O muzică pentru Pătimire
Meditaţia lui Haydn despre "Ultimele şapte cuvinte" ale lui Cristos
De Francesco d'Alfonso*
Anul Domnului 1786. Vinerea Sfântă. Catedrala din Cadice, sub cupola strălucitoare de mici cărămizi aurite, tace. Şi soarele cald din Andaluzia pare să pălească în faţa lemnului Crucii. Totul este întuneric: Cristos moare. Suferinţă. Puţine cuvinte. Numai şapte.
Un canonic sârguincios din provincia spaniolă foarte catolică are nevoie să preamărească acest moment de pietate funerară cu un ulterior fronton. Stucatura mai are nevoie de aurire. Lipseşte un artist. Persoana potrivită este evlaviosul maestru Franz Joseph Haydn - care obişnuia să însemneze manuscrisele sale cu locuţiunea Laus Deo - căruia canonicul îi comisionează o "muzică instrumentală" care să aibă puterea de a umple de sonoritate scenografia pregătită în catedrală.
Însuşi Haydn, trimiţând partitura la Breikopf & Härtel pentru publicare, povesteşte ce se întâmpla: "Zidurile, ferestrele, pilaştrii bisericii erau acoperiţi cu draperii negre şi numai un sfeşnic mare care atârna din centrul plafonului rupea acea solemnă obscuritate. La amiază uşile erau închise şi începea ceremonia.
După o scurtă funcţiune, episcopul se urca la pupitru şi rostea primul din cele şapte cuvinte (sau fraze) ţinând un discurs despre el. De ce cobora de la pupitru se prosterna în faţa altarului. Acest interval de timp era umplut de muzică".
Din întâlnirea dintre voinţa barocă a unui preot de provincie şi geniul muzical al lui Haydn se naşte "Muzica instrumentală despre ultimele şapte cuvinte ale Răscumpărătorului nostru pe cruce - adică Şapte Sonate cu o Introducere şi la sfârşit un Cutremur" în versiunea originală pentru orchestră, după care urmează în 1787 o transcriere pentru cvartet de coarde şi o reducţie pentru pian, iar în 1796 o versiune în formă de oratoriu, pentru cor şi orchestră, pe textul unui canonic din Passau.
O introducere, Adagio e maestoso, şi o concluzie, Presto e con tutta forza - cutremurul care a zguduit Calvarul, conform relatării din Evanghelia lui Matei - încadrează cele şapte cuvinte: Pater, dimitte illis, quia nesciunt quid faciunt, Hodie mecum eris in Paradiso, Mulier, ecce filius tuus, Deus meus, Deus meus, utquid derelinquisti me?, Sitio, Consummatum est, In manus tuas, Domine, commendo spiritum meum.
Cuvinte dureroase, rostite de Fiul lui Dumnezeu care îşi jertfeşte în mod sângeros viaţa pentru mântuirea omului; cuvinte intime şi îndurerate pe care Haydn le transformă în muzică, până acolo încât a voit să fie scrise sub partea primei viori, pentru ca executanţii să poată trăi mai intens notele pe care le cântau. Note care nu se încheie cu moartea, dar care continuă ca un vârtej spre un final luminos, prefigurare a victoriei lui Cristos asupra morţii, Învierea.
Nu întâmplător Haydn începe Cutremurul în do minor şi îl încheie în tonalitate majoră, remarcând astfel legătura strânsă cu textul evanghelic. Învingând moartea, Cristos a înfrânt definitiv întunericul: muzica reuşeşte să perceapă în mod deplin transcendenţa acestui mister, înaintând în mod lent, în mod dureros, spre lumină.
Dacă este adevărat că această compoziţie este un "echivalent sonor al picturilor şi sculpturilor din bisericile rococo din Europa catolică, al căror scop era acela de a induce în egală măsură la căinţă şi la pacea spiritului" (David Wyn Jones), este la fel de adevărat că reuşeşte să privească dincolo de sfera sensibilă, dincolo de perspectiva vizibilului. Deşi reuşeşte să arate cu emoţie toate rănile Răstignitului, chiar şi gâtul său ars, Haydn nu pictează o frescă a Pătimirii.
Prin forţa cuvintelor, nespuse şi totuşi auzite, contemplă misterul inefabil al iubirii şi-l traduce în note. Pentru că pătimirea şi moartea lui Cristos nu sunt altceva decât un act de iubire.
Din iubire, cel mai frumos dintre fiii omului devine Cel care nu are înfăţişare nici frumuseţe. Iubire, simfonie de lumină. Iubire, muzică ce trezeşte din toropeala nopţii. Iubire, armonie între cer şi pământ. Iubire, cântare a întregii creaţii.
Laus Deo.
* Responsabil al secţiei Artă şi Cultură din Oficiul Comunicaţii Sociale de la Vicariatul din Roma.
(După Zenit, 3 aprilie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
