„Dilexit nos”: nu rămășiță din trecut, ci perspectivă profetică pentru drumul omenirii

© Vatican Media

Enciclica Papei Francisc despre iubirea umană şi divină a Inimii lui Isus Cristos

"Dilexit nos": nu rămăşiţă din trecut, ci perspectivă profetică pentru drumul omenirii

În zilele trecute a apărut enciclica Papei Francisc "Dilexit nos" în ediţie comună "Ave" şi "Vita e Pensiero" (144 de pagini), cu introducerea scrisă de episcopul asistent ecleziastic general al Acţiunii Catolice Italiene şi al Universităţii Catolice "Sacro Cuore". În continuare, primul şi ultimul capitol al textului prelatului, intitulate "Inima lui Cristos între tradiţie şi profeţie" şi, respectiv, "Inima pulsantă a lumii".

Această a patra enciclică a Papei Francisc este surprinzătoare din diferite motive. În primul rând, datorită temei căreia îi este dedicată: Inima lui Cristos. Desigur că nu este prima intervenţie a unui pontif despre această temă. Dar cu siguranţă lungimea şi articulaţia textului ne spun că este vorba de o reluare nicidecum celebrativă sau de circumstanţă. Ne aflăm în faţa unei tratări cu amplă respiraţie care aprofundează semnificaţia Inimii lui Isus sub diferite profiluri, de la cel antropologic la cel spiritual, de la cel biblic la cel teologic, de la învăţăturile magisteriului la perspectivele pentru misiunea Bisericii astăzi, valorizând ceea ce a fost produs mai frumos şi semnificativ până astăzi ca reflexie a diferitelor experienţe spirituale şi ca elaborare doctrinală şi pastorală.

În al doilea rând, surprinde faptul că Papa Francisc înfruntă, în ultima sa enciclică, o temă cu nuanţă complet diferită faţă de cele două enciclice precedente. În timp ce cu Laudato si' (2015) şi Fratelli tutti (2020) a intrat în miezul problemelor decisive pentru actualul context social şi cultural, în afară de cel eclezial, exprimând viziuni şi evaluări care interpelează toată omenirea, cu un document despre Inima lui Cristos s-ar putea avea impresia că este vorba despre o problemă cu caracter spiritual, în mod substanţial internă din viaţa Bisericii şi cu relevanţă socială scăzută. În realitate, acest document este total altceva decât o simplă reluare a tradiţiei legate de Preasfânta Inimă, izolată în mod eronat la dimensiunea devoţională. Răsfoind cele cinci capitole şi urmând reflecţia frenetică ce se întinde pe 220 de paragrafe, rămânem în mod clar surprinşi cu siguranţă de profunzimea teologică-spirituală, dar mai ales de relevanţa antropologică-socială a reflecţiilor propuse de pontif.

În al treilea rând, mi se pare că este evidenţiată cu această enciclică o problemă fundamentală pentru viaţa femeilor şi a bărbaţilor din timpul nostru: Unde putem găsi un răspuns complet la aşteptările nesuprimabile ale inimii umane? De la cine şi cum poate să vină o indicaţie plauzibilă şi non-efemeră pentru căutarea de sens, de autenticitate şi de adevăr care, în pofida tuturor destrămărilor culturale şi a derivelor sociale din timpul nostru, locuiesc în inima fiinţelor umane? În faţa acestor întrebări care locuiesc în inima fiecărei fiinţe umane, pontiful intenţionează să ofere o propunere eficace şi nu evidentă. El porneşte de la conştiinţa că "în această lume lichidă este necesar să se vorbească din nou despre inimă; să se privească acolo unde fiecare persoană, de orice categorie şi condiţie, face sinteza sa; acolo unde persoanele concrete au izvorul şi rădăcina tuturor celorlalte forţe, convingeri, pasiuni, alegeri ale lor" (nr. 9). Starea rea a inimii umane vine de departe. Dacă "problema societăţii lichide este actuală", rădăcinile sale le găsim "deja în raţionalismul grec şi precreştin, în idealismul postcreştin şi în materialism în diferitele sale forme" (nr. 10).

Al patrulea aspect care provoacă o anumită surpriză este profunzimea teologică. Lipsit de orice sentimentalism spiritual - aşa cum ne-am putea aştepta în tratarea unei teme care a fost apanajul unei anumite reducţii emoţionale şi intimiste - găsim în schimb o expunere aprofundată a fundamentelor teologice care iluminează reflecţia în jurul Inimii lui Cristos. Nu este o întâmplare că există şi o atenţie minuţioasă în folosirea expresiilor. De fapt, "Inima lui Cristos" este definiţia cea mai preferată care apare de 91 de ori şi este utilizată de pontif în părţile în care exprimă şi dezvoltă în mod explicit gândirea sa; în timp ce "Preasfânta Inimă", expresie mai clasică, prezentă mai ales în citatele din diferiţi autori şi din magisteriu, apare în ansamblu de 27 de ori (cu excepţia notelor); tot aşa cum "Inima lui Isus" o găsim numai de 26 de ori şi cu aceleaşi criterii ale expresiei precedente; acelaşi lucru se poate spune despre "Inima Domnului" folosită numai de 5 ori.

Alegerea de a prefera expresia "Inima lui Cristos" se naşte din intenţia precisă de a scoate în evidenţă cheia teologică ce nu face din inimă un element de sine stătător, ci trebuie să fie percepută mereu ca o exprimare sintetică a întregii persoane a lui Cristos. Cu privire la acest punct, pontiful revine adesea pentru a reafirma că "devoţiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus. Ceea ce contemplăm şi adorăm este Isus Cristos întreg, Fiul lui Dumnezeu făcut om, reprezentat într-o imagine a sa unde este evidenţiată inima sa" (nr. 48). Această realitate teologică reprezintă şi cheia fundamentală pentru a înţelege sensul experienţei umane care îşi află tocmai în inimă centrul său unificator: "Nucleul fiecărei fiinţe umane, centrul său cel mai intim, nu este nucleul sufletului, ci al întregii persoane în unica sa identitate, care este din suflet şi trup. Totul este unificat în inimă, care poate să fie sediul iubirii cu toate componentele sale spirituale, psihice, precum şi fizice" (nr. 21). Realitatea antropologică şi cea cristologică converg şi contribuie să dea concreteţe şi soliditate unei reflecţii care devine pas după pas revelatoare de adevăruri fundamentale despre sensul trăirii umane şi despre posibilitatea de a experimenta în plinătate iubirea lui Cristos.

În acest orizont aşa de unitar din punct de vedere antropologic şi teologic, putem întrevedea cum referinţa la Inima lui Cristos nu este atât o rămăşiţă din trecut, cât mai degrabă o perspectivă profetică pentru drumul omenirii. Mai mult, numai în acest orizont se poate imagina o schimbare socială profundă şi adevărată: "Inima lui Cristos este extaz, este ieşire, este dar, este întâlnire - afirmă pontiful -. În el devenim capabili să ne relaţionăm în mod sănătos şi fericit şi să construim în această lume Împărăţia iubirii şi a dreptăţii. Inima noastră unită cu aceea a lui Cristos este capabilă de acest miracol social" (nr. 28). Din acest punct de vedere înţelegem că viziunea de la care porneşte şi la care trimite Papa Francisc nu este chiar aşa de îndepărtată de ceea ce a învăţat şi a solicitat în enciclicele precedente. O reală şi decisivă schimbare culturală şi socială este imposibilă fără o reînnoire profundă a inimii umane. Aşadar, printre rânduri, percepem şi un apel puternic de a ne lăsa prinşi de iubirea care izvorăşte din Inima lui Cristos pentru a fi artizani ai unei adevărate transformări interioare şi sociale. "Tot acelaşi Isus aşteaptă astăzi ca tu să-i dai posibilitatea de a ilumina existenţa ta, de a te ridica, de a te umple cu forţa sa" (nr. 38), pentru că "împreună cu Cristos, pe ruinele pe care noi le lăsăm în această lume cu păcatul nostru, suntem chemaţi să construim o nouă civilizaţie a iubirii" (nr. 182).

* * *

Pe urma tradiţiei ignaţiene, printre teologii care au dat o contribuţie fundamentală la elaborarea unei gândiri despre raportul dintre Inima lui Cristos şi misiunea Bisericii în timpul nostru, în afară de Karl Rahner, citat în mod expres de Papa Francisc, cred că este necesar să-l amintim şi pe Hans Urs von Balthasar, îndeosebi pentru o scriere a sa de teologie spirituală din 1945, inspirată şi din dialogul cu mistica Adrienne von Speyr, în care scoate în evidenţă centralitatea Inimii lui Cristos şi dinamismul relaţiei sale cu lumea prin Mireasa sa, Biserica. În această conştiinţă de corelaţie concretă şi întrupată în istorie trebuie regândite şi aspectele mai tradiţionale şi tipice ale spiritualităţii Preasfintei Inimi. Ele, în mod diferit, evidenţiază cum Inima lui Cristos poartă cu sine pe cruce suferinţele omenirii şi cum inima omului, trăind dinamismul mângâierii, reparării şi căinţei, ca "ghimpe benefic care arde înăuntru şi vindecă" (nr. 159), experimentează tensiunea virtuoasă a dialogului de iubire care purifică, transfigurează şi face solidari (cf. nr. 151-163).

Astfel este posibil să se experimenteze, în mod profund şi implicator, participarea la misterul pascal şi la "destinul trupului mistic al lui Cristos care merge în poporul sfânt al lui Dumnezeu şi care poartă în sine destinul lui Cristos în orice timp şi loc din istorie. Devoţiunea mângâierii nu este neistorică sau abstractă, se face trup şi sânge pe drumul Bisericii" (nr. 157). Din aceste presupuneri provine viziunea încrezătoare şi încărcată de speranţă pe care o găsim în al cincilea şi ultimul capitol, unde pontiful arată toate implicaţiile şi consecinţele sociale ale unei reînnoite sintonizări a credincioşilor cu spiritualitatea autentică a Inimii lui Cristos. Cu titlul sugestiv "iubire prin iubire", ne arată care este rezultatul dialogului profund dintre Inima lui Cristos şi inima creaturilor sale. În lumina Scripturii trebuie să fim conştienţi că "răspunsul cel mai bun la iubirea Inimii sale este iubirea faţă de fraţi; nu există gest mai mare pe care putem să i-l oferim pentru a răsplăti iubire prin iubire" (nr. 167). Toată istoria spiritualităţii, aşa cum este amintit în această parte conclusivă a enciclicei, confirmă că o autentică experienţă a iubirii lui Cristos generează exigenţa de a-i corespunde iubindu-i pe fraţi, pentru că, "în definitiv, cheia răspunsului nostru la iubirea Inimii lui Cristos este iubirea faţă de aproapele" (nr. 178).

Se altoieşte în această corespundere de iubire ceea ce Papa Francisc numeşte: "semnificaţia socială a reparării adusă Inimii lui Cristos". Ne aminteşte că nu este vorba de o contabilitate a ceea ce se dă şi ceea ce se primeşte sau de a repara dauna făcută, ci de a intra în logica gratuităţii şi a posibilităţii de a fi regeneraţi în iubirea lui Cristos. Pentru aceasta, "repararea creştină nu poate fi înţeleasă numai ca un ansamblu de opere exterioare, care sunt totuşi indispensabile şi uneori admirabile. Ea cere o spiritualitate, un suflet, un sens care să-i dea putere, elan şi creativitate neobosită. Are nevoie de viaţa, de focul şi de lumina care vin din Inima lui Cristos" (nr. 184). Printre dimensiunile care mărturisesc mai mult eficacitatea unei adevărate conformări cu Inima lui Cristos este capacitatea de iertare şi de reconciliere. Sunt semnul unei inimi care a intrat în logica gratuităţii iubirii primite căreia nu i se poate corespunde decât cu aceeaşi libertate de a iubi, dezarmând sentimentele de ură şi de resentiment pentru a ajunge până la iubirea duşmanilor (cf. nr. 187-190).

În acest sens, repararea nu este o refacere a ceva ce lipseşte iubirii milostive a lui Dumnezeu, pentru că "nu există nimic de adăugat la unica jertfă răscumpărătoare a lui Cristos, dar este adevărat că respingerea libertăţii noastre nu permite Inimii lui Cristos să-şi extindă «valurile de duioşie infinită» în această lume" (nr. 197), conform expresiei atât de îndrăgite de Sfânta Tereza cea Mică a Pruncului Isus. Cu cât intrăm mai mult în misterul iubirii infinite a Inimii lui Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi imprimând un sens euharistic tuturor lucrurilor, cu atât devenim mai capabili să ne dedicăm viaţa proprie pentru alţii cu adevărată libertate şi mare generozitate. "O inimă umană care face loc iubirii lui Cristos prin încrederea totală şi îi permite să se extindă în viaţa proprie cu focul său - afirmă în concluzie pontiful - devine capabilă să-i iubească pe alţii ca şi Cristos, făcându-se mică şi apropiată de toţi. Astfel, Cristos satură propria sete şi răspândeşte glorios flăcările duioşiei sale arzătoare în noi şi prin noi. Să observăm frumoasa armonie care există în toate acestea" (nr. 203).

Orizontul spre care se proiectează puterea iubirii care provine din Inima lui Cristos este cel misionar, fără de care ar fi ameninţată însăşi esenţa palpitaţiei de iubire a lui Cristos. Inima lui Cristos freamătă, pentru că încă nu a ajuns la mulţi mărturia frumuseţii trăirii în el şi a locuirii în Inima sa. "Misiunea, înţeleasă în perspectiva de a iradia iubirea Inimii lui Cristos - afirmă Sfântul Părinte -, cere misionari îndrăgostiţi, care să se lase iarăşi cuceriţi de Cristos şi care să nu poată să nu transmită această iubire care a schimbat viaţa lor" (nr. 209). Astfel înţelegem cât de adevărat este ceea ce încă de la început am afirmat cu privire la natura şi la finalităţile acestei enciclice, şi anume că nu este de mai mică valoare sau eficacitate profetică faţă de cele precedente. Afirmă asta în mod explicit şi Sfântul Părinte: "Ceea ce exprimă acest document ne permite să descoperim că tot ceea ce este scris în enciclicele sociale Laudato si' şi Fratelli tutti nu este străin de întâlnirea noastră cu iubirea lui Isus Cristos, pentru că, adăpându-ne din această iubire, devenim capabili să ţesem legături fraterne, să recunoaştem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună" (nr. 217).

O sinteză eficace a inspiraţiei şi a fundamentului teologic al Dilexit nos o putem scoate dintr-o expresie a lui Benedict al XVI-lea care scria: "Credinţa, care ia conştiinţa iubirii lui Dumnezeu revelată în inima străpunsă a lui Isus pe cruce, trezeşte la rândul său iubirea. Ea este lumina - în fond unica - ce luminează mereu din nou o lume întunecată şi ne dă curajul de a trăi şi de a acţiona". În cele din urmă, nu putem să nu percepem legătura profundă care există între parcursul care ne pregăteşte pentru Jubileul din 2025 şi această enciclică. Însăşi bula de convocare ne aminteşte că "speranţa se naşte din iubire şi se întemeiază pe iubirea care izvorăşte din Inima lui Isus străpunsă pe cruce". O lectură atentă şi meditată a acestui document dedicat Inimii lui Cristos nu va putea decât să întărească angajarea de a mărturisi iubirea Domnului în toate acele ambiente deja schiţate de Papa Francisc în enciclicele precedente şi, în acelaşi timp, de a face şi mai fecund şi rodnic evenimentul jubiliar. Pentru că, aşa cum scrie Bruno Forte, "enciclica poate să fie considerată un soi de compendiu a ceea ce Papa Francisc a voit şi vrea să spună fiecărui frate sau surori în umanitate". De aceea nu putem să nu ne unim cu el în invocaţia finală: "Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toţi fluvii de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a întări capacitatea noastră de a iubi şi a sluji, pentru a ne determina să învăţăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, solidară şi fraternă" (nr. 220).

de Claudio Giuliodori

(După L'Osservatore Romano, 19 noiembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu