Predica din Vinerea Sfântă 2012 a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap.
"Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor" (Ap 1,18)
Unii Părinţi ai Bisericii au cuprins într-o imagine întregul mister al răscumpărării. Imaginează-ţi, spun ei, că s-a desfăşurat, pe stadion, o luptă epică. Un foarte bun luptător l-a înfruntat pe crudul tiran care ţinea sclavă cetatea şi, cu imensă trudă şi suferinţă, l-a învins. Tu erai în tribune, nu ai luptat, nici nu te-ai trudit nici nu ai fost rănit. Dar dacă îl admiri pe luptătorul curajos, dacă te bucuri împreună cu el pentru victoria sa, dacă împleteşti coroane, provoci şi mişti pentru el adunarea, dacă de înclini cu bucurie în faţa triumfătorului, îi săruţi capul şi îi strângi mâna dreaptă; aşadar, dacă atât de mult te bucuri pentru el, încât consideri victoria sa ca victorie a ta, eu îţi spun că tu vei avea parte cu siguranţă la răsplata învingătorului.
Dar este şi mai mult: presupune că învingătorul nu are nici o nevoie pentru sine de premiul pe care l-a cucerit, dar doreşti, mai mult decât orice lucru, să-l vezi onorat pe cel care l-a realizat şi consideri ca premiu al luptei sale încoronarea prietenului, în acest caz acel om oare nu va obţine coroana, chiar dacă nici nu a trudit nici nu a fost rănit? Cu siguranţă că o va obţine!1.
În felul acesta, spun aceşti Părinţi, se întâmplă între Cristos şi noi. "El, pe cruce, l-a învins pe vechiul adversar". "Săbiile noastre - exclamă sfântul Ioan Gură de Aur - nu sunt însângerate, nu am fost în arenă, nu am fost răniţi, bătălia nici măcar n-am văzut-o, şi iată că obţinem victoria. Lupta a fost a lui, coroana a fost a noastră. Şi pentru că şi noi am învins, să intonăm imnuri de laudă Domnului"2.
Nu s-ar putea explica într-un mod mai bun sensul liturgiei pe care o celebrăm.
* * *
Dar ceea ce facem este, ea însăşi, o imagine, reprezentarea unei realităţi din trecut, sau este realitatea însăşi? Ambele lucruri! "Noi - spunea sfântul Augustin poporului - ştim şi credem cu credinţă creştină că Cristos a murit o singură dată pentru noi [...]. Ştiţi în mod perfect că toate acestea au avut loc o singură dată şi totuşi solemnitatea le reînnoieşte periodic [...]. Adevărul istoric şi solemnitatea liturgică nu sunt în contrast între ele, ca şi cum a doua este înşelătoare şi numai primul corespunde adevărului. De fapt, despre acesta istoria afirmă că a avut loc, în realitate, o singură dată, solemnitatea reînnoieşte adesea celebrarea sa în inimile credincioşilor"3.
Liturgia "reînnoieşte" evenimentul: câte discuţii, de cinci secole încoace, despre sensul acestui cuvânt, în special atunci când este aplicat jertfei crucii şi Liturghiei! Paul al VI-lea a folosit un verb care ar putea netezi drumul spre o înţelegere ecumenică în privinţa acestei teme: verbul "a reprezenta", înţeles în sensul puternic de a re-prezenta, adică de a face prezent şi activ din nou ceea ce s-a întâmplat4.
Există o diferenţă substanţială între reprezentarea morţii lui Cristos şi aceea, de exemplu, a morţii lui Iulius Cezar în tragedia omonimă a lui Shakespeare. Nimeni nu asistă pe viu la aniversarea propriei morţi; Cristos da, pentru că a înviat. Numai el poate să spună, aşa cum face în Apocalips: "Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor" (Ap 1,18). Trebuie să fim atenţi în această zi, vizitând aşa-numitele "morminte" sau participând la procesiunile lui Cristos mort, să nu merităm reproşul pe care Cel Înviat l-a adresat femeilor evlavioase în dimineaţa Paştelui: "De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?" (Lc 24,5).
Este o afirmaţie îndrăzneaţă, dar adevărat aceea a anumitor autori ortodocşi: "Anamneza, adică memorialul liturgic, face evenimentul mai adevărat decât atunci când a avut loc din punct de vedere istoric pentru prima dată". Cu alte cuvinte, mai adevărat şi real pentru noi care-l retrăim "după Duh", decât a fost pentru cei care-l trăiau "după trup", înainte ca Duhul Sfânt să-i reveleze Bisericii semnificaţia deplină.
Noi nu celebrăm numai un aniversar, ci un mister. Tot sfântul Augustin explică diferenţa dintre cele două lucruri. La celebrarea "în mod de aniversar", nu se cere altceva - spune el - decât "să indicăm cu o solemnitate religioasă ziua din an în care cade amintirea evenimentului însuşi"; la celebrarea în mod de mister ("in sacramento"), "nu numai că se comemorează un eveniment, ci se face asta şi în aşa fel încât să se înţeleagă semnificaţia sa şi să fie primit cu sfinţenie"5.
Asta schimbă totul. Nu e vorba numai de a asista la o reprezentaţie, ci de "a-i primi" semnificaţia, de a trece de la spectatori la actori. De aceea ne revine nouă să alegem ce parte vrem să reprezentăm în dramă, cine vrem să fim: dacă Petru, dacă Iuda, dacă Pilat, dacă mulţimea, dacă Simon din Cirene, dacă Ioan, dacă Maria... Nimeni nu poate să rămână neutru; a nu lua poziţie înseamnă a lua o poziţie foarte precisă: aceea a lui Pilat care se spală pe mâini sau a mulţimii care de departe "stătea şi privea" (Lc 23,35).
Dacă întorcându-ne acasă, în această seară, cineva ne întreabă: "De unde vii?", "Unde ai fost?", să răspundem, cel puţin în inima noastră: "Pe Calvar!".
* * *
Dar toate acestea nu se întâmplă în mod automat, numai pentru că am participat la această liturgie. E vorba, spunea Augustin, de "a primi" semnificaţia misterului. Acest lucru are loc cu credinţa. Nu există muzică, acolo unde nu există o ureche care o ascultă, oricât de tare ar cânta orchestra; nu există har, acolo unde nu există o credinţă care să-l primească.
Într-o omilie pascală din secolul al IV-lea, episcopul rostea aceste cuvinte extraordinar de moderne şi, s-ar spune, existenţiale: "Pentru orice om, principiul vieţii este acela, pornind de la care Cristos a fost jertfit pentru el. Dar Cristos este jertfit pentru el în momentul în care el recunoaşte harul şi devine conştient de viaţa adusă lui de acea jertfire"6.
Asta s-a întâmplat sacramental la botez, dar trebuie să se întâmple conştient mereu din nou în viaţă. Trebuie, înainte de a muri, să avem curajul de a face un act de curaj, aproape o lovitură de mână: să ne însuşim victoria lui Cristos. Însuşire necuvenită! Din păcate un lucru obişnuit în societatea în care trăim, dar cu Isus ea nu numai că nu este interzisă, ci este foarte recomandată. "Necuvenită" aici înseamnă că nu ne este datorată, că nu am meritat-o noi, ci ne este dată gratuit, prin credinţă.
Dar să mergem la sigur; să ascultăm un învăţător al Bisericii. "Eu - scrie sfântul Bernard - ceea ce nu pot să obţin de la mine însumi, îmi însuşesc (literal, uzurp!) cu încredere din coasta străpunsă a Domnului, pentru că este plin de milostivire. De aceea meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu. Desigur nu sunt sărac în merite atât timp cât el va fi bogat în milostivire. Că dacă milostivirile Domnului sunt multe (Ps 119,156), şi eu voi abunda în merite. Şi ce se întâmplă cu dreptatea mea? O, Doamne, îmi voi aminti numai de dreptatea ta. De fapt, ea este şi a mea, pentru că tu eşti pentru mine dreptate din partea lui Dumnezeu" (cf. 1Cor 1,30)7.
Oare acest mod de a concepe sfinţenia l-a făcut pe sfântul Bernard mai puţin zelos în fapte bune, mai puţin angajat în dobândirea virtuţilor? Oare neglija să-şi mortifice trupul şi să-l reducă în sclavie (cf. 1Cor 9,27), cel care, înainte de toţi şi mai mult decât toţi, făcuse din această însuşire a dreptăţii lui Cristos scopul vieţii sale şi al predicii sale (cf. Fil 3,7-9)?
La Roma, ca din păcate în orice oraş mare, există atâţia oameni fără casă. Există un nume pentru ei în toate limbile: homeless, clochards, barboni: persoane umane care nu au decât câteva zdrenţe pe care le poartă şi câteva obiecte pe care le poartă în pungi de plastic. Să ne imaginăm că într-o zi se răspândeşte această voce: pe Via Condotti (cu toţi ştiu ce reprezintă la Roma Via Condotti!) există proprietara unui boutique de lux care, dintr-un motiv necunoscut, din interes sau din generozitate, îi invită pe toţi cerşetorii din Gara Termini să vină în magazinul său; îi invită să-şi dea jos zdrenţele mizerabile, să-şi facă un duş şi apoi să aleagă haina pe care o doresc dintre cele expuse şi să o ia cu ei, aşa, gratuit.
Toţi spun în inima lor: "Asta e o glumă, nu se întâmplă niciodată!". Foarte adevărat, dar ceea ce nu se întâmplă niciodată printre oameni între ei este ceea ce se poate întâmpla în fiecare zi între oameni şi Dumnezeu, pentru că, în faţa Lui, acei cerşetori suntem noi! Este ceea ce se întâmplă la o spovadă bună: dai jos zdrenţele tale murdare, păcatele, primeşti baia milostivirii şi te ridici fiind "îmbrăcat cu hainele mântuirii, învelit cu mantia dreptăţii" (Is 61,10).
Vameşul din parabolă a urcat la templu ca să se roage; a spus pur şi simplu, dar din adâncul inimii: "Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!" şi "a coborât la casa lui îndreptăţit" (Lc 18,14), reconciliat, făcut nou, nevinovat. Acelaşi lucru, dacă avem credinţa sa şi căinţa sa, se va putea spune despre noi întorcându-ne acasă după această liturgie.
* * *
Între personajele de la pătimire cu care ne putem identifica îmi dau seama că am neglijat să-l nominalizez pe unul care mai mult decât toţi aşteaptă ca să i se urmeze exemplul: tâlharul cel bun.
Tâlharul cel bun face o mărturisire completă a păcatelor; îi spune colegului său care-l insultă pe Isus: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău" (Lc 23,40şu). Tâlharul cel bun se arată aici ca un teolog excelent. De fapt, numai Dumnezeu, dacă suferă, suferă absolut ca nevinovat; orice altă fiinţă care suferă trebuie să spună: "Eu sufăr pe drept", pentru că, deşi nu este responsabil de acţiunea care îi este imputată, nu este niciodată complet fără vină. Numai durerea copiilor nevinovaţi se aseamănă cu aceea a lui Dumnezeu şi pentru aceasta ea este aşa de misterioasă şi aşa de sacră.
Câte delicte atroce rămase, în ultimele timpuri, fără vinovat, câte cazuri nerezolvate! Tâlharul cel bun lansează un apel către responsabili: faceţi ca mine, ieşiţi la iveală, mărturisiţi păcatul vostru; veţi experimenta şi voi bucuria pe care am simţit-o eu atunci când am auzit cuvântul lui Isus: "Astăzi vei fi cu mine în paradis!" (Lc 23,43). Câte fapte rele mărturisite pot să confirme că aşa a fost şi pentru ei: că au trecut de la iad la paradis în ziua în care au avut curajul să se căiască şi să mărturisească păcatul lor. Am cunoscut şi eu câţiva. Paradisul promis este pacea conştiinţei, posibilitatea de a se privi în oglindă sau a-i privi pe proprii copii fără să trebuiască să se dispreţuiască.
Nu purtaţi cu voi în mormânt secretul vostru; vă veţi procura o condamnare cu mult mai înfricoşătoare decât cea umană. Poporul nostru nu este nemilos cu acela care a greşit dar recunoaşte răul făcut, cu sinceritate, nu numai pentru vreun calcul. Dimpotrivă! Este gata să se înduioşeze şi să însoţească pe cel căit pe drumul său de răscumpărare (care în orice caz devine mai scurt). "Dumnezeu iartă multe lucruri pentru o faptă bună", spune Lucia celui Nenumit în "Logodnicii". Şi mai mult, trebuie să spunem, el iartă multe lucruri pentru un act de căinţă. A promis în mod solemn: "De-ar fi păcatele voastre ca purpura, se vor face albe ca zăpada, şi de-ar fi roşii cum este carminul, se vor face albe ca lâna" (Is 1,18).
Să reluăm acum să facem ceea ce, am auzit la început, este misiunea noastră în această zi: cu glasuri de bucurie să preamărim victoria crucii, să intonăm imnuri de laudă Domnului. "O Redemptor, sume carmen temet concinentium"8: Şi tu, Răscumpărătorul nostru, primeşte cântarea pe care o înălţăm către tine.
Note
1 Nicola Cabasilas, Vita in Christo, I, 9 (PG 150, 517).
2 S. Ioan Gură de Aur, De coemeterio et de cruce (PG 49, 596).
3 Augustin, Sermo 220 (PL 38, 1089).
4 Cf. Paul al VI-lea, Mysterium fidei (AAS 57, 1965, pag. 753 ş.u.).
5 Augustin, Epistola 55, 1, 2 (CSEL 34, 1, pag. 170).
6 Omilie pascală din anul 387 (SCh 36, pag. 59 ş.u.).
7 S. Bernard de Clairvaux, Predici despre Cântarea Cântărilor, 61, 4-5 (PL 183, 1072).
8 Imn din Duminica Floriilor şi de la Liturghia Crismei din Joia Sfântă.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
