Dacă este mai bine să citeşti ziarul
De Inos Biffi
Maria urcă la templu cu fiul întâi-născut, "Aşteptarea antică". Dar "cine mai speră Speranţa" - se întreabă Paul Claudel în cântarea acestui mister - "cine citeşte Profeţii?". Pentru a-l aştepta sunt numai "foarte bătrânul" Simeon, care-l strânge în braţe, şi Ana, "evlavioasa" reculeasă "într-un colţ al bazilicii". Peste tot în jur domneşte indiferenţa. Nu se mai aşteaptă. "În zadar a prevestit Daniel timpul şi Mihea locul"; în zadar "în David şi în Isaia se află istoria completă, cu însuşi numele lui Isus la fiecare rând": "Sunt istorii de cărţi vechi, de superstiţii de sacristie. / Mult mai interesant este să citeşti ziarul şi să faci politică împotriva romanilor. / Mai bine se potriveşte în această perioadă a Anului care creşte şi pentru acest crepuscul rece de dimineaţă / ca această transmitere a puterilor de la Sinagogă la Biserică să fie rapidă şi aproape clandestină".
Prezentarea la templu simbolizează, conform poetului succesiunea noii alianţe după vechea alianţă: aceasta păstrată de Sinagogă, cealaltă încredinţată Bisericii.
De altfel - noi am putea observa - tăcerea care înconjoară acest transfer se poate considera o lege a gesturilor divine de mântuire, cărora nu le place zgomotul şi preferă tăcerea. Aşa s-a întâmplat pentru naşterea lui Isus la Betleem, aşa va fi pentru moartea sa pe Calvar, aproape pentru a marca faptul că acele evenimente nu sunt opera unui om ci iniţiative ale lui Dumnezeu. Chiar dacă se observă că acel dezinteres îl întristează profund pe poet, care poate să ne amintească şi nouă că Scriptura vorbeşte numai unei Biserici în care sunt arzătoare credinţa şi speranţa; altminteri Biblia însăşi ar deveni literă moartă, o carte învechită, lipsită de actualitate şi de nici o atracţie.
În fantezia sa Claudel trece apoi să reprezinte şi să contemple scenariul pe viu: "O văd pe Maria fără formă nici faţă sub gluga sa şi mantia sa striată în întregime de lână cenuşie". "Văd cerul negru cu o urmă la Est de culoarea lămâii"; "Îl văd pe Iosif (...) cu cei doi porumbei în colivia de papură"; "Şi în prag pe bătrânul preot de aur - care pentru poet coincide cu Simeon - care îl cuprinde pe prunc şi cânt Nunc dimittis".
Acea cântare invocă "Lumen ad revelationem gentium! Lumina pentru revelarea neamurilor!"; nu soarele care pătrunde totul în mod impersonal şi "străluceşte peste toţi în mod indiferent", ci "focul confidenţial al unei lumânări curate, care ne foloseşte mai mult să facem să se vadă figura noastră decât să vedem".
De la evenimentul din templu, adică de la misterul lui Isus, venim astfel la sărbătoarea Bisericii, la procesiunea cu lumânări. Lumina salutată de Simeon devine revelaţie pentru fiecare credincios, devine făclie aprinsă care-i luminează drumul. Şi de fapt, "Anul lui Dumnezeu" este în întregime constituit şi presărat de evenimentele Mântuitorului, reluate şi reînnoite de Biserică.
Şi iată versurile poeziei schimbându-se în rugăciune: "Fă, o, Doamne, ca astăzi să primim în mare curăţie / acest soi de înger portabil, care ne conduce de-a lungul anului, / imagine a Cuvântului splendid, Fiul invizibil al Tatălui, / Înţelepciunea răsărită înainte de steaua de dimineaţă, / această lungă sămânţă albă pe care o primim în mare secret, / de la foc, la liturghia joasă de la ora şapte, când la ferestre apare faţa palidă şi ameninţătoare a iernii / (...) această sămânţă a zilei viitoare şi a veşnicei Dorinţe / pe care o primim adormită şi înmormântată în ceară, / ca ea să se înrădăcineze zi după zi în acelaşi timp în trupul nostru şi în sufletul nostru, reducând trupul în cenuşă, în timp ce aspiră spiritul în flacără".
Când se întâmplă asta, înseamnă că harul misterului, îndeosebi Lumina care-i dă substanţă, de la forma sa simbolică - pe care circumstan?ele de timp şi de loc în care poetul îl celebrează îl frâng din nou şi-l multiplică - a trecut să atingă existenţa, reproducându-se şi retrăind în ea.
(După L'Osservatore romano, 2 februarie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
