|
| © Vatican Media |
Colocviu cu Antonio Ducay, profesor de teologie sistematică
Empatia, duioşia şi milostivirea sunt remediile pentru rănile lumii
Dilexit nos este "o terapie pentru relele lumii actuale, o lume care supravieţuieşte printre războaie, dezechilibre socio-economice, consumism şi folosire antiumană a tehnologiei". Papa afirmă că "inima omului poate să fie dreaptă numai atunci când este vindecată de iubirea lui Cristos" şi "enciclica încearcă să-i apropie pe toţi de această Inimă, unde putem experimenta iubirea care vindecă şi întăreşte". Afirmă asta profesorul Antonio Ducay, de la Universitatea Pontificală "Sfânta Cruce", în acest interviu cu "L'Osservatore Romano", în care oferă câteva chei de lectură pentru noua enciclică.
După două enciclice de factură socială, Papa Francisc propune o enciclică pastorală. Ce credeţi că oferă Dilexit nos Bisericii şi lumii?
Dilexit nos este mult mai mult decât o enciclică pastorală; este o terapie pentru un timp rănit. Astăzi, mass-media şi reţelele sociale ne arată drame şi dezastre în fiecare colţ al planetei, apropiindu-ne de probleme pe care, de cele mai multe ori, nu le putem rezolva. Această avalanşă de durere îndepărtată, pe care n-o putem atinge, generează distanţă emoţională şi o anumită indiferenţă. Enciclica ne invită să nu permitem ca inima noastră să se usuce în această "obişnuire cu durerea altuia". De fapt, Papa Francisc ilustrează cum lumea îşi pierde "inima" tocmai ignorând suferinţele umane; vorbeşte despre bătrânele care au pierdut totul în război şi pe cei dragi ai lor. Este sfâşietor a le vedea şi a asculta plânsul lor şi, totuşi, acea durere rămâne adesea fără răspuns. Personal, cred că am devenit imuni sau preferăm să ne abatem privirea pentru a evita această suferinţă inutilă. În această privinţă, Francisc ne aminteşte că iubirea lui Cristos este "singura capabilă să dea o inimă acestui pământ". Mesajul său este un apel de a restabili căldura umană: Inima lui Isus ne învaţă să fim o "Biserică spital de campanie" unde empatia, duioşia şi milostivirea sunt remediile pentru rănile lumii.
Pontiful afirmă că devoţiunea la Inima lui Cristos nu este cultul adus unui organ separat de Persoana lui Isus, ce intenţionează să spună?
Papa Francisc ne aminteşte că devoţiunea la Preasfânta Inimă nu este un cult adus unui organ izolat, ci lui Cristos în totalitatea sa. Se face aluzie la acele imagini care reprezintă numai inima, înconjurată de spini sau flăcări, care, deşi simbolizează iubirea sa, pot face să se piardă sensul deplin al acestei devoţiuni. De fapt, Inima lui Isus este centrul intim al persoanei sale, simbolul carităţii sale imense. De aceea, imaginile care reprezintă întreaga figură a lui Cristos cu inima scoasă în evidenţă arată mai bine că această iubire nu este un simbol abstract, ci expresia misiunii sale mântuitoare. Inima lui Cristos a fost în realitate motorul întregii sale vieţi şi al activităţii sale aici pe pământ: locul iubirii sale faţă de Tatăl, de care a făcut părtaşă omenirea, şi care l-a făcut să se dăruiască pentru noi. Şi este şi motorul mijlocirii sale pentru noi de la tronul său de glorie din cer. Imaginea Preasfintei Inimi ne trimite, aşadar, la întruparea şi la viaţa lui Isus: trecerea sa umilă prin Nazaret, predica sa, vindecările sale şi, mai ales, pătimirea, moartea şi învierea sa. În această imagine găsim iubirea sa făcută prezenţă vie şi tangibilă în istorie.
"Văzând cum se succedă noi războaie, cu complicitatea, toleranţa sau indiferenţa altor ţări sau cu simple lupte de putere în jurul intereselor de parte - scrie papa -, ne vine să credem că societatea mondială pierde inima." Ce importanţă are pentru lumea de astăzi a vorbi despre iubirea divină a Inimii lui Isus Cristos?
Când se pierde simţul de Dumnezeu şi al iubirii sale faţă de oameni, se pierde şi fundamentul ultim al demnităţii umane. Fără această bază transcendentă, raporturile umane tind să se dezintegreze şi degenerează în simple raporturi de convenienţă, simple instrumente de interese ale unor persoane sau grupuri, unde aproape că nu există spaţiu pentru consideraţiile morale. Asta duce la ceea ce Dostoievski spune în Fraţii Karamazov: fără Dumnezeu, "totul este permis". Deşi poate să fie interpretată în multe moduri, la sfârşit mesajul său evidenţiază un adevăr fundamental: fără un punct de referinţă ultimă, ca iubirea divină, se deschide uşa spre o mentalitate fără conştiinţă şi fără compasiune, care este capabilă să justifice orice act. Atunci persoana devine inumană, se denaturează capacitatea de a iubi. Enciclica evocă o altă operă a lui Dostoievski, Demonii, unde un personaj trăieşte închis în el însuşi, incapabil să "aibă inimă" pentru a relaţiona sincer cu ceilalţi. Francisc, urmându-l pe Romano Guardini, aminteşte că "numai inima ştie să primească şi să dea o patrie". Şi aşa este: fără o inimă capabilă să iasă din ea însăşi, nu reuşim să recunoaştem în profunzime pe aproapele, să înţelegem lumea sa şi devenim persoane distante, indiferente. În schimb, Inima lui Cristos prezintă exemplul unei iubiri care primeşte, însoţeşte în luminile şi în umbrele vieţii şi nu se dă înapoi în faţa sacrificiului pe care de atâtea ori iubirea îl comportă. Biserica vede în această iubire manifestarea iubirii lui Dumnezeu, o iubire care întăreşte inima umană, o reînnoieşte şi îi permite să iubească într-adevăr. Astfel, mesajul enciclicei dobândeşte forţă pentru lumea de astăzi: numai dacă ne vom întoarce la această iubire, vom putea consolida raporturi de autentică fraternitate şi solidaritate, capabili să rezistăm intereselor egoiste şi să redăm societăţii o adevărată "inimă".
Cu privire la inteligenţa artificială, papa asigură că micile detalii ale inimii nu vor putea sta niciodată printre algoritme. Şi "în era inteligenţei artificiale, nu putem uita că pentru a salva umanul sunt necesare poezia şi iubirea". Cum putem să trăim asta în mod concret?
Inteligenţa artificială este un instrument puternic, capabil să replice anumite modele de raţionament uman, dar nu este o persoană. Enciclica subliniază că propriu şi natural al fiinţei umane nu este atât capacitatea inteligenţei, ci atitudinea atentă şi disponibilă a inimii care este capabilă să creeze o adevărată întâlnire cu aproapele. Iubirea nu este făcută normal din mari bravuri, ci din mici detalii, din gesturi simple care, deşi modeste în aparenţă, constituie adevărata istorie a vieţii. Pentru a trăi toate acestea în mod concret este fundamental să fim atenţi la nevoile celor care ne înconjoară. Viaţa este împletită din momente care par repetitive şi obişnuite, dar în realitate au o valoare imensă atunci când le dedicăm celuilalt. O mângâiere dată unui copil, un gest iubitor faţă de un bătrân, un sfat sincer dat unui prieten sau o misiune desfăşurată cu grijă provoacă bucurie şi bunăstare, deşi rar ajung în titluri din mass-media. Aceste gesturi zilnice, în ansamblul lor, îmbogăţesc societatea şi sunt reflexie a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Fără ele, contextul se sărăceşte şi raporturile devin mai reci şi distante. Într-o lume tot mai digitalizată, aceste acte simple şi umane sunt antidotul împotriva pierderii umanului.
În afară de asta, pontiful propune experienţa spirituală a unor mari sfinţi ca Sfânta Margareta Maria Alacoque, Sfântul Charles de Foucauld şi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfântul Ignaţiu de Loyola; cum poate viaţa sfinţilor să fie de ajutor în devoţiunea la Preasfânta Inimă?
Enciclica subliniază devoţiunea profundă a acestor sfinţi faţă de Inima lui Isus. Prin experienţele lor, au ştiut să comunice întâlnirea lor cu iubirea lui Dumnezeu faţă de popor. Sfânta Margareta Maria Alacoque, Sfântul Charles de Foucauld, Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfântul Ignaţiu de Loyola şi mulţi alţii, au fost suflete care au înţeles măreţia iubirii lui Cristos şi, cu inimă generoasă, au răspuns acelei iubiri. Această devoţiune, prin intermediul lor, a devenit un drum concret pentru ca poporul creştin să experimenteze duioşia şi apropierea lui Dumnezeu. În realitate, toţi sfinţii au întâlnit această iubire. Să ne gândim la figuri ca maica Tereza de Calcutta, Ioan Bosco sau Maximilian Kolbe, care au dus caritatea la niveluri inimaginabile. Au fost capabili de o iubire extremă, pentru că erau pline de iubirea Inimii lui Isus. În viaţa lor putem vedea cum, într-o lume adesea împietrită şi seculară, este posibil a iradia iubirea lui Dumnezeu cu o dedicare radicală şi a fi semn de credibilitate pentru lume. Viaţa lor şi mărturia lor ne amintesc că iubirea lui Dumnezeu continuă să fie vie şi activă în istorie şi că, prin Inima lui Isus, fiecare creştin poate ajunge la acea mântuire pe care ne-o oferă Dumnezeu.
"Mângâiaţi pentru a mângâia." Contemplarea Inimii lui Cristos invită, spune papa, şi la aprofundarea dimensiunii comunitare, sociale şi misionare a oricărei devoţiuni autentice la Inima lui Cristos. Adică această devoţiune trebuie să ne ajute să ne mişcăm, să asistăm pe cel care are nevoie?
În ultimele secţiuni ale enciclicei, papa reflectă asupra unor aspecte cheie care au marcat devoţiunea la Preasfânta Inimă şi despre modul de a o trăi în timpul nostru. Privind la trecut, propune o "aducere la zi" sau actualizare a două elemente tradiţionale: mângâierea şi repararea. Imaginea Inimii lui Isus, plină de iubire, dar înconjurată de spini, evocă pătimirea sa şi suferinţa sa în faţa refuzului şi a păcatelor omenirii. Acest simbol i-a făcut pe credincioşi să mângâie acea Inimă rănită şi să ofere iubire pentru a repara ofensele pe care Isus le-a îndurat în pătimirea sa. Enciclica subliniază că, deşi pătimirea lui Cristos este un eveniment care se situează în trecut, învierea Domnului face în aşa fel încât să transcendă timpul şi să devină, în mod misterios, o realitate contemporană în viaţa fiecăruia. De aceea, şi astăzi este posibil să-l mângâiem pe Cristos şi să-i oferim o reparare pentru ofensele îndurate. Enciclica propune ca această reparare să se exercite prin angajarea de a comunica iubirea lui Cristos lumii. Astfel, această viziune conferă devoţiunii la Preasfânta Inimă o dimensiune misionară: "O inimă care face spaţiu iubirii lui Cristos prin încrederea totală" devine un canal al iubirii sale faţă de toţi. În definitiv, papa invită la o devoţiune care să nu se limiteze la domeniul personal sau introspectiv, ci să ajungă să împărtăşească iubirea lui Cristos în mod concret, mişcaţi să mângâiem şi să vindecăm, să facem prezentă acea Inimă în viaţa şi în necesităţile celorlalţi.
Ce chei de lectură aţi da pentru a înţelege Dilexit nos?
Cred că Dilexit nos se naşte, în primul rând, din devoţiunea personală a Papei Francisc. El însuşi a relatat că bunica sa l-a învăţat să se roage "Isuse, fă inima mea asemenea cu inima ta". În afară de asta, anii de formare ca iezuit aveau să consolideze această devoţiune, la care a făcut referinţă adesea în cursul pontificatului său. La asta se adaugă iubirea sa faţă de tot ceea ce este înrădăcinat în popor, şi puţine devoţiuni sunt atât de profund înrădăcinate cum este aceea la Preasfânta Inimă. Toate acestea fac parte din rădăcinile enciclicei. Dar există ceva şi mai profund care animă acest document. Enciclica lasă să se întrevadă că papa crede cu fermitate în binefacerile pe care le-ar aduce timpului nostru, o sănătoasă "antropologie a inimii". În primele pagini afirmă ce anume se înţelege cu "inimă" şi de ce ar trebui să ocupe un loc central în viaţa fiecărei persoane. În cultura occidentală modernă, primatul a fost atribuit altor elemente: raţionalitatea în ştiinţă, voinţa în deciziile personale, emoţiile în raporturi şi în întreţinere, şi sănătatea în bunăstarea fizică. Totuşi, niciunul dintre aceste elemente nu creează o civilizaţie a iubirii. Cred că Francisc ne invită să redescoperim inima, ca spaţiu de întâlnire şi de primire, pentru a-l transforma în adevăratul motor al acestei civilizaţii a iubirii. De aceea, aşa cum am spus înainte, Dilexit nos este, înainte de toate, o terapie pentru relele lumii actuale, "o lume care supravieţuieşte între războaie, dezechilibre socio-economice, consumism şi folosire antiumană a tehnologiei". Francisc ştie bine că inima omului poate să fie dreaptă numai când este vindecată de iubirea lui Cristos, şi enciclica încearcă să-i apropie pe toţi de această Inimă, unde putem experimenta iubirea care vindecă şi întăreşte, capabilă să construiască acea civilizaţie fraternă promovată şi în Fratelli tutti. Oricum, acest nou impuls dat devoţiunii la Preasfântă Inimă nu este posibil fără o anumită reînnoire. Devoţiunea trebuie să fie prezentată în formă adecvată şi întemeiată pe revelaţie: este ceva ce se află mult la inima papei în această enciclică. Ne oferă fundamentul biblic şi eclezial al acestei devoţiuni, iluminând acele aspecte care ar putea să fie mai dificile de înţeles pentru mentalitatea actuală. În definitiv, aşa cum a spus arhiepiscopul Bruno Forte cu ocazia prezentării, Dilexit nos poate să fie văzută ca un compendiu a ceea ce papa vrea să comunice fiecărui frate şi fiecărei surori în umanitate: că Dumnezeu îi iubeşte şi că această iubire străluceşte mai ales în viaţa lui Isus din Nazaret. A-l privi şi a-l urma pe Cristos înseamnă a îmbrăţişa iubirea pentru totdeauna şi a învăţa să devin dar pentru ceilalţi.
Rocío Lancho García
(După L'Osservatore Romano, 30 noiembrie 2024)
Link:
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
