Solemnitatea Înălţării Domnului - duminică, 16 mai 2021
În ultimele ore ale vieţii sale, Isus se roagă. În momentul dureros al despărţirii de discipolii săi şi de această lume, Isus se roagă pentru prietenii săi. În timp ce în inima sa şi în trupul său poartă tot păcatul lumii, Isus continuă să ne iubească şi se roagă pentru noi. De la rugăciunea lui Isus învăţăm şi noi să trecem prin momentele dramatice şi dureroase ale vieţii. Să ne oprim îndeosebi asupra unui verb cu care Isus îl roagă pe Tatăl: a păstra. Iubiţi fraţi şi surori, în timp ce ţara voastră iubită, Myanmar, este marcată de violenţă, de conflict, de represiune, ne întrebăm: Ce suntem chemaţi să păstrăm?
În primul rând a păstra credinţa. Trebuie să păstrăm credinţa pentru a nu lăsa doborâţi de durere şi a nu ne precipita în resemnarea celui care nu mai vede o cale de ieşire. De fapt, înainte de cuvinte, evanghelia ne face să contemplăm o atitudine a lui Isus: evanghelistul spune că se ruga "cu ochii ridicaţi spre cer" (In 17,1). Sunt orele finale ale vieţii sale, simte povara angoasei din cauza pătimirii care se apropie, simte întunericul nopţii care urmează să se abată asupra sa, se simte trădat şi abandonat; însă chiar în acel moment, şi în acel moment, Isus ridică ochii spre cer. Ridică privirea spre Dumnezeu. Nu coboară capul în faţa răului, nu se lasă strivit de durere, nu se lasă abătut în amărăciunea celui care este înfrânt şi dezamăgit, ci priveşte în sus. Recomandase asta şi discipolilor săi: când Ierusalimul va fi invadat de armate şi popoarele vor fi în nelinişte şi vor fugi şi va fi frică şi devastare, chiar atunci "ridicaţi-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră" (Lc 21,28). A păstra credinţa înseamnă a ţine privire sus spre cer în timp ce pe pământ se luptă şi se varsă sânge nevinovat. Înseamnă a nu ceda în faţa logicii urii şi a răzbunării, ci a rămâne cu privirea îndreptată spre acel Dumnezeu al iubirii care ne cheamă să fim fraţi între noi.
Rugăciunea ne deschide la încrederea în Dumnezeu şi în momentele dificile, ne ajută să sperăm împotriva tuturor evidenţelor, ne susţine în bătălia zilnică. Nu este o fugă, un mod pentru a scăpa de probleme. Dimpotrivă, este singura armă pe care o avem pentru a păstra iubirea şi speranţa în mijlocul atâtor arme care seamănă moarte. Nu este uşor a ridica privirea atunci când suntem în durere, însă credinţa ne ajută să învingem ispita de a ne lăsa abătuţi! Poate că am vrea să protestăm, să strigăm suferinţa noastră şi la Dumnezeu: nu trebuie să ne fie frică, şi aceasta este rugăciune. Spunea o bătrână nepoţilor săi: "Şi supărarea pe Dumnezeu poate să fie o rugăciune"; înţelepciunea celor drepţi şi a celor simpli, care ştiu să-şi ridice ochii în momentele dificile... În anumite momente, este o rugăciune pe care Dumnezeu o primeşte mai mult decât pe celelalte pentru că se naşte dintr-o inimă rănită şi Domnul ascultă mereu strigătul poporului său şi şterge lacrimile sale. Iubiţi fraţi şi surori, nu încetaţi să priviţi în sus. Păstraţi credinţa!
Un al doilea aspect al păstrării: a păstra unitatea. Isus îl roagă pe Tatăl pentru ca să-i păstreze pe ai săi în unitate. Pentru ca să fie "una" (In 17,21), o singură familie în care domnesc iubirea şi fraternitatea. El cunoştea inima discipolilor săi; uneori i-a văzut discutând despre cine trebuia să fie cel mai mare, cine trebuia să comande. Această este o boală morală: dezbinarea. O experimentăm în inima noastră, pentru că adesea suntem dezbinaţi şi în noi înşine; o experimentăm în familii, în comunităţi, între popoare, chiar în Biserică. Sunt multe păcatele împotriva unităţii: invidiile, geloziile, căutarea de interese personale în locul binelui tuturor, judecăţile împotriva altora. Şi aceste mici conflicte care există între noi se reflectă după aceea în marile conflicte, ca acela pe care-l trăieşte în aceste zile ţara voastră. Când interesele de parte, setea de profit şi de putere izbândesc, izbucnesc mereu ciocniri şi dezbinări. Ultima recomandare pe care o face Isus înainte de Paştele său este unitatea. Pentru că dezbinarea vine de la diavol care este dezbinătorul, marele mincinos care dezbină mereu.
Suntem chemaţi să păstrăm unitatea, să luăm în serios această rugăciune din inimă a lui Isus către Tatăl: a fi una, a forma o familie, a avea curajul de a trăi legături de prietenie, de iubire, de fraternitate. Câtă nevoie este de fraternitate, mai ales astăzi! Ştiu că unele situaţii politice şi sociale sunt mai mari decât voi, însă angajarea pentru pace şi fraternitate se naşte mereu de jos: fiecare, în mica sa lume, poate face partea sa. Fiecare se poate angaja să fie, în mica sa lume, un constructor de fraternitate, să fie semănător de fraternitate, să lucreze pentru a reconstrui ceea ce s-a rupt în loc să alimenteze violenţa. Suntem chemaţi să facem asta, şi ca Biserică: să promovăm dialogul, respectul faţă de celălalt, păzirea fratelui, comuniunea! Şi să nu lăsăm să intre în Biserică logica partidelor, care dezbină, care pune în centru pe fiecare dintre noi, rebutându-i pe ceilalţi. Asta distruge familia, distruge Biserica, distruge societatea, ne distruge pe noi înşine.
În sfârşit, al treilea lucru, a păstra adevărul. Isus îi cere Tatălui să-i consacre în adevăr pe discipolii săi, care sunt trimişi în lume ca să continue misiunea sa. A păstra adevărul nu înseamnă a apăra nişte idei, a deveni paznici ai unui sistem de doctrine şi de dogme, ci a rămâne legaţi de Cristos şi a fi consacraţi evangheliei sale. Adevărul, în limbajul apostolului Ioan, este Cristos însuşi, revelare a iubirii Tatălui. Isus se roagă pentru ca, trăind în lume, discipolii să nu urmeze criteriile din această lume. Să nu se lase fascinaţi de idoli, ci să păstreze prietenia cu el; să nu aplece evanghelia în faţa logicilor umane şi lumeşti, ci să păstreze integru mesajul său. A păstra adevărul înseamnă a fi profeţi în toate situaţiile vieţii, adică a fi consacraţi evangheliei şi a deveni martori ai ei şi atunci când asta costă preţul de a merge împotriva curentului. Uneori, noi, creştinii, căutăm compromisul, însă evanghelia ne cere să fim în adevăr şi pentru adevăr, dăruind viaţa pentru alţii. Şi unde este război, violenţă, ură, a fi fideli evangheliei şi artizani ai păcii înseamnă a ne angaja, şi prin alegerile sociale şi politice, riscând viaţa. Numai aşa se pot schimba lucrurile. Domnul nu are nevoie de oameni lâncezi: ne vrea consacraţi în adevărul şi în frumuseţea evangheliei, pentru ca să putem mărturisi bucuria împărăţiei lui Dumnezeu şi în noaptea întunecată a durerii şi când răul pare mai puternic.
Preaiubiţi fraţi şi surori, astăzi vreau să duc pe altarul Domnului suferinţele poporului vostru şi să mă rog cu voi pentru ca Dumnezeu să convertească inimile tuturor la pace. Rugăciunea lui Isus să ne ajute să păstrăm credinţa şi în momentele dificile, să fim constructori de unitate, să riscăm viaţa pentru adevărul evangheliei. Vă rog să nu pierdeţi speranţa: Isus îl roagă pe Tatăl şi astăzi, îi arată Tatălui, în rugăciunea sa, rănile cu care a plătit mântuirea noastră; cu această rugăciune Isus se roagă şi mijloceşte pentru noi toţi, pentru ca să ne păzească de cel rău şi să ne elibereze de puterea răului.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
