"Această simfonie este un mare imn de laudă adus lui Dumnezeu"
Discursul lui Benedict al XVI-lea la sfârşitul concertului oferit lui de Gewandhausorchester
Prezentăm discursul rostit vineri seara, 20 aprilie 2012, de Benedict al XVI-lea la sfârşitul concertului oferit de orchestra Gewandhaus din Leipzig cu ocazia împlinirii vârstei de 85 de ani a Papei. Dirijat de maestrul Riccardo Chailly, Gewandhausorchester a interpretat simfonia nr. 2 în si bemol major op. 52 Lobgesang pentru solişti, cor şi orchestră, de Felix Mendelssohn Bartholdy (1809-1847). Părţile prezentate în cursiv au fost rostite în limba germană.
* * *
Domnule ministru preşedinte,
Distinşi oaspeţi din statul liber din Saxonia şi din oraşul Leipzig,
Domnilor Cardinali,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimaţi Domni şi Doamne,
Cu această splendidă interpretare a simfoniei nr. 2 "Lobgesang" de Felix Mendelssohn Bartholdy mi-aţi oferit mie un dar preţios cu ocazia zilei mele de naştere, precum şi tuturor celor prezenţi. De fapt, această simfonie este un mare imn de laudă adus lui Dumnezeu, o rugăciune cu care l-am lăudat pe Domnul şi i-am mulţumit pentru darurile sale. Însă, înainte de toate, aş vrea să le mulţumesc celor care au făcut posibil să fie prezentată: e vorba de una dintre cele mai vechi orchestre din lume, cu o tradiţie de excelentă calitate de executare şi de renume indiscutabil. O cordială mulţumire adresez minunaţilor corişti şi solişti, dar în mod cu totul deosebit maestrului Riccardo Chailly pentru interpretarea intensă. Recunoştinţa se extinde la Ministrul Preşedinte şi la reprezentanţii statului liber din Saxonia, la primar şi la delegaţia oraşului Leipzig, la autorităţile ecleziastice, precum şi la responsabilii de la Gewandhaus şi la toţi cei care au venit din Germania.
Mendelssohn, simfonia "Lobgesang", Gewandhaus: trei elemente legate nu numai în această seară, ci încă de la începuturi. De fapt, marea simfonie pentru cor, solişti şi orchestră, pe care am ascultat-o, a fost compusă de Mendelssohn pentru a celebra al patrulea centenar al inventării tiparului şi a fost interpretată pentru prima dată în Thomaskirche din Leipzig, biserica lui Johann Sebastian Bach, la 25 iunie 1840, chiar de orchestra Gewandhaus; la dirijat era chiar Mendelssohn, care mulţi ani a fost dirigor al acestei orchestre antice şi prestigioase.
Această compoziţie este constituită din trei mişcări pentru orchestră fără soluţie de continuitate şi apoi dintr-un soi de cantată cu solişti şi cor. Într-o scrisoare adresată prietenului Klingemann, acelaşi Mendelssohn explica faptul că în această simfonie "mai întâi laudă instrumentele în modul lor corespunzător, apoi corul şi fiecare voce". Arta ca laudă adusă lui Dumnezeu, Frumuseţea supremă, stă la baza modului de a compune al lui Mendelssohn şi asta nu numai în ceea ce priveşte muzica liturgică sau sacră, ci întreaga sa producţie. Aşa cum afirmă Julius Schubring, pentru el muzica sacră ca atare nu se afla pe o treaptă mai sus decât alta; fiecare în maniera sa trebuia să slujească pentru a-l cinsti pe Dumnezeu. Şi motoul pe care Mendelssohn l-a scris pe partitura simfoniei "Lobgesang" sună aşa: "Eu aş vrea să văd toate artele, îndeosebi muzica, în slujba Celui care le-a dat şi le-a creat". Lumea etico-religioasă a autorului nostru nu era dezlipită de concepţia sa despre artă, ba chiar era parte integrantă: "Kunst und Leben sind nicht zweierlei". Arta şi viaţa sunt două lucruri distincte, dar un întreg, scria el. O profundă unitate de viaţă care are elementul unificator în credinţă, care a caracterizat toată existenţa lui Mendelssohn şi i-a condus alegerile. În scrisorile sale vedem acest fir conducător. Prietenului Schirmer, la 9 ianuarie 1841, referindu-se la familie, spunea: "Cu siguranţă nu lipsesc uneori preocupări şi zile serioase... şi totuşi nu se poate face nimic altceva decât să-l rugăm cu fervoare pe Dumnezeu să menţină sănătatea şi fericirea pe care le-a dat"; iar la 17 ianuarie 1843 îi scria lui Klingemann: "în fiecare zi nu pot să fac nimic altceva decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu în genunchi pentru tot binele pe care mi-l dă". Deci, o credinţă solidă, convinsă, hrănită în mod profund din Sfânta Scriptură, aşa cum arată, între altele, cele două Oratorii Paulus şi Elias, şi simfonia pe care am ascultat-o, plină de referinţe biblice mai ales din Psalmi şi din sfântul Paul. Este greu pentru mine să amintesc vreunul din momentele intense pe care le-am trăit în această seară; aş vrea să amintesc numai duetul minunat dintre soprane şi cor despre cuvintele: "Ich harrete des Herrn, und er neigte sich zu mir und hörte mein Fleh'n", luat din Psalmul 40: "Am sperat în Domnul şi el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul"; este cântul celui care îşi pune toate speranţa sa în Dumnezeu şi ştie cu certitudine că nu va fi dezamăgit.
O mulţumire reînnoită adresez orchestrei şi corului Gewandhaus, corului Mitteldeutscher din oraşul Leipzig pentru interpretarea acestei "opere luminoase" - aşa cum a numit-o Robert Schumann -, care ne-a permis nouă tuturor să-l lăudăm pe Dumnezeu şi eu am putut să mulţumesc, în mod deosebit, încă o dată lui Dumnezeu pentru anii de viaţă şi de slujire.
Aş vrea să închei cu cuvintele pe care Robert Schumann le-a scris în revista Neue Zeitschrift fúr Musik după ce a asistat la prima interpretare a simfoniei pe care am ascultat-o şi care vor să fie o invitaţie asupra căreia trebuie să reflectăm: "Lăsaţi ca noi, aşa cum sună textul pus pe muzică aşa de splendid de către Maestru, tot mai mult "să părăsim faptele întunericului şi să luptăm cu armele luminii"". Mulţumesc tuturor şi o seară bună!
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
