|
| © Vatican Media |
Text înmânat
Iubiţi fraţi şi iubite surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Îi mulţumesc lui dr. Ruffini pentru cuvintele sale respectuoase şi vă salut pe voi toţi care participaţi la Adunarea Plenară a Dicasterului pentru Comunicare, care are ca temă "Sinod şi comunicare: un parcurs de dezvoltat".
Sinodul nu este un simplu exerciţiu de comunicare şi nici nu este tentativa de a regândi Biserica prin logica majorităţilor şi minorităţilor care trebuie să găsească un acord. Acest tip de viziune este monden şi urmează modelul multor experienţe sociale, culturale şi politice. În schimb esenţa parcursului sinodal se află într-un adevăr de fond pe care nu trebuie să-l pierdem niciodată din vedere: el are ca scop să asculte, să înţeleagă şi să pună în practică voinţa lui Dumnezeu.
Dacă vrem, ca Biserică, să cunoaştem voinţa lui Dumnezeu pentru a face şi mai actuală lumina evangheliei în acest timp al nostru, atunci trebuie să avem din nou conştiinţa că ea nu se dă niciodată unuia singur, ci mereu Bisericii în întregimea sa. Numai în ţesutul viu al relaţiilor noastre ecleziale devenim capabili să-l ascultăm şi să-l înţelegem pe Domnul care ne vorbeşte. Fără acel "a merge împreună", putem să devenim pur şi simplu o instituţie religioasă, care a pierdut însă capacitatea de a face să strălucească lumina mesajului Învăţătorului său, a pierdut capacitatea de a duce gust în diferitele evenimente ale lumii.
Isus ne avertizează cu privire la o asemenea derivă. El ne repetă: "Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!" (Mt 5,13-16). Iată pentru ce dimensiunea sinodală este o dimensiune constitutivă a Bisericii şi reflecţia care ne ţine angajaţi în aceşti ani are scopul de a evidenţia cu forţă ceea ce a crezut mereu Biserica în manieră implicită.
Biblia este plină de istorii de bărbaţi şi femei pe care uneori, în mod eronat, ni-i imaginăm ca eroi solitari. De exemplu, Abraham, primul căruia Dumnezeu îi adresează cuvântul său, nu este un solitar care porneşte în călătorie, ci un om care ia în serios glasul lui Dumnezeu, care îl invită să părăsească propria ţară şi face asta împreună cu familia sa (Gen 12,1-9). Istoria lui Abraham este istoria legăturilor lui Abraham.
Şi Moise, eliberatorul lui Israel, nu ar fi putut să-şi îndeplinească misiunea decât graţie ajutorului fratelui Aron, a surorii Maria, a socrului Ietro şi a unei cete de alţi bărbaţi şi femei care l-au ajutat să asculte cuvântul Domnului şi să-l pună în practică pentru binele tuturor. El este un om rănit în propria istorie personală şi nu are calităţi oratorice, dimpotrivă, este bâlbâit. Aproape că am putea spune că este un om care are dificultate chiar să comunice, dar cine este alături de el suplineşte însăşi incapacitatea sa (cf. Ex 4,10.12-16).
Maria din Nazaret n-ar fi putut să cânte Magnificat-ul său fără prezenţa şi prietenia verişoarei Elisabeta (cf. Lc 1,46-55) şi n-ar fi putut să-l apere pe pruncul Isus de ura celui care voia să-l ucidă dacă n-ar fi fost alături de ea Iosif (Mt 2,13-15.19-23).
Însuşi Isus devine nevoiaş de legături şi când trebuie să înfrunte bătălia decisivă a misiunii sale la Ierusalim, în noaptea arestării ia cu el în grădina Ghetsemani pe prietenii Petru, Iacob şi Ioan (cf. Mt 26,36-46).
Contribuţia comunicării este tocmai aceea de a face posibilă această dimensiune comunională, această capacitate relaţională, această vocaţie la legături. Şi prin urmare înţelegem că este misiunea comunicării să favorizeze apropierea, să dea glas celui care este exclus, să atragă atenţia cu privire la ceea ce în mod normal rebutăm şi ignorăm. Comunicarea este, ca să spunem aşa, artizanatul legăturilor, în care glasul lui Dumnezeu răsună şi se face auzit.
Trei lucruri aş vrea să vă indic ca posibile urme pentru un parcurs viitor de reflecţie în acest domeniu.
Prima misiune a comunicării ar trebui să fie aceea de a face persoanele mai puţin singure. Dacă ea nu face să se diminueze senzaţia de singurătate la care atâţia bărbaţi şi femei se simt condamnaţi, atunci acea comunicare este numai întreţinere, nu este artizanat de legături aşa cum spuneam înainte.
Pentru a putea realiza o asemenea misiune, trebuie să fie clar că o persoană se simte mai puţin singură atunci când îşi dă seama că întrebările, speranţele, trudele pe care le poartă înăuntru găsesc exprimare în afară. Numai o Biserică ce este cufundată în realitate cunoaşte cu adevărat ceea ce se găseşte în inima omului contemporan. Aşadar, orice comunicare adevărată este făcută mai ales din ascultare concretă, este făcută din întâlniri, din feţe, din istorii. Dacă nu ştim să stăm în realitate, ne vom limita numai să indicăm de sus direcţii cărora nimeni nu le va da ascultare. Comunicarea ar trebui să fie un mare ajutor pentru Biserică, pentru a locui concret în realitate, favorizând ascultarea şi interceptând marile întrebări ale bărbaţilor şi femeilor de astăzi.
Legată de această primă provocare aş vrea să adaug alta: a da glas celui care nu are glas. Foarte des asistăm la sisteme de comunicare care marginalizează şi cenzurează ceea ce este incomod şi ceea ce nu vrem să vedem. Biserica, mulţumire fie Duhului Sfânt, ştie bine că este misiunea sa să stea cu cei din urmă şi habitatul său natural este acela al periferiilor existenţiale.
Dar periferii existenţiale nu sunt numai cei care din motive economice se află la marginile societăţii, ci şi cei care sunt sătui de pâine, dar goi de sens, sunt şi cei care trăiesc situaţii de marginalizare din cauza unor alegeri, ori a eşecurilor familiale, ori datorită evenimentelor personale care au marcat în mod indelebil istoria lor. Lui Isus nu i-a fost frică niciodată de lepros, de sărac, de străin, chiar dacă aceste persoane erau marcate de un stigmat moral. Isus nu i-a ignorat niciodată pe iregulari de orice gen. Mă întreb dacă ştim ca Biserică să dăm glas şi noi acestor fraţi şi acestor surori, dacă ştim să-i ascultăm, dacă ştim să discernem împreună cu ei voinţa lui Dumnezeu, şi astfel să le adresăm lor un cuvânt care mântuieşte.
În sfârşit, a treia provocare a comunicării pe care aş vrea să v-o las este aceea de a ne educa la truda comunicării. Adesea şi în evanghelie se înregistrează răstălmăciri, încetineli în înţelegerea cuvintelor lui Isus, sau înţelegeri greşite care uneori devin adevărate tragedii, aşa cum i se întâmplă lui Iuda Iscarioteanul, care confundă misiunea lui Cristos cu un mesianism politic.
Prin urmare trebuie să acceptăm în comunicare şi această dimensiune de "trudă". Foarte des cei care privesc Biserica din afară rămân perplecşi de diferitele tensiuni care există în ea. Dar cel care cunoaşte modul de a acţiona al Duhului Sfânt ştie bine că lui îi place să facă comuniune între diversităţi şi să creeze armonie din dezordine. Comuniunea nu este niciodată uniformitate, ci capacitate de a ţine împreună realităţi foarte diferite. Cred că ar trebui să fim capabili să comunicăm şi această trudă fără a avea pretenţia de a o rezolva sau de a o ascunde. Disensiunea nu este în mod necesar o atitudine de ruptură, ci poate să fie unul din ingredientele comuniunii. Comunicarea trebuie să facă posibilă şi diversitatea de vederi, însă încercând mereu să protejeze unitatea şi adevărul şi combătând calomnii, violenţe verbale, personalisme şi fundamentalisme care, cu scuza că sunt fidele faţă de adevăr, împroşcă numai diviziune şi discordie. Dacă se cedează în faţa acestor degenerări, comunicarea, în loc să facă mult bine, ajunge să facă mult rău.
Iubiţi fraţi şi iubite surori, munca acestui dicaster nu este pur şi simplu tehnică. Vocaţia voastră, aşa cum am văzut, atinge însuşi modul de a fi Biserică. Mulţumesc pentru ceea ce faceţi. Vă încurajez să mergeţi înainte în manieră hotărâtă şi profetică. A sluji Biserica înseamnă a fi credibili precum şi curajoşi în a îndrăzni drumuri noi. În acest sens să fiţi mereu credibili şi curajoşi. Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi vă rog nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
