Reflecţie la sărbătoarea convertirii sfântului apostol Paul - 2018

"Convertirea Sfântului Paul" (pictură de Lucas Cranach cel Tânăr, 1549)

"Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu" (1Tim 1,15).

În fiecare an de 25 ianuarie, Biserica celebrează sărbătoarea convertirii sfântului Paul, pentru a ne aminti de datoria noastră de a ne converti zilnic, "astăzi să fim mai buni ca ieri şi mâine să fim mai buni ca astăzi", dar această convertire se poate face numai prin harul lui Dumnezeu: "Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul lui în mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (1Cor 15,10).

Sfântul apostol Paul (7-68), ca fariseu şi fiu de fariseu (cf. Fap 23,6), se împotrivea învăţăturii lui Isus, mântuirii prin har, ucenicilor lui Isus şi a Bisericii creştine. Pe drumul Damascului, pe când Paul mergea să-i aresteze pe creştini, Cristos îi apare şi îl răstoarnă de pe cal, încât el strigă: "Cine eşti, Doamne?" "Eu sunt Isus pe care tu îl prigoneşti?" "Doamne, ce vrei să fac?" "Mergi în cetate şi vei afla" (Fap 9,1-6). În urma acestei întâlniri neaşteptate, unde el care se credea mare a fost făcut mic în praful drumului de măreţia fără egal a lui Isus înviat, s-a convertit şi a intrat pe calea mântuirii.

Ca semn al convertirii sale mântuitoare, Isus i-a cerut să predice "Evanghelia harului" (cf. Fap 9,15-16). "Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos" (Ef 3,8).

Dar sfântul Paul n-a putut face aceasta, până ce, iluminat de Cristos pe drumul Damascului, a înţeles că Isus este Mesia care a venit în lume pentru a aduce mântuirea la iudei şi păgâni şi până când el, fariseul "drept", a ajuns la convingerea că el însuşi este un păcătos care are nevoie de mântuire: "Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu" (1Tim 1,15). Comunitatea creştină s-a bucurat de aceasta, însă cea ebraică a fost foarte surprinsă şi a crezut că el şi-a pierdut capul.

Convertirea oricărui om, iudeu sau păgân, începe cu întâlnirea cu Isus, mijlocită sau nemijlocită. Isus îl urmăreşte pe om pe calea păcatului pentru a-i vorbi la inimă şi pentru a-l chema la mântuirea sa. Sfântul Paul a fost ajuns de Isus pe calea păcatului şi, întărit de lumina sa, s-a convertit, s-a întors la Damasc şi a început să predice, spre bucuria creştinilor şi spre mânia evreilor, încât a fost constrâns să fugă în timpul nopţii, coborând de pe zidurile oraşului într-un coş (cf. Fap 9,25). S-a dus la Ierusalim şi a rămas cincisprezece zile cu Petru, Ioan şi Iacob, punându-i la curent cu cele întâmplate.

Apostolii l-au înţeles, dar comunitatea creştină mai exprima încă dubii privind convertirea sa, până când Barnaba a intervenit în apărarea sa. Paul, însoţit de Barnaba, pentru că iudeii îi deveniseră ostili, iar creştinii mai păstrau dubii (cf. Fap 9,26-27), au hotărât conform planului lui Dumnezeu să-şi desfăşoare activitatea printre păgâni, chemaţi şi ei de Dumnezeu la mântuire ca fii ai săi (cf. Fap 13,46-47). Toată viaţa sfântului apostol Paul este o continuă muncă evanghelică printre păgâni, cu patru mari călătorii misionare, cu multe primejdii, cu multe temniţe, cu multe bătăi şi cu multe lipsuri.

Despre sfânta Emerenţiana din Roma (+ 304), prietenă a sfintei Agneza (+ 304), tradiţia spune că, în timp ce se ruga la mormântul sfintei Agneza, păgânii au ucis-o acolo cu pietre. Dar, de dragul lui Cristos, "ei i se părea că este bătută cu petale de flori şi nu cu pietre", aşa de mult a iubit pătimirea lui.

Cam acelaşi lucru a spus sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) despre sfântul Paul, în Omilia 2, un panegiric la adresa sfântului Paul. Iată câteva spicuiri din acest panegiric:

În fiecare zi, el se urca tot mai sus, în fiecare zi se ridica cu mai mult zel şi lupta cu un curaj tot mai mare împotriva pericolelor pe care le întâlnea. Gândindu-se la aceasta, spunea: "Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinaintea mea" (cf. Fil 3,13). În timp ce îşi aştepta moartea, el îi invita pe ceilalţi să împărtăşească cu el această bucurie, spunând: "Bucuraţi-vă şi voi, bucuraţi-vă împreună cu mine" (Fil 2,18).

În faţa pericolelor, a insultelor şi a tot felul de umilinţe, el tresaltă iarăşi de bucurie şi, scriind corintenilor, spune: "Mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în persecuţii" (cf. 2Cor 12,10). El spune că acestea sunt armele dreptăţii şi arată că tocmai de aici îi vine cel mai mare rod.

Lovit pretutindeni cu vergi, copleşit de injurii şi insulte, el se comporta ca şi cum ar fi celebrat triumfuri glorioase, se lăuda cu ele de parcă ar fi ridicat trofee şi îi mulţumea lui Dumnezeu, spunând: "Mulţumire fie lui Dumnezeu care triumfă mereu în noi" (cf. 2Cor 2,14). El căuta umilirile şi insultele, pe care le primea din cauza predicii sale, mai mult decât căutăm noi onorurile; moartea, mai mult decât dorim noi viaţa; sărăcia, mai mult decât dorim noi bogăţia; munca, mai mult decât doresc alţii odihna. Un singur lucru detesta şi respingea: ofensarea lui Dumnezeu. Şi nimic altceva nu i se părea mai vrednic de dorit decât a-i fi plăcut lui Dumnezeu în toate.

Ceea ce considera mai presus de toate era să se bucure de iubirea lui Cristos; având aceasta, se simţea cel mai fericit dintre toţi oamenii. Fără aceasta, prietenia celor puternici şi a principilor era nimic. Prefera să se afle printre cei din urmă, ba chiar printre cei condamnaţi, cu această iubire, decât, fără ea, să fie printre oamenii de vază şi încărcaţi de onoruri.

Singurul şi cel mai mare chin pentru el ar fi fost pierderea iubirii lui Cristos. Pentru el, aceasta ar fi însemnat gheena, pedeapsa unică, chinul cel mai mare şi mai insuportabil. În schimb, a se bucura de iubirea lui Cristos însemna pentru el viaţa, lumea, îngerul cel bun, prezentul, viitorul, împărăţia, promisiunea, fericirea infinită.

În afară de aceasta, tot ceea ce ni se poate întâmpla aici, pe pământ, el nu considera nici greu, nici plăcut. Astfel, el dispreţuia toate lucrurile pe care le vedem aşa cum este dispreţuită iarba putrezită. Tiranii şi popoarele pline de furie i se păreau a fi nişte muşte. Moartea, suferinţele şi miile de torturi le considera ca nişte jocuri de copii, câtă vreme trebuia să le sufere pentru Cristos.

Sfântul Paul spunea: "Toţi care aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos" (Gal 3,27). Paul a fost primul care s-a îmbrăcat cu Cristos, adică s-a îmbrăcat cu caracterul lui Cristos: cu iubirea, cu blândeţea, cu răbdarea şi cu bunătatea lui; şi apoi s-a îmbrăcat cu misiunea lui, adică cu misiunea de a predica evanghelia, fără a ţine seama de: oboseli, foame, sete, lipsuri, refuzuri, ostilităţi, primejdii din toate părţile, închisori, bătăi şi moarte (cf. 2Cor 11,23-30), adeverind cuvântul lui Dumnezeu zis lui Anania pentru el: "Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă numele meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru numele meu" (Fap 9,15-16).

De peste veacuri, sfântul Paul, omul convertit de la iudaism la creştinism, omul convertit de la prigonitor la "vas ales" şi "predicator", omul a patru mari călătorii misionare, omul multor arestări şi bătăi pentru evanghelie, omul care a acceptat lipsurile, prigoanele, judecăţile nedrepte şi moartea de dragul mântuirii lui Isus, ne spune: "Vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este după om: nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci am primit-o prin revelaţia lui Isus Cristos" (Gal 1,11-12).

Iată ceea ce a însemnat convertirea pentru sfântului Paul:

Paul, care mai înainte "se credea drept", ca toţi fariseii, şi că nu are nimic de schimbat în viaţa lui, acum se convinge că este păcătos şi că are nevoie de mântuirea lui Isus. Parcă a ascultat şi el îndemnul lui Petru din ziua de Rusalii: "Convertiţi-vă şi mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh" (cf. Fap 2,38-40).

Paul care mai înainte lucra mai mult de unul singur, a învăţat acum lucrul în echipă. De mare ajutor i-au fost persoane cum sunt: Barnaba, Marcu, Fivi, slujitoare a Bisericii, Aquila şi Priscila (cf. Rom 16,1-4), Timotei, Tit şi mulţi alţii.

Paul care mai înainte oprea vestirea mântuirii prin Isus, acum o predică prin mii de piedici. Convertirea sfântului Paul ne spune că, atâta timp cât nu îl predicăm pe Cristos, chiar dacă ne numim creştini, suntem încă neconvertiţi şi chiar prigonitori. Sfântul Paul spunea: "Cristos m-a trimis să propovăduiesc evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Cristos sa fie făcută zadarnică" (1Cor 1,17). "Dacă vestesc evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc evanghelia" (1Cor 9,16)!

Paul care mai înainte făcea rău ucenicilor Domnului fără să cugete prea mult, acum suferă răul fără a se gândi şi de dragul lui Isus chiar se laudă cu suferinţele sale. Moartea, suferinţele şi miile de torturi le considera ca nişte jocuri de copii, câtă vreme trebuia să le sufere pentru Cristos. Iubirea lui Cristos însemna pentru el viaţa, lumea, îngerul cel bun, prezentul, viitorul, împărăţia, promisiunea, fericirea infinită (cf. Rom 8,38-39).

Paul care mai înainte căuta popularitatea asemenea fariseilor din tagma lui, acum când unii creştinii voiau să formeze un nucleu în jurul lui, Paul se opune cu fermitate şi dând onoare numai lui Cristos, zice: "Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi, în chip desăvârşit, într-un gând şi o simţire. Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: «Eu sunt al lui Paul!» «Şi eu, al lui Apolo!» «Şi eu, al lui Chefa!» «Şi eu, al lui Cristos!» Cristos a fost împărţit? Paul a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Paul aţi fost voi botezaţi" (1Cor 1,10-13).

Sfântul Paul ne-a transmis tuturor, prin viaţa şi activitatea sa, regula creştină de aur de la început care a făcut să crească Biserica: "Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi" (Fap 2,46-47).

Închei cu îndemnul Scripturii: "Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!

Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci! Nu vă lăsaţi amăgiţi de învăţături străine" (Evr 13,7-9), cuvinte care înseamnă: "Mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37).

Pr. Ioan Lungu