragostei.
Dar chiar este un om credincios? Criticii spun că nu, căci este deja contaminat de otrava diavolului, cu înşelăciunea slujirii la doi stăpâni şi a căutării de sine. El se încrede în bogăţie mai mult decât în Dumnezeu, de aceea rămâne surd la chemarea lui Isus de a lăsa averea şi la a-l urma. El preţuieşte bucuria banilor, mai mult decât comoara cerului. Apoi, el cade în genunchi, ca să fie remarcat; îl numeşte pe Isus bun, pentru că el însuşi se credea bun; se interesează de viaţa veşnică, încât să pară credincios; zice că păzeşte poruncile dragostei faţă de semeni, dar nu dă nimic pentru săraci; zice că ştie Legea, dar nu ştie că pentru a fi plăcut lui Dumnezeu, nu ajunge numai să spui: "Doamne, Doamne!" şi să nu faci rău (cf. Mt 7,21), ci mai trebuie să faci şi bine (cf. Iac 4,17); zice că nu fură şi nu înşeală, dar nu spune cum a ajuns bogat.
Raoul Follereau (1903-1977) povesteşte că într-o noapte, pe când era tânăr, a avut un vis pe care nu l-a putut uita niciodată: se făcea că a murit şi că s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu ca să fie judecat. Aflat în faţa lui Dumnezeu, a început să se laude, ca tânărul bogat din evanghelia de astăzi, şi să-i spună: "Doamne, am împlinit întotdeauna legea ta. Nu am comis niciodată vreun păcat. Iată, Doamne, mâinile mele, sunt perfect curate". "Desigur, îi răspunse Domnul, le ai foarte curate, însă goale". Din acel moment şi-a schimbat ideile şi odată cu ele viaţa. A plecat în Hawaii, pentru a-i sluji pe leproşi şi astfel să se îmbogăţească în faţa lui Dumnezeu.
La o astfel de înţelepciune doreşte Biserica să ne aducă şi pe noi, prin lecturile de astăzi.
Dărnicia este un act de credinţă în Dumnezeu. Este tipul de credinţă pe care îl are semănătorul care îşi seamănă sămânţa. Cât semeni, atâta culegi (cf. 2Cor 6,9-11). Dar e şi un act de probă pentru noi. Isus spune: "Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi dacă n-aţi fost credincioşi în lucrurile altuia, cine vă va da ce este al vostru?" (Lc 16,10-12).
Dumnezeu nu dă niciodată un lucru mare unui om, până nu l-a încercat în ceva mic. Cartea de învăţătură iudaică, numită Midraş, redă un cuvânt pe care Dumnezeu, l-ar fi spus lui David: "Pentru că ai fost găsit vrednic de încredere la oile tale, vino acum şi te îngrijeşte de oile mele".
Şi judecătorul divin din evanghelie a spus lucrătorului credincios: "Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău" (Mt 25,21). "Bine, rob bun, fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi" (Lc 19,16-17).
Isus îi spune astăzi bogatului, dar şi nouă, tuturor, că săracii ne pot schimba bunurile trecătoare pe care le-am primit de la Dumnezeu spre administrare în "comori pentru cer" (Mc 10,21). Cât dăm aici, atât vom avea dincolo. La cât renunţăm aici, atât vom găsi dincolo. Numai după ce ne vom deschide mâinile faţă de cei săraci, numai atunci Dumnezeu ne va deschide porţile cerului.
De aceea, sfântul Augustin (354-430) ne spune că "bogaţii vor intra în cer numai atunci când îi vor introduce săracii, căci împărăţia cerurilor le-a fost dată lor" (cf Mt 5,3).
Apostolilor care au lăsat totul de dragul lui Isus şi al Evangheliei şi tuturor care au făcut ca ei, Isus le spune astăzi: "Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru mine şi pentru evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică" (Mc 10,29-30).
Am auzit astăzi din gura lui Isus, expresia: "urechea acului". Ea se referă la o poartă mică, făcută într-o poartă mare a cetăţii, unde pentru a intra, trebuie să te dezbraci de tot ce ai de prisos. Altfel te ajung duşmanii şi te ucid (cf. 1Pt 5,8). Marinarii fac la fel cu mărfurile lor în timp de furtună.
Referitor la răutatea bogăţiei, pentru mântuire, Biblia ne spune: "Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea" (Ps 62,10). "Cei ce vor să se îmbogăţească cad în ispită şi în laţ, căci iubirea de bani e rădăcina tuturor relelor" (1Tim 6,9-10).
Apoi, Scriptura e plină de îndemnuri la dragostea faţă de aproapele: "Mila vreau, nu jertfe, spune Domnul" (Os 6,6); "Trimiteţi o parte şi celor ce nu au" (Neh 8,10). "Dă din toată inima, după posibilităţile tale, că Dumnezeu răsplăteşte de şapte ori" (Sir 35,10-11); "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, de o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia" (Lc 12,33). "Cine are milă de sărac împrumută lui Dumnezeu şi el îi va răsplăti binefacerea" (Prov 19,17).
Despre Isus s-a spus: "A trăit făcând binele" (Fap 10,38) şi că "s-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim" (2Cor 8,9). Tot Isus a lăudat şi a răsplătit pe slujitorul care "i-a risipit averea la săraci" (Lc 16,8). Despre apostoli s-a spus la fel (cf. Fap 3,6). Despre sfinţi, ca Francisc din Assisi şi Ioan Maria Vianney, şi despre mulţi alţii, s-a spus la fel. Despre tine se poate spune aşa ceva?
Pr. Ioan Lungu
