Cu ocazia a 80 de ani de la întemeierea statului Vatican, joi, 12 februarie 2009, la ora 18.00, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea, a avut loc în Aula "Paul al VI-lea" din Vatican un concert al RTÉ Concert Orchestra şi al Our Lady's Choral Society din Dublin, conduse de Proinnsías Ó Duinn. În program Messiah de Georg Friedrich Händel.
De Gianfranco Ravasi
În memoria muzicală a tuturor, oratoriul Messiah de Händel este pironit în mod definitiv de erupţia glorioasă şi grandioasă a lui Aleluia în re major, un adevărat val sonor care reuşeşte, mai mult decât orice reflecţie teologică, să ne facă să ne înfăţişăm spre veşnic şi spre infinit, generând un fior care pătrunde cor, orchestră şi auditoriu. Însuşi muzicianul a contribuit la crearea acestei convingeri atunci când, la cererea unei descrieri cu privire la geneza unei asemenea bijuterii muzicale, a recurs la citatul paulin în care apostolul evoca o proprie experienţă extatică şi a mărturisit că nu ştie dacă a compus acea bucată "că era în trup sau că nu era în trup: Dumnezeu o ştie" (2Cor 12,3).
În realitate, această lucrare - care a fost executată de treizeci şi şase de ori în timpul vieţii autorului său şi a fost înconjurată de memorii şi anecdote exaltante chiar dacă nesigure din punct de vedere istoric (Händel la "prima" din Dublin ar fi cerut oamenilor cumsecade să participe fără sabie de ceremonie şi femeilor fără poşete) - merită să fie urmărită mai ales ca model limpede de "oratoriu", deci marcată de o clară finalitate catehetică şi spirituală. De fapt, pe de o parte, libretistul Charles Jennens (1700-1773), un nobil de la ţară dedicat artei, lăsa să cadă emfaza care-l însoţise de-a lungul elaborării textului unui alt oratoriu händelian, Saul, şi avea ca ţintă sobrietatea puternică a textului biblic pur, construind astfel o dramă în care paginile din cele două Testamente se împleteau între ele într-un contrapunct teologic minunat.
Pe de altă parte, notele lui Händel se întindeau pe textul sacru transformându-se într-un fel de exegeză muzicală, capabilă să facă să vibreze în acele cuvintele mesajul lor cristologic. Este ceea ce se poate percepe clar şi prin intermediul antologiei lui Messiah propusă în această execuţie, care adună într-un desen armonios câteva fragmente din acea solemnă partitură care se lărgeşte în cele două ore şi jumătate ale execuţiei integrale. Aşadar, să încercăm în manieră esenţială să urmărim acest itinerar textual simplificat.
Vocea tenorului porneşte de la profeţia lui Isaia (40,4) pe care evangheliştii o adoptă ca instrument interpretativ al figurii înainte-mergătorului Ioan: văi umplute şi munţi nivelaţi deschid "calea sacră" pe care va înainta Mesia, pe care corul - tot cu cuvintele lui Isus (40,5) - îl contemplă ca o epifanie glorioasă de lumină şi de cânt. În inima acestei teofanii care străluceşte din depărtare, dar care are contururi planetare, este plasată celebra veste a lui Isaia şi a lui Matei despre naşterea lui Emanuel dintr-o mamă fecioară (Is 7,14; Mt 1,23), veste încredinţată incisivităţii clare a proclamării pure şi simple în recitativul făcut de contralto.
Este momentul bucuriei şi al luminii (Is 40,9; 60,1) care se răspândesc din înălţimea unui munte prin vocea unui mesager - "evanghelist" (de două ori se foloseşte expresia "a aduce veşti bune", care în ebraica din Isaia este mebasseret, echivalentul verbului grec euanghelizomai) - şi cu cascada de lumină care învăluie Ierusalimul ca într-o mantie. Simfonia pastorală care urmează, modulată după "cimpoiul" păstorilor italieni, este destinată să evoce naşterea lui Cristos, ilustrată de intrarea impozantă a "regelui drept şi victorios" vestit de profetul Zaharia (9,9.10). După cum este evident, muzicianul din Halle privilegiază aspectul maiestuos al întrupării.
Astfel se trece la al doilea act al oratoriului unde intră în scenă pătimirea lui Cristos, încredinţată tot sclipirii profeţiilor, citite implicit pe baza relatării evanghelice. Nici în acest caz selecţia, făcută în execuţia parţială propusă, nu împiedică să percepem drama acelor momente dramatice şi misterioase. De fapt, intră în scenă chipul "omului durerilor", acea figură misterioasă pe care Isaia o schiţase în cele patru cânturi ale slujitorului Domnului şi în ale cărui trăsături tradiţia creştină a intuit profilul mesianic al lui Cristos: nu degeaba cuvintele profetului, care descriu un eveniment de suferinţă, de marginalizare şi de tortură (Is 53,3; 50,6), sunt precedate de glasul puternic al lui Ioan Botezătorul care arată în acel chip pe "mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii".
Corul reafirmă, printr-un alt citat luat tot din al patrulea poem celebru al lui Isaia despre slujitorul Domnului, că Isus nevinovatul este "străpuns pentru fărădelegile noastre" (Is 53,4-5). Apoi, tenorul, intercalat de cor, deschide cartea Psalmilor pentru a scoate din acele implorări care pot să picteze coşmarul suferinţei, al insultei, al singurătăţii lui Cristos cel răbdător. La sfârşit, un recitativ sec în mi minor al sopranei - luat tot din al patrulea poem al lui Isaia (53,8) - prezintă finalul extrem al acelui martiriu, care-l şterge pe Isus "de pe pământul celor vii".
Însă, de acum, urmează să apară zorii Paştelui. Aria sopranei ne oferă speranţa psalmistului, fiind sigur că Domnul "nu va părăsi viaţa sfântului său în mormânt" şi în putrezire (16,10). Iată, deci, deschizându-se porţile templului cerurilor unde, în aclamaţiile corului, intră triumfător cel înviat, "regele gloriei" (Ps 24,7-10). Zenitul ceresc la care ne conduce înălţarea, modelată după tradiţionala lectură alegorică a Psalmului 68 (19), este în contrast cu nadirul pământesc al agitaţiei rebele a puterilor ostile ale istoriei umane care în mod zadarnic sfidează cerul şi pe Domnul său, aşa cum ne aminteşte psalmul mesianic 2. De acum victoria Mântuitorului domină scena şi dezlănţuie imensa şi puternica aclamaţie a vestitului Aleluia bazată pe acel tip de mişcare perpetuă aleluiatică la care făceam referinţă, dar şi pe un ţesut textual luat din Apocalips (19,6; 6,15; 19,16).
În acest moment se deschide prăpastia pe a treia parte a oratoriului în care erupe vocea sopranei care, aproape dansând, împleteşte învierea glorioasă a lui Cristos cu răscumpărarea noastră şi face asta prin cuvintele dintr-un text faimos, foarte dificil în originalul ebraic, luat dintr-un cânt poetic sfâşietor al lui Iob. Versiunea latină a sfântului Ieronim a transformat acele cuvinte obscure într-o luminoasă mărturisire de credinţă în Răscumpărătorul mereu "viu"; el se ridică pe ţărâna mortalităţii noastre umane şi pe descompunerea trupului nostru ca semn de eliberare, de viaţă, de speranţă (Iob 19,25-26).
Glasul lui Iob cedează pasul în mod ideal apostolului Paul care, în fresca escatologică supremă din capitolul 15 al Primei Scrisori către Corinteni, sfâşie vălul destinului ultim al omenirii. Estuarul fluviului vieţii noastre nu este deschis larg asupra abisului nimicului sau asupra aridităţii unui deşert de moarte. Este sunetul trompetei, aşa cum ne aminteşte basul mai întâi într-un recitativ şi apoi într-un solo - subliniate tocmai de sunetul trompetei solist - ritmează trecerea pragului care separă timpul de veşnicie şi spaţiul de infinit. "Neputreziţi şi transfiguraţi", vom porni într-un scenariu de lumină pascală spre întâlnire, pentru a fi întotdeauna cu Cristos înviat.
Grandiosul cor final în re major pecetluieşte arhitectura muzicală şi teologică a lui Messiah cu actul solemn de adoraţie faţă de mielul jertfit şi glorificat, Cristos Domnul, asumând cuvintele unuia din multele coruri de care este presărat Apocalipsul (5,12-13). "Lauda, cinstea, gloria şi puterea" atribuite mielului au ca sigiliu amin-ul final schiţat după un stil sever, dar şi învăluit de erupţia instrumentelor de alamă şi a timpanelor. De aceea, opera händeliană este un exemplu înalt al "cântării cu măiestrie lui Dumnezeu", aşa cum sugera psalmistul (47,8), o emblemă a împletirii foarte pure între credinţă şi muzică, un model de exegeză creştină a profeţiilor mesianice veterotestamentare, mai mult, aşa cum a scris filozoful Friedrich Schleiermacher, "o veste concisă a întregului creştinism".
(După L'Osservatore Romano, 12 februarie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
