Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 18 ianuarie 2023
Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 2. Isus, model al vestirii
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit cu toţii!
Miercurea trecută am început un ciclu de cateheze despre pasiunea de a evangheliza, adică despre zelul apostolic care trebuie să anime Biserica şi pe fiecare creştin. Astăzi să privim la modelul de nedepăşit al vestirii: Isus. Evanghelia din ziua de Crăciun îl definea "Cuvânt al lui Dumnezeu" (cf. In 1,1). Faptul că el este cuvântul ne indică un aspect esenţial al lui Isus: el este mereu în relaţie, în ieşire, niciodată izolat, mereu în relaţie, în ieşire; de fapt, cuvântul există pentru a fi transmis, comunicat. Aşa este Isus, cuvânt veşnic al Tatălui îndreptat spre noi, comunicat nouă. Cristos nu numai că are cuvinte de viaţă, ci face din viaţa sa un cuvânt, un mesaj: adică trăieşte mereu îndreptat spre Tatăl şi spre noi. Privindu-l mereu pe Tatăl care l-a trimis şi privindu-ne pe noi la care el a fost trimis.
De fapt, dacă privim la zilele sale, descrise în Evanghelii, vedem că pe primul loc este intimitatea cu Tatăl, rugăciunea, motiv pentru care Isus se trezeşte devreme, când încă este întuneric, şi merge în zone pustii pentru a se ruga (cf. Mc 1,35; Lc 4,42), pentru a vorbi cu Tatăl. Toate deciziile şi alegerile mai importante le ia după ce s-a rugat (cf. Lc 6,12; 9,18). Tocmai în această relaţie, în rugăciunea care-l leagă cu Tatăl în Duhul, Isus descoperă sensul faptului de a fi om, al existenţei sale în lume pentru că el este în misiune pentru noi, trimis de Tatăl la noi.
În această privinţă este interesant primul gest public pe care el îl face, după anii de viaţă ascunsă la Nazaret. Isus nu face o minune mare, nu lansează un mesaj cu efect, ci se amestecă printre oamenii care mergeau să fie botezaţi de Ioan. Astfel ne oferă cheia acţiunii sale în lume: să se dedice pentru păcătoşi, devenind solidar cu noi fără distanţe, în împărtăşirea totală a vieţii. De fapt, vorbind despre misiunea sa, va spune că nu a venit "ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa" (Mc 10,45). În fiecare zi, după rugăciune, Isus dedică toată ziua sa vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu şi o dedică persoanelor, mai ales celor mai săraci şi slabi, păcătoşilor şi bolnavilor (cf. Mc 1,32-39). Adică Isus este în contact cu Tatăl în rugăciune şi apoi este în contact cu toţi oamenii pentru misiune, pentru cateheză, pentru a învăţa calea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Or, dacă vrem să reprezentăm cu o imagine stilul său de viaţă, nu avem dificultăţi de a o găsi: Isus însuşi ne-o oferă, am auzit asta, vorbind despre sine ca despre bunul Păstor, cel care - spune el - "îşi dă viaţa pentru oi" (In 10,11), acesta este Isus. De fapt, a fi păstor nu era numai o treabă, care cerea timp şi mult angajare; era un adevărat mod de a trăi: douăzeci şi patru de ore pe zi, trăind cu turma, însoţind-o la păşune, dormind între oi, îngrijindu-se de cele mai slabe. Isus, cu alte cuvinte, nu face ceva pentru noi, ci dă totul, îşi dă viaţa pentru noi. Inima sa este o inimă pastorală (cf. Ez 34,15). Este păstor pentru noi toţi.
De fapt, pentru a rezuma într-un cuvânt acţiunea Bisericii se foloseşte adesea tocmai termenul "pastoraţie". Şi pentru a evalua pastoraţia noastră, trebuie să ne confruntăm cu modelul, să ne confruntăm cu Isus, Isus bun Păstor. Înainte de toate putem să ne întrebăm: îl imităm adăpându-ne de la izvoarele rugăciunii, pentru ca inima noastră să fie în sintonie cu inima sa? Intimitatea cu el, aşa cum sugera frumosul volum al abatelui Chautard, "sufletul oricărui apostolat". Isus însuşi a spus asta clar discipolilor săi: "Fără mine nu puteţi face nimic" (In 15,5). Dacă se stă cu Isus se descoperă că inima sa pastorală palpită mereu pentru cel care este rătăcit, pierdut, departe. Dar inima noastră? De câte ori atitudinea noastră cu oameni care sunt un pic dificili sau care sunt un pic problematici se exprimă cu aceste cuvinte: "Dar este problema lui, să se descurce...". Dar Isus n-a spus niciodată asta, niciodată, ci a mers mereu în întâmpinarea celor marginalizaţi, a celor păcătoşi. Era acuzat de acest lucru, că stă cu păcătoşii, pentru că le ducea chiar lor mântuirea lui Dumnezeu.
Am ascultat parabola oii rătăcite, conţinută în capitolul 15 din Evanghelia lui Luca (cf. v. 4-7). Isus vorbeşte şi despre moneda pierdută şi despre fiul risipitor. Dacă vrem să antrenăm zelul apostolic, capitolul 15 din Evanghelia lui Luca trebuie să-l avem mereu sub ochi. Citiţi-l des, acolo putem înţelege ce este zelul apostolic. Acolo descoperim că Dumnezeu nu contemplă ţarcul oilor sale şi nici nu le ameninţă pentru că pleacă. Mai degrabă, dacă una iese şi se pierde, nu o abandonează, ci o caută. Nu spune: "S-a dus, vina ei, treaba ei!". Inima pastorală reacţionează în alt mod: inima pastorală suferă, inima pastorală riscă. Suferă: da, Dumnezeu suferă pentru cel care pleacă şi, în timp ce-l plânge, îl iubeşte şi mai mult. Domnul suferă atunci când ne distanţăm de inima sa. Suferă pentru cei care nu cunosc frumuseţea iubirii sale şi căldura îmbrăţişării sale. Dar, ca răspuns la această suferinţă, nu se închide, ci riscă: lasă cele nouăzeci şi nouă de oi care sunt în siguranţă şi se aventurează pentru singura rătăcită, făcând astfel ceva hazardat şi chiar iraţional, dar în consonanţă cu inima sa pastorală, care are nostalgie faţă de cel care a plecat. Nostalgia faţă de cei care au plecat este continuă în Isus. Şi atunci când auzim că vreunul a părăsit Biserica, ne vine să spunem? "Să se descurce". Nu, Isus ne învaţă nostalgia faţă de cei care au plecat; Isus nu are supărare sau resentiment, ci o nostalgie încăpăţânată faţă de noi. Isus are nostalgie faţă de noi şi acesta este zelul lui Dumnezeu.
Şi eu mă întreb: noi avem sentimente asemănătoare? Eventual vedem ca adversari sau duşmani pe cei care au părăsit turma. "Şi acesta?" - Nu, a plecat în altă parte, a pierdut credinţa, îl aşteaptă iadul...", şi suntem liniştiţi. Întâlnindu-i la şcoală, la locul de muncă, pe străzile oraşului, pentru ce să nu ne gândim că avem o ocazie frumoasă de a le mărturisi bucuria unui Tată care-i iubeşte şi care nu i-a uitat niciodată? Nu pentru a face prozelitism, nu! Ci pentru ca să ajungă la el cuvântul Tatălui, pentru a merge împreună. A evangheliza nu înseamnă a face prozelitism: a face prozelitism este un lucru păgân, nu este religios, nici evanghelic. Există un cuvânt bun pentru cei care au părăsit turma şi pentru a-l duce avem onoarea şi datora de a fi noi să spunem acel cuvânt. Deoarece cuvântul, Isus, ne cere asta, să ne apropiem mereu, cu inima deschisă, de toţi, pentru că el este aşa. Eventual îl urmăm şi îl iubim pe Isus de mult timp şi nu ne-am întrebat niciodată dacă împărtăşim sentimentele sale, dacă suferim şi riscăm în sintonie cu inima lui Isus, cu această inimă pastorală, aproape de inima pastorală a lui Isus! Nu este vorba de a face prozelitism, am spus asta, pentru că ceilalţi nu sunt "de-ai noştri", nu, acest lucru nu este creştin: este vorba de a iubi pentru ca să fie fii fericiţi ai lui Dumnezeu. Să cerem în rugăciune harul unei inimi pastorale, deschise, care se apropie de toţi, pentru a duce mesajul Domnului, precum şi pentru a simţi pentru fiecare nostalgia de Cristos. Pentru că viaţa noastră, fără această iubire care suferă şi riscă, nu merge: dacă noi, creştinii, nu avem această iubire care suferă şi riscă, riscăm să ne paştem numai pe noi înşine. Păstorii care sunt păstori pentru ei înşişi, în loc să fie păstori ai turmei, sunt pieptănători ai oilor. Nu trebuie să fim păstori pentru noi înşine, ci păstori ai tuturor.
_______________
La începutul "Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor", invit pe fiecare dintre voi să se roage şi să lucreze pentru ca între toţi cei care cred în Cristos să se afirme tot mai mult drumul spre comuniunea deplină, şi în acelaşi timp vă încurajez să vă angajaţi, cu dăruire şi în orice ambient de viaţă, pentru a fi constructori de reconciliere şi de pace.
Şi să nu uităm să ne rugăm pentru martirizata Ucraina, care are atâta nevoie de apropiere, de întărire şi mai ales de pace. Sâmbăta trecută un nou atac cu rachete a provocat multe victime civile, între care copii. Îmi însuşesc durerea sfâşietoare a rudelor. Imaginile şi mărturiile acestui episod tragic sunt un apel puternic pentru toate conştiinţele. Nu putem rămâne indiferenţi!
Vă dau vouă tuturor binecuvântarea mea.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
