Arhiepiscopul Şevciuc: În Ucraina al doilea Paşte în timpul conflictului. Femeile susţin ţara
de Salvatore Cernuzio
"Eu cred că în Ucraina experimentăm cu adevărat prezenţa Celui Înviat între noi, pentru că de un an nu trebuia să existăm... dar noi încă suntem vii şi putem confirma întregii lumi de la Kiev că Isus Cristos a înviat, adevărat a înviat". Arhiepiscopul major de Kiev-Halyč, Sviatoslav Şevciuc, vorbeşte la telefon cu Vatican News în timp ce de la fereastra biroului său priveşte fluviul Nipru. Apa curge, aşa ca şi viaţa în capitala ţării aflate în război de peste un an. La 16 aprilie este celebrarea Paştelui conform calendarului iulian: "Al doilea Paşte în care rezistăm acestei agresiuni", spune conducătorul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene şi asigură: "Avem speranţă. Speranţă care iese afară din orizonturile umane, pentru că nici militar, nici economic, nici uman Ucraina nu are resursele pentru a rezista la un invadator aşa de impunător".
- Preafericirea Voastră, în Ucraina, la Paşte, credincioşii se salută cu cuvintele "Cristos a înviat, adevărat a înviat". Acest salut, în contextul dramatic al războiului care durează de peste un an, ce semnificaţie are?
Îmi amintesc că de copil părinţii mei m-au învăţat să-i salut pe toţi cu acest salut. Din întâmplare, fără să ştiu, odată am salutat un reprezentant al partidului comunist, ateu militant. "Cristos a înviat!", am spus eu. El, uimit, mi-a răspuns: "Da, da, m-au informat". Port în inimă acest răspuns şi în contextul războiului îl înţeleg tot mai mult: una este a fi informaţi despre învierea lui Cristos, alta este a verifica acest mesaj prin propria experienţă de viaţă. Cu adevărat, învierea înseamnă a mărturisi propria credinţă creştină, dar a spune şi că acestui adevăr îi corespunde experienţă trăită. Acum eu cred că într-adevăr în Ucraina experimentăm prezenţa Celui Înviat între noi.
- Cum este receptat acest mesaj de mântuire de persoane, de credincioşi? În mijlocul la atâta durere, la atâta moarte, distrugere, există unii care au pierdut credinţa?
Aş spune contrariul, experienţa directă a morţii pentru multe persoane, de a se afla faţă în faţă cu acest dezastru, duce la convertire. Cu adevărat în Ucraina avem o mare perioadă de căutare a lui Dumnezeu. Se spune că pe front şi ateii se roagă pentru soldaţi şi, când se întorc de la lupte, caută un părinte spiritual cu care să împărtăşească experienţele lor. Această durere, aceste suferinţe evocă întrebările existenţiale nu numai cu privire la semnificaţia suferinţei, ci şi a morţii. Şi mesajul creştin cu adevărat este izvorul speranţei, pentru că noi avem o perspectivă de viaţă care depăşeşte moartea. O perspectivă mai mare, mai largă, mai amplă a vieţii, care ne dă forţa internă de a continua să construim, în timp ce în fiecare zi cineva distruge; de a continua să vindecăm şi să îngrijim rănile, în timp ce în fiecare zi cineva le provoacă. A continua şi să sperăm în timp ce cineva spune că nu mai avem speranţa.
- Ce efect a avut războiul asupra tuturor preoţilor, precum şi în raporturile dintre dumneavoastră drept conducător al Bisericii Greco-Catolice şi cler?
Războiul ne-a dus la o convertire pastorală adevărată şi autentică. Preoţii nu mai sunt o elită socială, o castă de oameni care nu pot fi atinşi. Preotul este cel care trebuie să coboare de pe piedestalul său şi să îngenuncheze în faţa celui care este rănit, să mângâie pe cei care îi plâng pe cei dragi ai lor. Această convertire pastorală face să se descopere o dimensiune a preotului care este un slujitor, cum spune Cristos. Pentru mine, ca episcop, această perioadă a fost una de apropiere strânsă cu preoţii. Pentru că ei, da, sunt aproape de poporul suferind, dar eu trebuie să fiu aproape de preoţii mei. Ei se îngrijesc de rănile poporului, dar eu trebuie să îngrijesc rănile lor, trebuie să fiu părinte când se simt "arşi", obosiţi, să-i iau pe umeri pentru a le da odihnă şi curaj. Această comuniune a Bisericii, între preoţi şi credincioşi, între preoţi şi preoţime, între episcop şi preoţii săi, este secretul rezistenţei, al forţei Bisericii noastre în aceste condiţii.
- Să vorbim, în schimb, despre femei. Lor, mai întâi, li s-a arătat Cristos înviat. Ce rol desfăşoară femeile în Ucraina, îndeosebi în cadrul Bisericii, în această perioadă dramatică?
Femeile, deocamdată, sunt majoritatea în comunităţilor noastre, pentru că există sate unde nu mai sunt bărbaţi. Toţi sunt pe front luptând... Femeia acum este, aşadar, aceea care cu adevărat poartă pe umeri povara acestui război. Cu voluntariatul, cu ajutoarele umanitare... Dintotdeauna, în Biserica noastră, femeia a fost prima vestitoare a credinţei creştine în familii şi în parohii. Aproape 99% dintre cateheţi la noi sunt femei şi 90% din clerul nostru sunt căsătoriţi şi rolul soţiei preotului şi în parohie este foarte important. Avem femei cu adevărat foarte culte, înţelepte, inteligente, care lucrează în diferitele domenii ale vieţii Bisericii şi care oferă o contribuţie importantă în mecanismele decizionale.
- Aşadar, se poate spune că femeile sunt acelea care sprijină Ucraina în acest context de război?
Desigur... Acum femeile sunt imagine a Ucrainei: imaginea unei mame care îşi plânge fiul, sau a unei soţii care speră întoarcerea soţului său. Sunt icoana Ucrainei.
- Dumneavoastră, în atâtea ocazii şi în trecut, aţi denunţat riscul indiferenţei sau al obişnuirii cu suferinţa? Mai există acest risc? Ce se poate face pentru a-l contrasta?
Da, este un mare risc, pentru că în fiecare zi cad bombele, dar aceste bombe nu mai înspăimântă. Şi oroarea morţii nu mai înspăimântă. Este o problemă de psihologie umană: indiferenţa apără de realitatea crudă. Dar această indiferenţă poate să fie cu adevărat foarte periculoasă, pentru că inima se usucă, nu mai este capabilă să fie empatică faţă de cel care suferă şi nu se mai aude strigătul celor care se află în necesitatea extremă. Ce este de făcut? Noi, creştinii, trebuie să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, să practicăm evlavia noastră creştină, să ne rugăm. Rugăciunea, sacramentele şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ne ajută să nu cădem în mâinile indiferenţei.
- Şi cel care nu are instrumentele credinţei, cum se apropie în faţa acestei orori care pare că a normalizat chiar şi crimele de război?
Văd că aceia care nu au credinţa creştină caută pe cineva care să legitimeze violenţa sau ura. Este foarte periculos dacă unul justifică violenţa din punctul de vedere religios sau creştin, pentru că astfel avalanşa răzbunării devine cu adevărat, cu adevărat de neoprit. Şi ura cu adevărat face să ardă sufletul. Prima victimă a urii este cel care urăşte. Noi încercăm să nu împingem la ură faţă de duşman. Nu suntem acei lideri care binecuvântează violenţa, spre deosebire de ceea ce simţim din partea rusă. Nu toţi ne înţeleg... Noi nu doar că vedem că această credinţă creştină este o forţă, ci şi că este ceva ce deschide orizonturile, ceva ce dă viaţa pentru a supravieţui în aceste condiţii. În schimb, ura şi violenţa distrug.
(După Vatican News, 15 aprilie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
