Este un mare rău pe care l-am văzut sub soare: avuţii păstrate spre nefericirea stăpânului lor. (Qoh 5,13)
Isus, în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mc 10,17-30), clarifică atitudinea pe care ucenicii săi, care sunt ucenicii împărăţiei cerurilor, trebuie să o aibă faţă de bunurile acestei lumi, pentru a se putea mântui, bogăţii care în sine nu sunt rele, dar care, printr-o proastă abordare, pot împiedica vestirea şi trăirea evangheliei şi astfel pot deveni o cauză de pierzare veşnică.
Bunurile acestei lumi sunt de două feluri: materiale şi spirituale. La bunurile materiale nu intră numai averea şi banul, dar şi goana după plăceri şi distracţii, alipirea exagerată de persoane şi locuri. La bunurile spirituale păcătoase întră în primul rând mândria împreună cu viciile capitale de care omul este legat, datorită diavolului şi a păcatului strămoşesc. Ambele averi sunt periculoase pentru viaţa creştină, pentru vestirea evangheliei şi pentru mântuirea veşnică. De aceea, Isus, le cere apostolilor plecaţi în misiune să nu ia bunuri materiale cu ei (cf. Mt 10,9-10) şi nici să fie mândri şi mofturoşi (cf. Lc 10,7-8), căci le dăunează grav misiunii lor.
Parafrazând un verset biblic care spune: "Fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii" (cf. Lc 16,8), putem spune că Isus vrea ca ucenicii săi să fie mai înţelepţi decât fiii veacului acestuia, căutând mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei, căci atunci toate celelalte li se vor adăuga pe deasupra (cf. Mt 6,33), şi lăsând toate pentru Isus şi pentru evanghelie, pentru a avea însutit şi aici, dar nu fără persecuţii, şi dincolo viaţa veşnică (cf. Mc 10,29-30).
Prima lectură (cf. Înţ 7,7-11) ne învaţă că înţelepciunea este cea mai mare comoară pentru om. Evanghelia ne spune că pentru noi, oamenii, înţelepciunea lui Dumnezeu s-a întrupat în persoana lui Isus Cristos, care ne cere să-l primim ca mântuitor şi să-l urmăm ca pe un învăţător bun şi divin (cf. Mc 10,17-30). Epistola ne arată cum această chemare a lui Cristos ni se revelează continuu în cuvântul lui Dumnezeu, ca o forţă vie care ne pătrunde în adâncul sufletului şi ne dă şi puterea de a părăsi pentru Isus şi pentru împărăţia sa toate cele potrivnice (cf. Evr 4,12-13). Psalmistul ne cheamă să ne rugăm împreună cu el, ca să dobândim acea înţelepciune a inimii, prin care să trăim o viaţă nouă, după rânduiala lui Dumnezeu (cf. Ps 89/90,12).
Se spune că atunci când un şarpe otrăvitor atacă o lebădă, se încolăceşte în jurul gâtului ei. Pasărea îşi ia zborul împreună cu şarpele. Cine priveşte de jos, văzând şarpele cu solzii verzi, cu reflexe aurii strălucind în soare, încolăcit în jurul gâtului lebedei, ar crede că pasărea poartă la gât un colier de pietre preţioase. În realitate, lebăda poartă la gâtul ei un şarpe veninos care o va ucide. Lebăda cu şarpele ucigător la gât este imaginea omului care trăieşte în orice viciu adus în lume de satana.
Aşa cum am spus deja, astăzi, Isus, clarifică pentru căutătorii împărăţiei cerurilor, mai întâi problema bogăţiilor materiale. Biblia nu spune că bogăţia materială în sine ar fi un rău. În Vechiul Testament, chiar spune că este semnul binecuvântării şi iubirii divine. Patriarhii Abraham (cf. Gen 13,2), Isaac (cf. Gen 26,12-17) şi Iacob (cf. Gen 30,43) au fost astfel de oameni binecuvântaţi cu mari bogăţii.
Dar nici chiar în Vechiul Testament nu spune că bogăţia materială ar fi cel mai mare dintre bunuri. Prima lectură de astăzi ne spune că deasupra bogăţiei materiale se află priceperea şi înţelepciunea, nişte bogăţii spirituale, care depăşesc bogăţia materială, aşa cum strălucirea pietrelor preţioase depăşesc strălucirea noroiului; ba, mai mult, priceperea şi înţelepciunea sunt mai preţioase chiar decât sănătatea, frumuseţea şi chiar lumina, căci toate acestea trec, pe când priceperea şi înţelepciunea rămân veşnic şi ne conduc la bogăţiile cereşti (cf. Înţ 7,7-11). Cartea Proverbelor enumeră şi alte bogăţii spirituale care întrec cu mult bogăţia materială: pacea sufletului (cf. Prov 15,16), dreptatea (cf. Prov 16,8) şi bunul nume (cf. Prov 22,1). Apoi, există pe lume multe bunuri care nu pot fi cumpărate cu bani: viaţa (cf. Ps 49,8), iubirea (cf. Ct 8,7), harul Duhul Sfânt (cf. Fap 8,18). Biblia aminteşte şi multe alte bunuri care întrec infinit bogăţiile trecătoare. Iată o zicere populară înţeleaptă în acest sens:
Cu bani poţi cumpăra un pat, dar nu şi somn. Cu bani poţi cumpăra hrană, dar nu şi poftă de mâncare. Cu bani poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Cu bani poţi cumpăra o casă, dar nu şi o familie fericită. Cu bani poţi cumpăra un diamant, dar nu şi dragoste. Cu bani poţi cumpăra o funcţie, dar nu şi mântuirea. Cu bani poţi cumpăra un loc bun în societate, dar nu şi un loc bun în cer.
Chiar dacă Dumnezeu îmbogăţeşte pe unii dintre aleşii săi cu bunuri materiale, totuşi, belşugul material nu este totdeauna un rod al binecuvântării divine, căci sunt şi oameni care au dobândit averi necinstite, care au dobândit averi în afara căilor voite de Dumnezeu, care au dobândit averi furând, înşelând şi nedreptăţind pe săraci; acest fel de bogaţi semănă nedreptate, lipsă, foame şi moarte (cf. Is 5,8; Ier 5,27-28). Această lăcomie strică evangheliei şi mântuirii. De aceea, oamenii care s-au îmbogăţit din furt şi înşelăciune şi vor să se mântuiască, trebuie să repare fizic şi moral răul făcut şi dea înapoi împătrit, ca omul care a furat oiţa săracului şi ca Zaheu (cf. 2Sam 12,6; Lc 19,8).
Bogăţia este bună ca şi apa, dar tot ca şi apa când se acumulează în cantităţi mari, calamitează sufletul ca un potop de ape şi face ravagii în el. Iată câteva urmările bogăţiilor: împietreşte, orbeşte, surzeşte, paralizează şi ucide sufleteşte. Tânărul bogat nu-i mai vedea pe săraci, nu le mai auzea strigătul, nu-i mai dorea inima de ei, deşi Dumnezeu i-a dat pe săraci în grija bogaţilor: "Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede" (Is 58,7-8).
Nu trebuie să uităm niciodată că suntem numai administratorii bunurilor materiale şi spirituale pe care le-am primit de la Dumnezeu, nu stăpânii lor. Asemenea lui Eleazar, slujitorul lui Abraham, cu ele trebuie să îmbrăcăm şi să cucerim mireasa Fiului său (cf. Gen 24,53). Asemenea lui Iob, cu ele trebuie să devenim tată şi mamă, mână şi picior, sprijin şi apărare săracilor (cf. Iob 29,15-16). Asemenea administratorului din evanghelie, cu ele trebuie să dăm la timp porţia de mâncare slujitorilor lui Dumnezeu (cf. Lc 12,42-44). Asemenea administratorului "necinstit", trebuie să "risipim" bunurile primite în administraţie în mâinile săracilor (cf. Lc 16,1-9). Şi, trebuie să împlinim această rânduială divină cu credincioşie (cf. 1Cor 4,2), ca să nu ajungem în rând cu cei răi, afară din împărăţia cerurilor.
Dumnezeu a avut încredere că aleşii săi, pe care i-am amintit mai sus, pe care el i-a îmbogăţit, că îi vor folosi bine avuţia dată lor, adică împărţind-o cu cei săraci, de aceea i-a permis diavolului să-i încerce, ca pe Iob (cf. Iob 1,12; 2,5). Dumnezeu voieşte să aibă aceeaşi siguranţă şi cu unul fiecare dintre noi, aleşii săi. Să nu-i înşelăm nici noi încrederea, căci, cel drept trebuie să fie milos (Ps 37,26); căci cel drept nu trebuie să treacă niciodată cu vederea cererea săracului şi a văduvei" (cf. Sir 35,15). Oare cum ne folosim de bunurile materiale primite? Oare cum ne folosim de înţelepciune şi pricepere?
Oare le folosim pentru evanghelie şi mântuirea sufletelor, ori spre câştig personal şi trecător? Dacă nu le folosim spre slava lui Dumnezeu, risipim şi nu suntem de partea lui Isus (cf. Lc 11,23).
Scriptura este plină de îndemnuri referitoare la dragostea faţă de săraci: "Trimiteţi o parte şi celor ce nu au" (Neh 8,10). "Dă din toată inima, după posibilităţile tale, că Dumnezeu răsplăteşte de şapte ori" (Sir 35,10-11); "Pierde banii pentru cel sărac şi necăjit, ca să nu ruginească sub piatră, spre pierzarea ta!" (Sir 29,13-14). "Cine are milă de sărac împrumută lui Dumnezeu" (Prov 19,17). "Milă vreau, nu jertfă, spune Domnul" (Mt 12,7). "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, de care nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia" (Lc 12,33). De ce? Căci faptele de milostenie sunt un bun şi fructuos apostolat evanghelic (cf. Mt 10,8) şi că bine îi merge omului care face milă şi dă cu împrumut" (Ps 112,5).
Bogăţiile neîmpărţite inundă sufletul ca un potop de ape şi fac ravagii în el; bogăţiile neîmpărţite, ca apa stătută, se alterează; bogăţiile neîmpărţite se pierd, căci le mănâncă rugina şi moliile, iar hoţii le fură (cf. Mt 6,19). Sfântul Paul spune: "Avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie" (Rom 12,6-8).
Dar, ceea ce este şi mai grav, privind bogăţiile, este faptul că ele ascund pe Dumnezeu şi bunurile veşnice din ochii celor care le caută sau chiar pot lua locul lui Dumnezeu din viaţa lor. Diavolul spune şi astăzi oamenilor, arătând spre bunurile acestei lumii trecătoare: "Toate aceste lucruri vi le voi da vouă, dacă vă veţi arunca cu faţa la pământ şi vă veţi închina mie" (Mt 4,9). De aceea, însuşi Isus ne avertizează: "Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei, nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banului" (cf. Mt 6,24; Lc 16,13), căci între ei nu este nici o legătură (cf. 2Cor 6,15; In 14,30). Isus şi apostolii săi, mai puţin Iuda, au refuzat oferta otrăvită a diavolului şi au primit oferta generoasă a lui Dumnezeu din viaţa veşnică (cf. Mc 10,28-30).
Biblia spune: "Isus Cristos, deşi ca era bogat, s-a făcut sărac pentru voi prin sărăcia lui să vă îmbogăţiţi" (cf. 2Cor 8,9). Iar acest lucru l-a arătat chiar de naşterea lui când n-a avut o casă şi a adus jertfa săracilor (cf. Lc 2,22-24; Lev 12,2-8). În timpul vieţii nu a avut un loc unde să-şi plece capul (cf. Mt 8,20) iar la moarte nu a avut un mormânt (cf. Mt 27,59-60). Iar toată viaţa lui a fost blând şi smerit cu inima (cf. Mt 11,29; Fil 2,7-8). Ne naştem bogaţi în dorinţe şi ambiţii păcătoase, dar, ca Isus şi apostolii, trebuie să ne facem săraci de bunăvoie, pentru evanghelie şi pentru împărăţia cerurilor.
Odată cineva voia să explice unui apropiat bogat pericolul banilor. A luat o bucată de hârtie şi a scris pe ea numele lui Dumnezeu. Apoi l-a întrebat: "Ce vezi pe hârtie?" "Este scris numele lui Dumnezeu!" Apoi a luat o monedă şi a pus-o peste numele lui Dumnezeu şi l-a întrebat: "Ce vezi pe hârtie?" "Văd un ban!" "Dar numele lui Dumnezeu unde este?" "A fost acoperit cu banul!" Aşa este şi în viaţa ta şi în viaţa tuturor celor care iubesc banul. Banul li-l ascunde pe Dumnezeu din ochi. Apoi i-a explicat cum argintul împiedică vederea aproapelui. L-a dus la fereastră şi l-a pus să privească. A văzut strada cu oameni pe ea. A luat apoi o mică folie de argint şi a lipit-o pe geam. "Ce vezi?" "Mă văd numai pe mine!" Omul stăpânit de viciul bogăţiilor de orice fel nu vede pe nimeni decât pe sine însuşi.
Asupra acestui pericol l-a avertizat astăzi Isus pe tânărul bogat, dar el nu a înţeles că Isus îl iubea şi că trebuia să se facă sărac: "Du-te, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă" (Mc 10,21). Adică, i-a zis, leapădă şarpele veninos de la gâtul tău, lasă ca din el şi din otrava lui să se facă medicamente, hrană şi acoperiş săracilor, apoi vino şi urmează-mă.
Unde mergea Isus? Mergea la cruce, ca, de acolo, cu cei care îl urmează, să se înalţe la cer. Dar tânărul bogat, ca primii oameni şi mulţi alţi oameni, l-a crezut mai mult pe diavol şi nu a voit să-l lase pe Isus să le ia şarpele otrăvitor de la gât (cf. Gen 3,1-7); a crezut că se poate mântui purtând şarpele ucigător la gât, doar prin iscusinţa şi faptele lui morale. Mare capcană în care au căzut şi cad încă mulţi oameni.
Tânărul bogat, din cauza averii şi a mândriei, nu-l mai vedea pe Dumnezeu care îl aştepta în cer, nu-l mai auzea pe Isus care-i vorbea de comorile cerului, nu mai sesiza şoaptele Duhului Sfânt care îi vorbea despre viaţa veşnică, nu-i mai vedea nici pe semenii săraci care plângeau. Banul şi mândria îi luase totul: vederea, auzul şi celelalte simţuri ale sufletului şi, odată cu ele, i-au luat: pacea, bucuria, liniştea, comorile cerului şi viaţa veşnică. De aceea, Isus spune: "Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu" (Mc 10,25).
De aceea şi psalmii ne spun: să nu privim cu jind spre mândria şi spre belşugul oamenilor răi, care par fericiţi şi că totul le merge bine, căci în realitate ei sunt vulnerabili ca iarba de cosit (cf. Ps 37,1-2). De aceea, bogăţia de ar curge, să nu ne lipim inima de ea (cf. Ps 62,10). De ce? Pentru că este ca un şarpe veninos atârnat de gât şi care curând va ucide. Pentru că bogăţia este cauza mândriei şi a tuturor relelor (cf. 1Tim 6,10-11).
Sfântul Paul ne spune că Legea lui Moise nu mântuieşte pe nimeni, ci ea, ca un pedagog, are menirea să conducă pe oameni până la Isus, singurul care ne poate mântui (cf. Gal 3,24-25). Iar, după ce am primit mântuirea de la Isus, împlinirea poruncilor devine semn al rămânerii noastre în Cristos (cf. Ef 2,10), devine mărturie bună la judecată (cf. Mt 25,34-40) şi devine călăuză spre paradisul pe care ni l-a câştigat Isus la cruce (cf. Rom 2,9-11). Dacă Legea lui Moise nu ne conduce la primirea mântuirii prin Cristos, ea nu este de nici un folos, căci ea nu ne mântuieşte, nu ne scapă de judecată şi nu ne duce nici la fericirea lui Isus din ceruri, ci numai la mândrie rea. Pe tânărul bogat, pe farisei şi pe cărturari, Legea lui Moise nu numai că nu le-a fost un pedagog până la Cristos, ci, din contra, din cauza mândriei, le-a fost o piedică în a-l primi pe Isus şi mântuirea lui.
Este interesat de observat că tânărul bogat l-a cunoscut pe Isus, i-a ascultat predicile, a vorbit personal cu Isus, a fost îndrăgit de Isus, a fost foarte aproape de mântuire, însă nu a împlinit şi singurul lucru pe care trebuia să-l mai facă, acela de a lăsa bogăţiile săracilor şi să-l urmeze, acela de a arunca şarpele de la gâtul său, pentru ca din el şi din veninul lui, să se facă medicamente, ajutoare şi viaţă pentru săraci. Ca şi oamenii din timpul potopului, care au fost foarte aproape de arca salvării şi totuşi pierduţi (cf. Gen 7,21); tânărul bogat a fost şi el foarte aproape de Mântuitorul însuşi şi totuşi pierdut (cf. Mc 10,22). A ales, ca şi mulţi oameni din toate timpurile, din mândrie să rămână cu veninul pe suflet, crezând că se poate mântui şi aşa; sau crezând că se pot numai ca faptele Legii şi fără să-l urmeze pe Isus.
Diavolul, după ce l-a amăgit pe om să păcătuiască şi să ajungă în prăpastia pierzării (cf. Gen 3,4), l-a amăgit iarăşi că se poate salva singur prin iscusinţa sa, prin faptele sale, prin împlinirea Legii lui Moise, care a fost dată de Dumnezeu ca un pedagog până la mântuirea adusă de Cristos (cf. Gal 3,24-25) şi până la ajungerea în casa Tatălui ceresc, care îl aşteaptă ca fiul risipitor (cf. Lc 15,20).
Aşa cum un om împins de un altul într-o groapă adâncă şi fără scări, nu poate aştepta ajutorul şi salvarea de la cel care l-a împins, ci trebuie să strige la un altul mai puternic decât cel care l-a împins (cf. Lc 11,32), la fel trebuie să facă orice om împins de satana în prăpastia viciului şi care doreşte mântuirea, să strige la mântuitorul Isus. Să ne amintim cum a strigat David din groapa căderilor sale (cf. Ps 50/51,1); cum au strigat leproşii şi toţi bolnavii la trup şi la suflet (cf. Lc 17,13; 18,38); cum au strigat iudeii în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,37); cum a strigat Saul pe drumul Damascului (cf. Fap 9,6). A fost refuzat cineva? Nimeni! Nici noi nu vom fi refuzaţi ori de câte ori vom striga la Isus pentru mântuire.
Mai este o istorioară frumoasă, bazată pe Biblie, care ne spune că nişte îngeri au fost trimis de Dumnezeu cu o misiune pe pământ. Dar, tot lucrând printre oameni, în loc să-i facă pe oameni să îndrăgească lucrările lui Dumnezeu, a început el să îndrăgească faptele oamenilor; şi astfel praful lumii s-a lipit de aripile lor şi s-a făcut atât de rigid şi atât de greu, că atunci când Dumnezeu i-a rechemat din misiune, ei n-a mai putut să zboare şi să se înalţe la cer.
Şi noi am fost trimişi pe pământ cu o misiune, aceea de a vorbi oamenilor despre Dumnezeu şi despre frumuseţile cerului, celor care, din cauza păcatului, au uitat de ele. Dar, dacă noi ascultăm amăgirile diavolului, ne lipim de bogăţiile trecătoare ale pământului, uitând de Dumnezeu care ne-a trimis pe pământ ca să mărturisim de frumuseţile cerului, atunci şi aripile sufletelor noastre vor deveni aripi de plumb, care nu numai că nu vor mai pot zbura prin lume şi spre cer, dar nici nu ne vor lasă nici să mergem. Câţi bogaţi vestesc evanghelia? Câţi bogaţi ajung în cer? Isus ne spune că mai degrabă va trece o cămilă prin urechea unui ac decât un bogat să intre în împărăţia cerurilor (cf. Mc 10,25).
Bogaţii cad, cum spun zoologii, în capcana vânătorilor de maimuţe. Aceştia pun în calea maimuţelor vase pline de bunătăţi, dar vase cu gura strâmtă. Şi cum maimuţele nu lasă ceea ce au apucat, nu pot scoate mâna din vas şi astfel sunt prinse uşor. Maimuţele lacome şi nechibzuite prinse uşor de vânători sunt imaginea oamenilor lacomi şi nechibzuiţi, prinşi de satana în capcana lui.
Ludovic, duce de Bourgogne (1729-1765), micuţul fiu al lui Ludovic al XIV lea (1638-1715), era elevul celebrului François Fénelon (1651-1715), teolog şi scriitor francez, şi dădea dovezi de o bunătate deosebită a inimii. Într-o zi s-a dus la Versailles şi, văzându-se înconjurat de o mulţime înfometată, le-a dat mai întâi toţi banii pe care îi avea, dar văzând că săracii se ţin scai de el, s-a despuiat de decoraţii, podoabe, pietre preţioase, într-un cuvânt, a dat tot ce avea de valoare cameristului său şi i-a spus: "Vinde toate acestea şi fă ca aceste pietre să se prefacă în pâini".
Iată încă nişte lucruri pe care nu trebuie să le uităm: Primii creştini veneau la mântuirea lui Isus cu toate bunurile lor şi le puneau în folosul fraţilor, ca nimeni să nu ducă lipsă (cf. Fap 4,34-37). Lidia, vânzătoare de purpură din Tiatira, a venit la Isus cu toată averea... veniţi în casa mea (cf. Fap 16,15). Un ţăran, spun cronicile misionarilor, că s-a botezat cu traista de bani în spate, pentru a arăta că-i pune în slujba lui Isus şi a semenilor săi. Abraham l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe casa lui şi mai mult decât pe Isaac (cf. Gen 22,12). Bogatul credea că are relaţie bună cu Dumnezeu şi cu oameni, dar nu a voit să pună nimic în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor. Acest lucru îi mai lipsea lui şi le lipseşte şi multor oameni de astăzi. De aceea şi Isus l-a întrebat despre poruncile dragostei de aproapele, porunci care sintetizează toată Legea (cf. Rom 13,10). Dar, fără acest lucru absolut necesar, nimeni nu se pot mântui; fără acest "singur lucru", totul devine o poveste a unei ocazii uriaşe pierdute.
Este un mare rău pe care l-am văzut sub soare: avuţii păstrate spre nefericirea stăpânului lor (Qoh 5,13). Doamne, dă-ne harul şi puterea de a nu ajunge nefericiţi, ca tânărul bogat!
Pr. Ioan Lungu
