Publicăm conferinţa pe care a rostit-o luni 16 februarie 2009 pr. Federico Lombardi SJ, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun, la adunarea anuală a CEMCS (Comisia de Mijloace de Comunicare Socială a Conferinţei Episcopale Spaniole), cu titlul "Mijloacele de comunicare catolice - Exemplul comunicativ al Sfântului Scaun".
Biserica, din totdeauna, este comunicatoare, vestirea face parte din natura sa. Pentru acest motiv vestitorii evangheliei au folosit din totdeauna mijloacele pe care le aveau la dispoziţie pentru a comunica altora mesajul credinţei. La început, cuvântul viu; după aceea primele scrieri şi înmulţirea lor prin copieri.
După multe secole, presa s-a transformat rapid într-un drum esenţial pentru vestire. În sfârşit, secolul trecut a marcat venirea şi răspândirea masivă a noilor instrumente de comunicare: cinematografia, radioul, televiziunea, comunicarea electronică prin internet şi scrisori electronice etc. Biserica, în domeniile sale distincte, a încercat să folosească aceste noi drumuri pentru a-şi îndeplini misiunea.
Şi mijloacele de comunicare vaticane au urmat această dezvoltare istorică: tipografia şi editura în secolul al XVI-lea; periodicul L'Osservatore romano în 1861; Radio Vatican în 1931; Centrul de Televiziune Vatican în 1983; situl internet în 1990.
O viziune pozitivă a comunicaţiilor sociale şi evoluţia lor
Magisteriul Bisericii s-a dovedit conştient de dezvoltarea instrumentelor de comunicare socială şi le-a dedicat multe intervenţii şi documente, în aşa fel încât se poate vorbi într-un anumit sens de o doctrină a Bisericii despre comunicaţiile sociale.
Sunt numeroase documentele papilor. Conciliul al II-lea din Vatican le dedică un decret (Inter mirifica), după care urmează instrucţiunea pastorală de aplicare (Communio et progressio, 1961). Conciliul ca eveniment a fost o mare ocazie pentru a impulsiona comunicaţia între Biserică şi lume şi din el s-au născut Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale şi Sala de Presă a Sfântului Scaun, ca "poartă deschisă" între Sfântul Scaun şi lumea comunicaţiilor sociale.
Documentele Bisericii scot în evidenţă, cu obiectivitate, problemele legate de comunicaţiile sociale şi de riscurile şi ambiguităţile pe care le poartă cu sine. Cu toate acestea, nu se poate nega că în ansamblu dau mărturie de o perspectivă pozitivă - am spune inclusiv optimistă - cu privire la dezvoltarea comunicaţiilor sociale şi cu privire la posibilităţile pe care le oferă pentru a pune în practică misiunea Bisericii. Înseşi titlurile documentelor sună atractiv: Miranda prorsus (Minunatele progrese tehnice), Inter mirifica (Între minunatele invenţii ale tehnicii), Communio et progressio (Comuniunea şi progresul).
De asemenea, cred că noi trebuie să ne însuşim această atitudine şi să încercăm s-o cultivăm. De aceea, sfatul meu este de a nu avea o atitudine temătoare sau de prejudiciu negativ faţă de comunicaţiile sociale şi agenţii săi, ci să facem tot posibilul să folosim posibilităţile apostolice ale folosirii instrumentelor de comunicare, în cele două direcţii principale pentru care pot sluji:
- vestirea evangheliei şi a mesajului Bisericii;
- construirea comuniunii şi a comunităţii ecleziale.
Întâlnim o actualizare a reflecţiei şi a învăţăturilor Bisericii despre comunicaţiile sociale în documentele publicate în decursul timpului de Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale (de exemplu: Biserica şi internetul, Etica în comunicaţiile sociale, Etica în publicitate etc.). Apoi, seria de Mesaje pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale ajută la aprofundarea în fiecare an a punctelor şi problemelor specifice de caracter moral, educativ, pastoral, contribuind la progresul unei conştiinţe comune cu privire la problemele mijloacelor de comunicare în Biserica Universală. Mesajul din acest an despre "noi tehnologii şi noi relaţii" este unul din cele mai eficace dintre cele mai recente. Cred că este foarte bine să se lanseze aceste teme la nivel internaţional; asta stimulează la dezvoltarea interschimbului de experienţe şi a iniţiativelor de colaborare între diferitele ţări: de exemplu, ce se face în Spania, în Italia, cu privire la noile tehnologii şi noile relaţii în pastoraţia tineretului? Cum continuă experienţa lui web xt3 dezvoltată de australieni pentru a îmbogăţi Ziua Mondială a Tineretului, favorizând contacte între tineri din diferite părţi ale lumii şi continuând şi după Ziua Mondială a Tineretului de la Sydney? Cum se conectează pregătirea Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid la această experienţă?
Asta introduce o reflecţie, care mi se pare importantă, cu privire la relaţia dintre mijloacele tradiţionale şi noile mijloace în slujirea noastră eclezială.
Cu toţii ştim că astăzi există un număr tot mai mare de persoane la care nu ajunge direct mesajul Bisericii, însă la care se poate ajunge prin intermediul mijloacelor, motiv pentru care este datoria noastră precisă să încercăm să folosim acest drum, ba chiar aceste drumuri - pentru că sunt multe şi variate - pentru vestirea evanghelică.
Există o evoluţie a mass-media, mai ales, însă nu numai, în societăţile mai dezvoltate şi trebuie să fim atenţi pentru a percepe care drumuri noi trebuie să le urmăm, pentru a ajunge mai bine la interlocutorii noştri. Această atenţie trebuie să fie însoţită de o prudenţă înţeleaptă. Adesea noile generaţii sau grupuri specifice parcurg noi drumuri de comunicare socială, însă alţii rămân legaţi de obiceiurile lor şi nu trebuie să-i abandonăm. Mass-media "tradiţionale" păstrează adesea importanţa lor şi ar fi absurd să le lăsăm deoparte, lăsându-ne purtaţi de fascinaţia noilor tehnologii, abandonând astfel segmente importante de cititori sau de ascultători.
Când reflectez cu privire la serviciul Radio Vatican şi vreau să-mi dau seama de valorile cantitative ale audienţei, văd că, în general, deşi audienţa emiţătorilor care ne retransmit nu este foarte ridicată, este chiar mai mare decât numărul vizitatorilor paginii web.
De exemplu, programul ceh are o pagină web foarte vizitată în raport cu lumea de limbă cehă, cu aproape 300.000 de vizite într-un an, aproape 1.000 pe zi. Însă programul radiofonic este retransmis de un emiţător catolic care are între 50.000 şi 90.000 de ascultători pe zi. Asta înseamnă că trebuie să fim prudenţi şi realişti în evaluarea importanţei efective a diferitelor mass-media.
Însă, desigur, mulţi tineri folosesc astăzi moduri diferite de comunicare, prin internet, i-pod sau telefoane mobile etc. Şi sunt tendinţe de mare dezvoltare în acest domeniu. Trebuie să fim capabili să-i interceptăm şi să-i întâlnim în aceste noi căi de comunicare, oferindu-le semne ale prezenţei noastre şi răspunsuri la întrebările sau necesităţile lor. Mesajul pentru Ziua Comunicaţiilor Sociale din acest an este o încurajare puternică în acest sens. Nu mă opresc mult asupra lui, pentru că va fi tema altei sesiuni. Totuşi, prezint două observaţii.
Prima: uneori rapiditatea acestei evoluţii poate să ne provoace frică, ne temem că pierdem contactul cu istoria, însă avem cu noi mulţi tineri capabili, care pot să ne ajute: trebuie să-i încurajăm să trăiască cu încredere timpul lor şi trebuie să ascultăm propunerile lor. Cred că în felul acesta este posibil să ne mişcăm fără agitaţie şi cu creativitate în lumea noilor mass-media. Propunerile de a introduce Radio Vatican şi CTV (Centrul de Televiziune Vatican) în lumea noilor media - de exemplu punând în funcţie folosirea obişnuită a "podcasting", producerea de "videonews" şi publicarea lor pe You Tube - au venit la mine mereu din partea colaboratorilor mei, şi nu din partea mea sau a superiorilor mei. De asemenea, înflorirea bună a prezenţei răspândite a Bisericii italiene în Red provine, desigur, din creativitatea bazei, încurajată şi coordonată cu iniţiative oportune, mai mult decât dintr-o strategie impusă de sus.
A doua observaţie: personal intenţionez să păstrez o continuitate a evoluţiei în comunicare şi să dau o imagine de integrare a serviciilor sale: de la media mai tradiţionale până la cele mai noi, însă şi de la cele mai noi până la cele mai tradiţionale. De la ştirile de la RV (Radio Vatican) şi de la news de la CTV (Centru de Televiziune Vatican) am încercat să lărgim prezenţa noastră ajungând la You Tube, însă în "home page" a canalului Vatican pe You Tube am prezentat un sistem de "link" care-i conectează pe vizitatori în aşa fel încât să poată avea posibilităţi de informare mai aprofundată, oferite de media tradiţionale şi web-urile lor: ştiri mai ample şi complete despre viaţa Bisericii şi despre actualitate, texte integrale ale discursurilor papei şi documente, mergând la situl web oficial de documentare al Vaticanului, la L'Osservatore romano şi altele. Este o intenţie de a demonstra un compromis de colaborare şi de coordonare între mass-media ale Sfântului Scaun. Data următoare vă voi spune dacă am reuşit să obţinem rezultate mai bune.
O viziune creştină şi eclezială a informaţiei
Acum să ne oprim puţin asupra misiunii noastre, funcţiei noastre ca responsabili ai mijloacelor catolice şi în mod specific ai mijloacelor şi ai comunicării în slujba Bisericii, în dimensiunea lor universală sau locală. Este important de a vedea că, în situaţia noastră, nu e vorba de ceva ce am căutat noi înşine sau am inventat noi, ci de o misiune care ne-a fost încredinţată de Biserică. Personal este ceva ce simt şi trăiesc cu multă intensitate, cred că la fel este şi pentru voi.
În acelaşi timp, ceea ce noi comunicăm prin mandatul Bisericii nu este un mesaj abstract, dezlipit de viaţa reală a oamenilor, a fraţilor şi surorilor între care şi pentru care trăim. Din asta se desprinde o anumită "filozofie" a informaţiei care caracterizează, de exemplu, informativele internaţionale ale Radioului Vatican şi, mi se pare, acum cu şi mai mare amploare, ediţia zilnică italiană a ziarului L'Osservatore romano. Nu suntem noi cei care trebuie să inventăm conţinuturile misiunii, ci le primim, le citim în raport cu problemele timpului, cu aşteptările auditoriului, le traducem şi le explicăm "înculturându-le". Noi vedem vestirea Bisericii strâns legată cu realitatea lumii; nu ne gândim la o comunicare catolică separată de o comunicare "profană", ceea ce ne interesează este omul, tot omul şi probleme sale văzute din perspectiva evangheliei. Desigur, ne interesează viaţa Bisericii în desfăşurarea zilnică, însă şi toată viaţa omenirii cu problemele sale de dezvoltare, de dreptate, de pace, de creştere umană morală şi spirituală şi cu riscurile sale şi problemele sale. Informaţia de la Radio Vatican tinde să nu fie o informaţie numai ecleziastică, ci integrală şi papa este pentru noi principalul comentator, inclusiv în ceea ce se referă la faptele omenirii de astăzi cu privire la care obişnuieşte să intervină cu învăţăturile sale cu caracter mai general, însă şi direct cu apelurile sale şi cu valorizările sale cu privire la dezvoltările sociale şi politice în raport cu binele persoanei şi al societăţii.
Desigur că în această activitate vrem să realizăm criteriile fundamentale ale viziunii creştine a informaţiei, valabile pentru toate mijloacele şi pe care le putem aminti pe scurt:
Slujirea adevărului şi a obiectivităţii, plasându-ne într-o perspectivă creştină, oferind datele problemelor şi voind să-i ajute pe ascultători să reflecteze cu privire la cauzele lor, expunând poziţiile Bisericii. Mulţi ascultători - în diferite regiuni ale lumii - ne spun că apreciază o informaţie care nu a fost condusă de interese economice, politice sau ideologice, şi că în asta se deosebeşte de multe alte emiţătoare internaţionale, care depind de puternice interese politice.
Slujirea unei viziuni a realităţii care să nu-l excludă pe Dumnezeu. Benedict al XVI-lea insistă asupra necesităţii unui "realism" care să nu reducă numai la materie, la economie şi la tehnică realităţile din lumea aceasta. Pentru aceasta este important să nu se împartă în mod rigid informaţia între sacru şi profan, între ecleziastic şi lumesc, ci de a demonstra că dimensiunile şi motivaţiile morale şi religioase sunt parte esenţială şi importantă a lumii, a vieţii. Din acest punct de vedere este foarte semnificativă "ierarhia" ştirilor, ordinea în care se dau. Într-o lume confuză şi care dezorientează, unul din marile servicii pe care trebuie să-l facem este să ajutăm persoanele de astăzi să "facă ordine" în propriul mod de a vedea lucrurile şi evenimentele, să distingă ceea ce este mai important şi grav de ceea ce este mai puţin important şi grav.
Slujirea dreptăţii. Trebuie să dăm atenţie deosebită ariilor mai sărace şi războaielor uitate, reacţionând în faţa marelui dezechilibru existent în informaţia mondială între "nord şi sud" - fie cu privire la ştiri, fie cu privire la posibilităţile de a informa şi a fi informaţi - valorizând marile posibilităţi pe care Biserica le are de a avea o viziune mai justă a problemelor, graţie prezenţei sale capilare şi apropiate de oameni în atâtea locuri din lume (cu misionarii săi, activităţile sale asistenţiale etc. care se poate transforma în puncte preţioase de informaţie de prima mână). Mă face mândru ceea ce într-o recentă investigaţie realizată în Italia cu privire la informaţia internaţională în ceea ce respectă ştirile cu privire la conflicte şi la "războaiele uitate" în lumea de astăzi, Radio Vatican a rezultat emiţătorul care a dat cel mai mare număr de informaţii, mai mare decât cel de la RAI (Radioteleviziunea italiană), inclusiv adunând toate canalele ale aceleiaşi RAI.
Slujire pentru pace. Trebuie să favorizăm, întotdeauna, înţelegerea şi dialogul între diferitele poziţii şi diferitele popoare şi să nu accentuăm contrapoziţiile. A şti "să fii" cu răbdare în tensiuni inclusiv cu preţul de a fi criticaţi. A folosi mereu şi cu hotărâre un limbaj respectuos faţă de alţii, echilibrat şi nu agresiv, capabil să inspire seninătate de judecată şi înţelegere reciprocă. Am dobândit multă experienţă la Radio Vatican despre cât este de dificil, însă în acelaşi timp important, să ajuţi pe cel care trăieşte personal un conflict - mă gândesc la cei din Balcani sau din Africa, ei au implicat personal pe mulţi dintre redactorii noştri din diferite echipe lingvistice - să nu te laşi luat de val şi să dai o informaţie sau evaluare parţială, ca acelea care erau proporţionate de cea mai mare parte a organelor de informaţie ale ţărilor aflate în luptă, ci să vorbeşti mereu ca voce a Bisericii, care se plasează mai presus de părţi şi continuă, cu orice preţ, să îndemne la dialog, la reconciliere şi la pace.
În cadrul formării pentru pace, informaţia Sfântului Scaun - şi cred că şi a voastră - are un domeniu deosebit de bogat şi actual în ecumenism şi în dialogul interreligios (ne gândim la modul nostru de a vorbi despre islam, sau la modul nostru de a vorbi de ţări în care mare parte din auditoriul nostru sau din cititorii noştri nu sunt catolici sau nici măcar creştini, cu toate că în interiorul ţărilor noastre europene astăzi numărul musulmanilor este foarte mare). Frecvent este dificil, aşa cum am experimentat, de exemplu, în discuţiile care au urmat după discursul papei la Regensburg, însă până la urmă se pot obţine totuşi rezultate pozitive.
Atitudinile şi calităţile comunicatorului eclezial
Comunicatorul eclezial, fie el episcopul cu care colaboraţi, fie că sunteţi voi înşivă în calitate de purtători de cuvânt ai lui sau ai diecezei, este cel care întrupează în comunicarea publică din când în când în gândirea, judecăţile şi alegerile comunităţii Bisericii. Pentru aceasta, a îngriji bine prezenţa sa - sau a voastră - în lumea mijloacelor nu este un lux, ci o obligaţie, care corespunde misiunii ecleziale, din moment ce pentru mulţi - aşa cum s-a amintit deja - nu există un contact direct cu Biserica, ci acela care este mediat prin ceea ce se citeşte, se vede, se ascultă prin intermediul mass-media.
Înainte de toate, niciodată nu trebuie încetat să se insiste asupra folosirii unui limbaj clar, simplu şi comprehensibil, nu foarte abstract şi complicat sau specializat. Este adevărat că uneori conţinuturile sunt complexe şi discursurile trebuie să fie articulate, însă până la urmă, dacă vrem ca un mesaj "să treacă" şi să rămână în memoria celui care ne ascultă, trebuie să fim capabili să indicăm cu simplitate şi claritate nucleul său central. Dacă nu facem asta, nu putem să ne plângem apoi că se fac prezentări sau interpretări parţiale sau eronate. Astfel, dacă prezentăm un document, trebuie să ştim să oferim o sinteză, un comunicat scurt, o frază inspiratoare, deşi pentru aprofundarea sa se va cere mereu lectura documentului complet.
Vă voi prezenta două exemple recente din munca mea. Înainte de toate, prezentarea la Sala de Presă a unui important document al Sfântului Scaun. Era vorba de un document care avea câteva zeci de pagini. Prezentarea, la rândul ei, consta în două intervenţii profunde, însă foarte lungi şi ample, şi ziariştii nu au avut nici posibilitatea nici timpul pentru a înţelege şi a sintetiza, în timpul pe care-l aveau ca să publice rapid primele articole sau intervenţii: dacă prezentările au fost nesatisfăcătoare, vina, în acest caz, era a noastră, nu a lor.
Alt exemplu poate să fie cel al cazului recent, aşa de agitat, legat de "lefebvrişti". Am văzut, încă o dată, cât este de dificil a face să se înţeleagă ce este "excomunicarea" sau iertarea excomunicării. Mi se pare că termenul "excomunicare" astăzi este un termen periculos, care trezeşte fantomele inchiziţiei şi emoţii puternice şi că, pentru asta, trebuie să se dea multă atenţie atunci când este folosit.
După aceea, trebuie să fim mereu veridici şi clari. Poate că este superfluu să amintesc asta, însă nu cred. Trebuie spus întotdeauna adevărul, chiar şi în faţa întrebărilor dificile. Altminteri, mai devreme sau mai târziu se cade în contradicţii, asta ni se va arunca în faţă fără milă şi dauna va fi mai gravă. Conştiinţa liniştită care provine din faptul de a spune mereu adevărul este premisa fundamentală pentru a înfrunta cu seninătate orice situaţie, oricât ar fi de dificilă. Asta nu înseamnă că trebuie spus mereu totul: pot fi motive juste de discreţie şi prudenţă; însă tot ceea ce se spune trebuie să fie adevărat, trebuie să putem asuma responsabilitatea celor spuse. Adevărul este principiu fundamental îndeosebi în aşa-numita "comunicare de criză", când suntem atacaţi de scandaluri sau erori. Nu există nimic mai rău decât să credem că se poate îmbunătăţi situaţia negând adevărul.
Atunci când ne sunt prezentate unele întrebări care merită un răspuns, trebuie să-l dăm şi să nu lăsăm aşteptat mult acest răspuns. Este un lucru bun a fi disponibili şi a răspunde - personal sau prin intermediul unei persoane delegate - dacă ne caută la telefon sau prin e-mail. Asta generează credibilitate şi încredere, în timp ce fofilarea sau reticenţa generează neîncredere şi suspiciune. Şi promptitudinea este importantă pentru a nu face să crească valuri de agitaţie sau a nu lăsa să se răspândească mult informaţii false sau inexacte, care apoi sunt greu de rectificat. Trebuie ţinut cont că ziariştii trebuie să scrie ştiri - este munca lor, adesea sunt obligaţi la asta dacă există vreo temă despre care se vorbeşte - şi, prin urmare, dacă nu primesc răspunsuri credibile, tind în mod natural să dezvolte ipoteze sau conjuncturi, sau să dea explicaţiile lor. De asemenea, trebuie să ne gândim că astăzi informaţia este un flux continuu prin reţea şi situri, în timp real, şi nu există o zi întreagă pentru a răspunde, până când se tipăresc ziarele de dimineaţă. Pentru asta, cu cât se dă mai înainte răspunsul sau informaţia corectă, este mai bine. În general, este mai bine a da cu judecată şi a conduce informaţia, fiind primii care o dau, şi să nu alergi în urma unei informaţii incorecte.
Desigur, este importantă calitatea şi autoritatea luărilor de poziţie şi a intervenţiilor. A fi disponibili nu vrea să însemne a încerca să fii omniprezent în mass-media, dând impresia că se caută notorietatea. Mass-media pot să fie neloiale: îi creează cu plăcere pe protagoniştii săi şi după aceea se despart de ei în scurt timp, sau în alte cazuri îi transformă în sclavi ai tipului de imagine pe care au creat-o despre ei. Pentru aceasta, trebuie ştiut bine ce anume se doreşte să se comunice şi să se facă asta cu măsură în momentele importante. Idealul este să reuşim ca noi înşine să fim cei care "deţinem comanda" comunicării creând ocaziile propice şi lansând mesajele care ne presează.
În comunicare este important "să fim una". Fiecare are propria personalitate ca şi comunicator. Benedict al XVI-lea este diferit de Ioan Paul al II-lea, însă şi el - aşa cum vedem de fiecare dată mai mult - este capabil să comunice cu un stil al său. Unii sunt mai agreabili, alţii mai sobri etc. Însă important este ca să se vadă că acela care comunică este o persoană sinceră, care "îşi pune obrazul" pentru ceea ce spune, capabil să transmită convingeri şi emoţii, dincolo de un limbaj rece şi birocratic, "clerical" în sensul negativ al termenului. Trebuie să amintim că mărturia şi experienţa trăită sunt în general mesaje mult mai eficace decât raţionamentele conceptuale sau decât discursurile lungi: e bine ca şi comunicarea noastră să aibă în ea elemente şi aspecte de această natură.
În sfârşit, o observaţie: dacă sunt lucruri cu adevărat rezervate sau care din motive întemeiate nu trebuie să fie făcute publice, nu trebuie spuse nici măcar prietenilor. În lumea actuală discreţia - faptul de a fi rezervaţi - nu există şi nu este considerată ca o valoare, şi nu ne putem plânge dacă circulă ştiri pe care noi înşine le-am dat. Cred că a fi buni comunicatori poartă cu sine şi a şti să observăm limitele comunicării, a distinge bine între ceea ce trebuie comunicat şi timpul în care trebuie comunicat şi ceea ce nu trebuie comunicat sau deocamdată nu trebuie comunicat.
Un aspect pe care-l consider important de subliniat, în afară de conţinuturile comunicării, este cel al pastoraţiei agenţilor comunicării, adică, relaţia cu ziariştii şi calitatea personală a acestei relaţii.
Este necesar să se ţină cont că e vorba de persoane concrete, cu problemele lor umane şi de muncă, cu indicaţiile pe care le primesc de la directorii lor şi care, uneori, condiţionează puternic libertatea lor. A arăta atenţie şi înţelegere faţă de ei, a căuta ocazii de întâlnire inclusiv personală, a-i invita să participe la momente comune (sărbătoarea patronului, sfântul Francisc de Sales, Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, începutul şi sfârşitul anului pastoral...), în anumite cazuri să se participe la momente cruciale din viaţa lor, sau să fie solidari cu ei atunci când urmăresc evenimente foarte importante sau dramatice, sau mulţumindu-le pentru atenţia arătată în anumite evenimente importante pentru comunitatea eclezială... Toate acestea sunt moduri pentru a crea o sintonie mai mare care facilitează încrederea şi înţelegerea reciprocă.
O observaţie pe care-o consider importantă se referă la aşa-numita "comunicare de criză", adică situaţiile în care Biserica se află în dificultate din cauza scandalurilor sau acuzelor grave şi este supusă criticilor sau atacurilor inclusiv în mijloacele de comunicare. Ne gândim la recentele situaţii legate de abuzurile sexuale. Este necesar să ne pregătim pentru eventualităţi similare. Argumentul a fost obiect de studii aprofundate (de exemplu Santiago de la Cerva, Comunicarea de criză în Biserică, EDUSC). Am crezut că e necesar să evoc asta aici şi să amintesc câteva sfaturi elementare:
Singurele măsuri cu adevărat eficiente constau în anticiparea problemelor, reducerea riscurilor înainte de a se transforma în crize şi pregătirea pentru ceea ce este mai rău.
În primul rând, a determina care va fi mesajul instituţiei, a identifica publicul căruia ne adresăm, a alege purtătorul de cuvânt şi canalele de comunicare corespunzătoare.
A nu ne gândi numai la publicul "extern", ci înainte de orice la publicul "intern" din Biserică, pentru a păstra încrederea sa. A ne gândi la victime: publicul va judeca modul cum au fost tratate persoanele cărora - în mod voit sau nu - li s-au provocat daune.
Percepţiile publicului sunt importante la fel ca adevărul faptelor: trebuie contemplată problema cu ochii publicului (există un "tribunal al opiniei publice") şi dacă lumea crede că există criză, criza există deja.
Este necesar să încercăm să recuperăm iniţiativa, să ne transformăm în izvor informativ, să colaborăm cu autorităţile, să răspundem mijloacelor de comunicare.
Este necesar să vorbim cu un singur glas şi să transmitem mesaje coerente, clare, simple, repetate. Vocile care se contrazic între ele distrug încrederea ascultătorilor.
Cuvântul cheie este "credibilitate", a spune mereu şi numai adevărul. Niciodată nu trebuie să minţim, să ascundem adevărul sau să afirmăm lucruri neconfirmate. O singură minciună distruge credibilitatea.
Ştirile rele trebuie să se comunice cât mai devreme şi o singură dată (nu puţin câte puţin); dacă am avut greşeli trebuie să cerem iertare. Numai aşa putem crede că suntem iertaţi.
În ceea ce se referă la faptul de "a cere iertare" trebuie să se acorde atenţie şi implicaţiilor juridice, pentru ca să nu se atribuie responsabilităţi care nu există. O consultaţie legală, în cazuri mai critice, este importantă.
Comunicarea în slujba comuniunii ecleziale la toate nivelele
Instrumentele de comunicare socială catolice sunt instrumente fundamentale pentru construirea comunităţii creştine şi a comunităţii umane mai mari.
Dacă există publicaţii de presă, radio sau televiziune diecezane sau cu o rază de acţiune mai mare trebuie încurajate, de asemenea dacă trebuie evaluate calitatea şi utilitatea lor şi resursele de care au nevoie; este necesar uneori să se promoveze noi iniţiative. Astăzi, de exemplu, este indispensabil să se garanteze o prezenţă eficace a realităţii diecezane în web. Însă este necesar să ne amintim mereu că această comunicare - mai ales în Biserică - este o valoare care cere energii şi comportă costuri, însă care rar generează intrări economice. În acest sens este necesar să-i ajutăm pe superiorii noştri să aibă o privire largă, să ţină cont că există recompense şi rezultate care nu sunt monetare, însă sunt importante, motiv pentru care merită de investit şi de cheltuit, altminteri nu se vor obţine. Este necesar, de multe ori, să se dedice resurse economice sau să fie căutate pentru a ajuta comunicarea nu numai din punctul de vedere al disponibilităţii instrumentelor materiale, ci, şi chiar mai mult, al formării de persoane calificate şi capabile.
Aşa cum spuneam, comunicarea, atât ca informare cât şi ca circulaţie a altor mesaje, mărturii, aprofundare etc., trebuie să fie în slujba comuniunii ecleziale.
"Comunicare pentru comuniune" s-a transformat pentru mine în decursul timpului într-o deviză persistentă, care inspiră încontinuu toată munca mea de comunicator şi pe care o consider fundamentală, pentru a arăta colaboratorilor mei inspiraţie şi orientare în munca lor de slujire eclezială ca şi comunicatori. Este o deviză mai concretă decât ar putea să pară la prima vedere: călăuzeşte opţiunile limbajului, ale modului de a pune problema de ascultare şi de bunăvoinţă la toţi interlocutorii, plăcerea de a crea ocazii de dialog şi de înţelegere reciprocă şi în domeniul ecumenic, interreligios etc. Este un mod decisiv de a pune problema: eu vreau să vorbesc mereu numai pentru a uni şi nu pentru a dezbina. Cred că toţi trebuie să ne dăm seama că este comunicarea drumul puternic şi eficace pentru a construi comuniunea eclezială, aceasta este premisa pentru a lua decizia concretă pentru a o susţine şi a o promova cu toată inima.
Discursul despre comunicare pentru comuniune se împarte desigur în diferite nivele: în dieceză, însă şi mai încolo de graniţele sale, pentru a se deschide la orizonturile regiunii, ale ţării, ale continentului, ale Bisericii universale. De fapt, tocmai comunicarea socială este drumul principal pentru a uni zilnic credincioşii cu comunitatea mai mare a Bisericii, cufundată în lume.
Este o temă de care ţin cont foarte mult, deoarece cred că a alimenta dimensiunea unirii Bisericii universale, prin intermediul comunicării, construind punţi între Bisericile locale şi Roma este tocmai misiunea principală a mass-media Sfântului Scaun în care lucrez de 18 ani.
De fiecare dată mă conving mai mult că buna comunicare în Biserică are nevoie de integrarea diferitelor nivele de comunicare, fiecare dintre ele este necesar, şi trebuie să fie complementare între ele: nivelul local (parohial sau diecezan), nivelul intermediar (în mod normal naţional), nivelul universal. Episcopul, Conferinţa Episcopală, papa trebuie să fie prezenţi în orizontul comunităţii catolice şi al fiecărui credincios ca membru al Bisericii.
În folosirea instrumentului de comunicare radio acest lucru s-a reuşit să se realizeze în manieră crescândă în diferite ţări. Uneori în manieră foarte pozitivă şi eficace, de exemplu în Franţa: există radiouri diecezane, care sunt unite într-o reţea la nivel naţional (RCF, Radio Chrétiennes din Franţa) şi care primesc şi retransmit programe în franceză de la Radio Vatican încadrându-le în programele lor. Mi se pare soluţia cea mai dorită şi echilibrată, nu numai tehnică, ci şi din punct de vedere ecleziologic.
Cred că trebuie să se caute, în respectivele ţări, formele cele mai eficiente de colaborare în domeniul comunicaţiilor sociale, pentru a garanta în acelaşi timp vitalitatea comunicării locale şi dimensiunea mai largă, care formează simţul universalităţii şi al unirii Bisericii universale. În multe ţări aceasta este direcţia în care s-a mers şi este natural să fie aşa.
În acest sens funcţia mijloacelor de comunicare vaticane trebuie să se vadă ca slujire care încearcă să integreze compromisul comunicativ al Bisericilor locale de care nu se poate face abstracţie. Noi nu ne considerăm absolut capabili să cuprindem toată comunicarea în Biserică, însă, da, ne considerăm ca nod central al unei reţele foarte mari răspândită în formă capilară în toată lumea.
Pot să vorbesc mai concret despre Radio Vatican, care pregăteşte, de fapt, programe în atâtea limbi diferite, care sunt tot mai eficient încadrate în programarea radiourilor catolice care cresc în toată lumea şi care le primesc în mod obişnuit prin satelit sau internet, în timp ce răspândirea directă în unde scurte foloseşte mai ales pentru ţările unde nu există sau nu pot să existe radiouri catolice locale.
Ceva asemănător facem la Centrul de Televiziune Vatican, care pune la dispoziţia TV (televiziunii) de orice tip, şi a televiziunilor catolice - ca Popular TV - imaginile din activitatea papei, care constituie un punct preţios şi important al programărilor lor. Ei bine, dat fiind faptul că web TV se dezvoltă rapid - dat fiind că ele costă mai puţin şi sunt mai flexibile, am luat drumul producerii de scurte videonews cu privire la activitatea zilnică a papei, şi colaborăm cu alte agenţii de televiziune catolice pentru a produce şi a răspândi informaţii uşor accesibile în maniera aceasta.
Cred că nu este necesar să prezint aici în mod detaliat toate serviciile informative şi de documentare puse la dispoziţie de la Roma. Amintesc numai că, în afară de Radio Vatican şi de CTV (Centrul de Televiziune Vatican), pot fi:
- L'Osservatore Romano în diferite limbi (ediţii săptămânale)
- Situl web www.vatican.va bogat în documentaţie şi în informare (de asemenea este Buletinul Sălii de Presă cu textele complete ale discursurilor papei publicate rapid, şi ştirile de la Vatican Information Service); servicii desfăşurate de Consiliul Pontifical al Comunicaţiilor Sociale (Mondovision la Crăciun şi Paşti; RIIAL pentru America Latină etc.).
O privire pentru a încheia
Terminând, aş spune că perioada noastră este una foarte dinamică, ce deschide comunicării ecleziale multe posibilităţi şi pe care trebuie s-o trăim cu seninătate şi entuziasm.
Este adevărat că există mari puteri informative în faţa cărora ne simţim mici şi sărmani.
Însă este adevărat şi că Biserica are o mare vitalitate şi este unită cu viaţa reală a persoanelor. Nu trebuie să avem o viziune prea centralistă despre Biserică, trebuie să echilibrăm universalitatea cu capacitatea creativă locală. Trebuie să fim capabili să însufleţim iniţiativele locale, să ştim să punem în circulaţie experienţele pozitive şi să le interschimbăm, să încercăm să coordonăm şi să integrăm aporturile pentru comunicarea diferitelor nivele, valorizând mereu contribuţia informativă şi comunicativă pe care ne-o oferă Biserica universală.
Trebuie să avem încredere, Duhul lucrează. Vreau să amintesc cuvintele paragrafului conclusiv din ultima scrisoare apostolică a lui Ioan Paul al II-lea, din anul 2005, dedicată tocmai "Dezvoltării rapide a mijloacelor de comunicare socială":
"Lucrătorilor din comunicare, şi în special credincioşilor care lucrează în acest important domeniu al societăţii, aplic invitaţia pe care încă de la începutul slujirii mele de păstor al Bisericii universale am voit să-l lansez lumii întregi: «Nu vă fie frică!».
Nu vă fie frică de noile tehnologii! Ele sunt «dintre lucrurile minunate» - inter mirifica - pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie pentru a descoperi, a folosi, a face cunoscut adevărul, chiar şi adevărul despre demnitatea noastră şi despre destinul nostru de fii ai săi, moştenitori ai împărăţiei veşnice.
Nu vă fie frică de opoziţia lumii! Isus ne-a asigurat: «Eu am învins lumea!» (In 16,33).
Nu vă fie frică nici măcar de slăbiciunea voastră şi de necorespunderea voastră! Învăţătorul divin a spus: «Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii» (Mt 28,20). Comunicaţi mesajul de speranţă, de har şi de iubire a lui Cristos, menţinând mereu vie, în această lume care trece, perspectiva veşnică a cerului..." (nr. 14).
După Zenit (ediţia spaniolă), 17 februarie 2009
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
