În perioada 13-21 aprilie 2011, s-a desfăşurat pelerinajul diecezan în Ţara Sfântă, denumit "de Florii", pe urmele lui Isus şi ale Mariei. Cu această ocazie, 51 de pelerini au avut posibilitatea sa trăiască momente de adevărata reînnoire spirituală şi de vizitare a locurilor sfinte. Impresiile trăite cu această ocazie ne sunt împărtăşite de o participantă la acest pelerinaj.
Deşi picioarele mi s-au oprit, pentru că mă dor, imaginile şi trăirile din Ţara Sfântă nu contenesc să-mi alerge prin întreaga mea fiinţă. Încep relatarea mea prin a vă spune că în urmă cu câteva zile, m-am întors din Ţara Sfântă, de pe urmele lui Isus şi ale Mariei. Am avut şansa să iau parte la un pelerinaj pe Pământul Făgăduinţei, iar un pelerinaj nu presupune vizitarea atracţiilor turistice ale acestei zone exotice şi destindere prin amuzament, ci reprezintă trezirea unor sentimente adânci de dragoste şi compasiune faţă de Mântuitor, prin rugăciune intensă, comunicare cu Dumnezeu şi reculegere, înconjuraţi de atmosfera stâncilor reci şi tăcute, care parcă încercau să-mi comunice, prin vibraţia energiilor transmise, minunea la care au luat parte în urma cu 2000 de ani.
E adevărat că pentru mine locurile sfinte nu reprezintă o noutate, pentru ca şi în urmă cu 11 ani le-am vizitat, însa eram un copil atunci, preocupat mai mult de carioci şi desene decât de esenţial.
Pelerinajul nostru a început cu Naşterea Domnului, a continuat cu incursiuni în locurile în care El a trăit şi s-a încheiat cu moartea sa, comemorând între timp cele mai importante dintre cele şapte sacramente instituite de Isus Cristos: Botezul, Sfânta Euharistie, Spovada, Preoţia şi Căsătoria. Cu programul în mână, o harta, o şapcă, multă apă şi un ghid al pelerinului, am călcat pe urmele lui Isus şi ale Mariei, de altfel şi denumirea pelerinajului nostru.
În prima zi, am vizitat Grota Naşterii Domnului sau Biserica Nativităţii. Cea mai veche şi originală biserică din Ţara Sfântă se află în partea de răsărit a oraşului Betleem, la 8 km de Ierusalim. Intrarea pe uşa, foarte joasă, numită sugestiv Uşa Umilinţei, aminteşte creştinilor că ei sunt acolo doar oaspeţi şi că trebuie să se încline în faţa adevăraţilor stăpâni, totodată împiedicând ca, în trecut, oamenii să intre acolo călare pe cai. Loc de rugă şi de bucurie, lăcaşul a reprezentat, secole de-a rândul, loc de refugiu pentru cei aflaţi în impas. Au urmat apoi vizite spre Câmpul Păstorilor (Bet Sahour), locul în care Îngerul a vestit naşterea celui Preaînalt, Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, cea a vizitei Sfintei Fecioare Maria la Elisabeta, conchizând cu vizita la Zidul Plângerii (Kotel sau Zidul de Vest), un loc iubit de evreii din întreaga lume şi ticsit cu bileţele cu rugăminţi, înfipte de credincioşi între pietrele lui masive, ce reprezintă o rămăşiţă a zidului ce susţinea vechiul templu construit de Solomon, situat la intersecţia celor trei mari religii: creştină, musulmană şi evreiască. Ca să risipim odată pentru totdeauna misterul legănatului corporal al evreilor în timpul rugăciunii, se pare că ei fac doar o mişcare rapidă de aplecare înspre faţă, pentru a implica şi corpul la rugăciune, precum şi pentru a nu adormi în timpul rugăciunilor.
Cea de-a doua şi a treia zi au fost rezervate Căii Crucii, pe străduţele întortocheate ale cetăţii Ierusalimului, aşa-numita Via Dolorosa. Fie că a fost vorba de Biserica Flagelării, fie că a fost Capela Condamnării sau Bazilica Sfântului Mormânt, toate au avut o puternică încărcătură spirituală, mai mult dureroasă, decât informativă. Deşi învăluite în mozaicuri deosebite sau vitralii de o mare valoare, aceste biserici nu reuşesc să şteargă pelerinului din minte chinurile inimaginabile, trăite de Isus. Interesantă este istoria locului răstignirii lui Isus: dealul Golgota. În traducere, Golgota înseamnă "căpăţână", denumită astfel, deoarece aici, se spune că a fost îngropat primul om, adică Adam. Se spune că, atunci când stânca, pe care Isus era răstignit, s-a fisurat, tot sângele care s-a scurs de pe trupul Mântuitorului, a ajuns pe fruntea lui Adam, curăţându-l astfel de păcatul originar.
Ca orice pelerin, am dus crucea pe umeri pe acele străduţe întortocheate şi încărcate cu tarabe ispititoare, am meditat la fiecare din cele 14 staţiuni şi ne-am încărcat inimile. Au fost multe locuri legate de Ţara Sfântă, prin care am trecut şi, deşi mi le amintesc, nu ştiu cine ar avea răbdarea să citească povestea fiecăruia, precum Mormântul lui Lazar, Biserica "Cina cea de Taina" (Cenacol), cea a Adormirii Maicii Domnului, cea în care Isus a plâns, în care s-a schimbat la faţă, a Fericirilor, a înmulţirii pâinilor şi peştilor sau Grădina Ghetsemani (sau "presa de ulei"), locul în care Isus a transpirat sânge.
Duminica Floriilor a fost una de neuitat. Procesiunea de Florii, care a început la Betfaghe şi s-a terminat la Biserica Sfânta Ana, de lângă Poarta Leilor - poarta pe care a intrat Isus, călare pe un măgăruş şi întâmpinat cu ramuri de palmier - a adunat zeci de mii de credincioşi din lumea întreagă, de toate culorile şi de toate culturile, care au făcut din acel drum parcurs pe jos, prin cântecele şi bucuria lor, o zi marcantă.
În următoarele zile am vizitat Nazaretul. Biserica Bunei Vestiri este cea mai mare, ca dimensiuni, din întregul Orient Mijlociu. Acolo, am trăit o seară de neuitat, în care am recitat Sfântul Rozariu în mai multe limbi, corul a fost splendid şi toţi participanţii s-au reîntors acasă cu alt tonus. Am avut ocazia de a vizita şi Biserica Ortodoxă a Sfântului Arhanghel Gabriel, înăuntrul căreia se află Izvorul Maicii Domnului, cu referire la care unele scrieri spun următoarele: "Ea a luat vasul pentru apă şi a ieşit să îl umple de la izvor. În acel moment, o voce s-a auzit spunându-i: «Bucură-te, căci ai aflat har. Domnul este cu tine, cea binecuvântată între femei»". Aceasta a fost pictată de către doi fraţi din Suceava, ceea ce reprezintă o onoare şi o bucurie pentru orice pelerin din ţara noastră.
Am avut şi experienţe mai inedite, precum reînnoirea promisiunilor matrimoniale la Biserica Nunţii din Cana sau a celor baptismale, în Râul Iordan. Ne-am mai şi destins, normal. Să nu vă închipuiţi că am fost torturaţi cu rugăciuni: Părinţii noştri spirituali însoţitori, Mihai şi Cristian, au făcut din călătoria noastră petrecută în autocar o adevărată plăcere. Parcă nici n-ai crede că nişte oameni atât de serioşi şi pioşi pot face o atmosferă atât plăcută. Şi pe lângă toate acestea, ne-am bucurat şi de Paştele evreiesc - Pesah - şi de pâinea lor nedospită, pe care am primit-o în dar. Despre Tel Aviv ("colina primăverii"), ultima noastră poposire, n-am prea multe de povestit. Al doilea oraş ca mărime, după Ierusalim, este un oraş exotic, cu o cultură urbana bine înrădăcinată - un oraş care nu doarme niciodată. Pare un oraş total desprins din peisajul religios, în care civilizaţia domină şi banii circulă.
Pentru mine, cele mai sfâşietoare locuri au fost temniţa lui Isus şi Pustiul Iudeii. Sunt locuri în care poţi medita, dar care te încremenesc pentru câteva momente. Inima începe să-ţi bată cu putere şi primul instinct este să fugi şi să nu te mai întorci acolo niciodată. Sunt cu adevărat locuri care te provoacă să priveşti spre propria viaţă, să intri în adâncul sufletului, şi să-ţi reînnoieşti viaţa spirituală.
Ar fi multe de rememorat, dar mintea şi memoriile mele sunt încă încurcate parcă cu ghem de lână, şi este nevoie de timp pentru a reflecta la cele trăite, însă închei prin a vă încuraja să vă gândiţi la Ţara Sfântă aşa cum au făcut-o în trecut, dar şi astăzi, evreii, când se gândesc la Ierusalim, pe care îl privesc ca locul cel mai sfânt de pe pământ. Până la sfârşitul zilelor noastre, trebuie să vizităm măcar o data leagănul religiei şi credinţei noastre, patria credinţei noastre, Ţara Sfântă.
Mirela Cristina Iacob
