Semnul ridicării la cer a Mariei
Un caz serios al existenţei umane
de Salvatore Perrella
Actuala concepţie despre lume este puternic marcată de dimensiunea escatologică, deoarece vrea să-şi edifice, să-şi construiască un viitor care să dea un sens global existenţei umane. Cultura contemporană, în pofida fenomenelor contradictorii rod al posterităţii nihiliste şi relativiste, este marcată şi de o întrebare escatologică urgentă, aşa cum observa încă din anul 1977 A. Giudici: "Fiind tot mai mult posibil în fiecare zi să se modifice viitorul, el a devenit o problemă şi o întrebare. Această întrebare este în centrul culturii, al autoînţelegerii omului şi constituie astăzi întrebarea ultimă sau religioasă".
Timpul nostru tehnologizat şi tot mai globalizat în interesele sale dar şi aporii economice şi sociale este caracterizat deci, pe de o parte, de neliniştea lipsei de semnificaţie şi pe de altă parte de necesitatea profundă de a avea răspunsuri cu privire la sensul global al viitorului.
Locul în care se pot găsi părere obligatorii şi convingătoare este cel al transcendenţei omului, adică locul în care omul, ieşind din propria angoasă - aminteşte asta Benedict al XVI-lea în Spe salvi - se deschide spre Cineva care se află dincolo de el însuşi şi de istoria lui. La o analiză superficială, chiar ar putea să scape exigenţa unui sens total al vieţii prezente în perioada noastră istorică zbuciumată, aşa de contradictoriu cufundată în prezentism, în trecutism, în pământism, în consumism exasperat, adică în formele schimbătoare ale nihilismului, cu tragicele consecinţe ale degradării umane şi violenţei sau indiferenţei faţă de persoana umană. Însă, voind să cercetăm în mod serios, minuţios, atent şi radical cu privire la câteva fenomene răspândite asupra lumii de astăzi (cum ar fi mistica orientală, practicile yoga, spiritismul, satanismul, parapsihologia, drogurile, new age cu derivatele sale instabile dar continue), nu se poate să nu se observe că ele denunţă într-un fel, eventual obscur şi confuz, insatisfacţia enormă a bărbatului şi a femeii de astăzi.
Fenomenele de mai sus denotă într-un fel aşteptarea spasmodică a ceva care să elimine barierele lumii materiale; care să forţeze "închisoarea pământismului", pentru a se deschide spre perspective exaltante cum sunt dimensiunea spirituală a existenţei, extinsă dincolo de limitele înguste ale simplei sfere sensibile a vieţii, pentru a găsi un sens total şi transcendent pentru viaţa umană, pentru a satisface necesitatea de nesuprimat şi urgentă de natură escatologică tot mai prezentă.
În faţa enigmei-misterului morţii, singurul "caz serios" de neamânat şi inexorabil, izvor veşnic de cercetări, de tristeţi şi de frici, discipolul Răstignitului-Înviatului nu este în întunericul complet, dimpotrivă, pentru a fi în linie cu credinţa pe care o mărturiseşte, "trebuie să comunice cunoştinţele pe care le are despre moarte, pentru că în acest caz poate să le aducă oamenilor o veste bună. Această obligaţie de caritate i se impune cu urgenţă mai mare în zilele noastre, în care mulţi dintre contemporanii noştri nu cunosc mesajul lui Cristos înviat şi caută să exorcizeze frica de moarte recurgând la ceea ce sfântul Paul numea "filozofii zadarnice" (F.X. Durrwell). Din păcate şi în poporul creştin se observă o anumită dezorientare cu privire la materia escatologică, precum şi o anumită conflictualitate care caracterizează viaţa atâtor credincioşi. Pe de o parte credinciosul pare să renunţe să reflecteze asupra acelui "după moarte" de teamă că trebuie să răspundă la câteva întrebări permanente: există ceva dincolo de moarte? Subzistă ceva din noi înşine după moartea aceasta? Nu ne va aştepta nimicul? Spre mângâierea noastră răspunde, încă o dată, învăţătura Bisericii care interpelează şi motivează credinţa şi speranţa: "Pentru creştin, care uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus, moartea este ca o îndreptare spre el şi intrare în viaţa veşnică". Motiv pentru care "a trăi în cer" înseamnă "a fi cu Cristos". Cei aleşi trăiesc "în el", dar păstrând adevărata lor identitate, propriul lor nume". Şi, adaugă tot Biserica: "Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice posibilitate de înţelegere şi de descriere".
Aceste texte din catehism, care exprimă credinţa, îl fac pe credincios să aibă încredere complet în iubirea lui Dumnezeu, care nu se va despărţi de noi niciodată; de fapt, el este în mod iremediabil orientat spre comuniune. De aceea, scrie sfântul Paul: "Sigur este cuvântul acesta: dacă murim cu el, vom şi trăi împreună cu el". Aici se află noutatea radicală şi existenţială a morţii creştine.
Pe de altă parte, creştinul din ultimii ani ai secolului al XX-lea şi din primii ani ai secolului al XXI-lea simte urgenţa de a avea răspunsuri clare în această materie, pentru a da un sens întregii sale vieţi; o existenţă credincioasă, dacă este adevărată, conştientă şi consecventă, este întemeiată pe speranţa escatologico-evanghelică, adică pe certitudinea vieţii veşnice. Speranţă care se înrădăcinează în credinţa în învierea lui Isus Cristos, "cu adevărat înviat din morţi, cel dintâi înviat dintre cei morţi". Moartea nu mai este aceeaşi după ce Isus a înfruntat-o, a străbătut-o şi a învins-o; credinciosul nu trebuie nici să uite nici să minimalizeze cuvintele Celui Înviat: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine chiar dacă moare va trăi". Noul Testament completează aceste afirmaţii esenţiale cu privire la învierea lui Isus vorbind despre faptul că "el este viu", stă la "dreapta" lui Dumnezeu; "a intrat" şi "a fost ridicat în glorie". Afirmaţia primară din Noul Testament se referă oricum la destinul viu şi glorios al lui Isus după moarte. A crede că Cristos a înviat din morţi şi acum şi în veci este, rămâne şi va fi mereu "Cel Viu", în afară de faptul de a ne angaja în viaţa de fiecare zi ca să dăm cont despre speranţa care este în noi, ne obligă să dăm mărturie despre realitatea şi darul escatologic primit de la el prin dar pur prin intermediul credinţei. Cristos este "viitorul nostru veşnic": din totdeauna Biserica, deşi cu moduri şi mijloace diferite, proclamă această speranţă tare.
Este de netăgăduit, la nivel teologic, teologal şi existenţial, marea atenţionare şi marea fascinaţie a evenimentului Sfintei Fecioare Maria Ridicată la Cer cu privire la valorile transcendenţei, frumuseţii şi transfigurării omului creat după imaginea lui Cristos şi destinat să se unească din nou pentru veşnicie cu el în sfinţenia şi în iubirea care nu are şovăiri şi apus. Putem spune foarte bine că ridicarea la cer a Mariei este pentru Biserică, pentru credincios şi pentru orice bărbat şi orice femeie de bunăvoinţă, care caută sens şi ţintă ne-iluzorii, ci definitive, după ce mult timp şi chiar şi astăzi "au sperat în tragicul nimic": - un semn de speranţă sigură; - un semn al unui destin de glorie; - un semn al valorii trupului; - semnul prezenţei Unulîntreitului şi a Femeii speranţei care nu dispare. Faptul şi "cazul serios" al ridicării la cer a Mariei este un fapt emblematic al acţiunii divine: sfânta Maria, creatură nesemnificativă în ochii lumii, a devenit prin har persoana cea mai semnificativă în istorie şi în glorie, după Cristos. Motiv pentru care evenimentul mântuitor integral al ridicării ei la cer cu sufletul şi trupul, în definitiv, devine cheie interpretativă a întregului mister al Mariei, şi, prin reciprocitate complementară, a întregului mister al Bisericii, precum şi a misterului omului. Pe acest subţire dar rezistent reziduu de speranţă îşi află punctul său de contact discursul nostru creştin cu privire la viitorul ultim în Dumnezeu, întruchipat într-o femeie, Maria din Nazaret, a cărei existenţă glorioasă de la pragul escatologic devine model, exemplu şi paradigmă de viaţă pentru "ziua de astăzi" a Bisericii şi a lumii.
Cristos a înviat cu adevărat; el este Cel Viu, care dăruieşte fiecărei creaturi darul învierii pentru viaţa veşnică. Cea ridicată la cer este împlinirea anticipată a acestei promisiuni; este "semnul transformării finale a lumii" (A. Carr). Maria posedă deja "strălucirea corpurilor cereşti".
(După L'Osservatore Romano, 15 august 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
