© Vatican Media
La Sevilla, cardinalul Semeraro a beatificat douăzeci de victime ale persecuţiei religioase spaniole din 1936

Cele trei forme de martiriu al creştinului

Viaţa creştină "nu este o excursie, ci o misiune riscantă": nu există "cel care este plătit pentru a aplauda, ca în spectacolele pământeşti"; dimpotrivă, Isus "avertizează că până şi legăturile familiale pot să fie compromise de ucenicia lui". A subliniat asta cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, care sâmbătă dimineaţă, 18 noiembrie 2023, în catedrala din Sevilla, a prezidat, reprezentându-l pe Papa Francisc, beatificarea preotului Manuel González-Serna Rodríguez şi a celor 19 însoţitori martiri.

Cei douăzeci de noi fericiţi, a explicat cardinalul, sunt un exemplu ulterior al acelei "sfinţenii martirice" despre care a vorbit joia trecută Papa Francisc în audienţa acordată participanţilor la întâlnirea despre tema "Dimensiunea comunitară a sfinţeniei". Moartea lor violentă, a amintit el, se situează în contextul persecuţiei religioase spaniole din 1936. Fiecare episod a fost însoţit şi de distrugeri de imagini sacre, incendieri de biserici şi de alte edificii religioase.

Majoritatea din grupul de martiri este compusă din preoţi; ceilalţi sunt credincioşi laici şi, între ei, unul cu fiul încă seminarist. Este şi o femeie care, foarte "activă în operele de caritate, era colaboratoare a parohului", părintele Manuel González-Serna Rodríguez. Acesta din urmă, "pentru a da mărturie despre propria credinţă, a voit să fie împuşcat alături de Evanghelie". Un alt preot, Miguel Borrero Picón, "în momentul martiriului a voit să îmbrace reverenda pentru a arăta public propria identitate". Uciderea celorlalţi a avut loc "în forme diferite; însă toţi, în momentul decisiv, au acceptat moartea ca exprimare a propriei fidelităţi faţă de Cristos". Preotul Juan María Coca Saavedra, în timpul celor cinci zile de închisoare la care a fost supus, a exercitat slujirea reconcilierii; apoi, ceilalţi "se rugau şi se încurajau reciproc, exprimând şi cuvinte de iertare pentru călăii lor".

Cardinalul l-a amintit pe Sfântul Ambroziu, care, atunci când predica la Milano vorbind despre martiriul fecioarei Agneza, a spus: "O numesc martiră... Nu este suficient?". Pe de altă parte, evanghelia afirmă: "Vă vor da pe mâna sinedriilor [...]. Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi" (Mt 10,17-19). Nu sunt cu adevărat "cuvinte care tranchilizează", a comentat Semeraro. Ele ne fac să înţelegem înainte de toate un lucru: "a-i venera pe martiri şi a lua în considerare soarta lor şi pătimirile îndurate pentru coerenţa creştină chiar şi în persecuţie nu trebuie să ne distragă, nici să ne abată de la reflecţia asupra condiţiei noastre creştine".

Rămâne faptul că "Isus nu este un vânzător de iluzii; nu este un propagandist, care arată clienţilor săi totul uşor şi la îndemână". El "cere discipolilor săi să fie asemenea lui în toate, şi în suferinţă, şi în condamnare". Însă asigură "o apropiere interioară care va întări: aceea a Duhului". Pentru aceasta creştinul "nu trebuie să se lase intimidat, ci trebuie să păstreze încrederea".

Despre suferinţă vorbeşte şi Sfântul Paul într-un text din Scrisoarea către Romani (5,5) şi aminteşte de prezenţa Duhului. Apostolul vrea să spună că şi "suferinţa şi încercarea pot, în perspectiva creştină, să capete un sens" şi "nu merită cu adevărat să ne considerăm super-oameni, nişte învingători pereni: pe aceia - a comentat prefectul - să-i lăsăm în ficţiunile televizate". În schimb, încercările vieţii pot "să ne ajute să ne maturizăm şi, ţinând cont de fragilitatea noastră - să nu trăim punând în concurenţă forţele noastre, ci împărtăşind fragilităţile noastre -, ne ajută să ne deschidem la o împărtăşire umană".

Cardinalul a amintit după aceea un vechi imn creştin în cinstea martirilor, care "începe cu lăudarea acestor martori ai lui Cristos". Spune despre ei că, "înflăcăraţi de o iubire adevărată, au fost mai puternici decât frica umană de moarte şi că, după ce au îndurat martiriul, acum sunt în cer şi se bucură de bucuria fără de sfârşit". Însă, imediat după aceea imnul trece la observarea situaţiei în care se află fiecare: "afirmă că pentru toţi există o condiţie de martiriu şi prezintă trei forme". Prima este pro fide mortis passio, adică "îndurarea morţii din cauza credinţei creştine". Al doilea martiriu pe care un credincios este chemat să-l trăiască este iniuriae remissio, adică "iertarea ofenselor". A treia formă este proximi compassio, adică milostivirea.

Primul martiriu, a afirmat Semeraro, "nu se întâmplă mereu"; al doilea şi al treilea, în schimb, "trebuie să le trăim mereu". De altfel, "a fi supuşi şi noi la încercări şi suferinţe şi, de ce nu, şi la ispite înseamnă a fi puşi în condiţia de a deveni capabili să iertăm şi să avem milostivire".

Despre unul dintre aceşti martiri, preotul Francisco de Asis Arias Rivas, "martorii au declarat în mod explicit că deşi a trebuit să suporte de la persecutori umiliri speciale, a murit iertând". La fel părintele Mariano Caballero Rubio şi părintele Pedro Carballo Corrales au murit invocând milostivirea lui Dumnezeu şi iertarea agresorilor lor. "Până la urmă, martirul - a concluzionat cardinalul - nu este pur şi simplu unul care îndură persecuţia, ci şi unul care, ca Isus de pe cruce, este capabil să spună: «Tată, iartă»."

(După L'Osservatore Romano, 18 noiembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu