Pelerinaj în Ţara Sfântă
Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mâna dreaptă
Să mi se lipească limba de cerul gurii
Dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,
Dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele (Ps 136,5-6).
De data aceasta, cuvintele reproduse din Psalmul 136 nu izvorăsc din inima unui exilat sau a unui desproprietărit, alungat din propria-i ţară şi care e dispus să-şi atragă un blestem în schimbul unei ignoranţe, aşa cum s-a petrecut odinioară, ci din sufletul unui proaspăt pelerin prin Ţara Sfântă, şi mai ales prin Ierusalim, care a putut să privească locul atât de des evocat în Sfânta Scriptură şi în care mai mult ca oriunde a vorbit Fiul lui Dumnezeu, evreul Isus Cristos, şi a făcut istorie cu oamenii, loc care trebuie să rămână săpat în memorie,şi a cărui amintire trebuie să fie mereu prilej de bucurie.
În dimineaţa zilei de 8 septembrie 2008, am plecat, cu binecuvântarea episcopului nostru Petru Gherghel, în Ţara Sfânta, pe urmele lui Isus şi ale Mariei, un grup de două ori mai numeros decât cel al apostolilor, căruia i s-au mai adăugat câteva persoane din Bucureşti, avându-l de ghid pe pr. Iosif Dorcu, despre care aici se poate spune nimerit că este un îndrăgostit de Ţara Sfântă. Nu era o ieşire oarecare, nu făceam turism, nu plecam într-o excursie, ci pur şi simplu ne făceam pelerini, ne puneam în căutarea lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru cei pe care i-am luat în sufletele noastre. Ştiind bine că cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde pe Dumnezeu şi că el nu poate locui într-o casă făcută de mâna oamenilor, totuşi era sentimentul că într-un anumit fel mergeam la el acasă, adică acolo unde şi-a găsit plăcerea să locuiască pe acest pământ, pe care a vrut să păşească picioarele lui pentru ca să se facă găsit şi noi să simţim că nu în zadar îl căutăm. Nu este acesta un gând sublim în stare să te facă să tresalţi înlăuntrul tău şi să te cutremuri totodată de măreţia, dar mai ales de umilinţa lui Dumnezeu care a vrut cu orice preţ să şi-i apropie pe oameni făcându-se unul dintre ei? Nu e de crezut că locurile pe care le vezi acolo sunt unice şi fără putinţă de a le compara deoarece numai acolo a trăit Isus în carne şi oase, a vorbit cu gura lui şi s-a revelat ca Mântuitorul tuturor? Poate exprimarea mea este încă sub efectul emoţiei şi fascinaţiei trăite atât de curând, dar, dacă te declari creştin, şi deci de partea lui Isus, nu poţi să nu rămâi copleşit de realitatea pe care s-a săvârşit misterul mântuirii noastre, căci ea îţi vorbeşte puternic şi astăzi, indiferent dacă s-a mai schimbat sau a rămas aceeaşi.
Aşa cum şi Isus Cristos şi-a început propovăduirea din Galileea, regiunea nordică a Israelului, trecând prin sate şi localităţi, tot aşa şi noi ne-am propus ca mai întâi să vedem aceste locuri unde Isus a trăit cea mai mare parte din viaţa sa: 30 de ani. Aşa am început cu Nazaretul, un oraş destul de mare şi liniştit, dintre edificiile căreia iese bine în evidenţă bazilica Bunei-vestiri. Aici a găsit-o îngerul Gabriel pe fecioara Maria ca să-i ceara consimţământul de colaborare la planul de mântuire al lui Dumnezeu. Prin zonele apropiate acestei bazilici mi-l imaginam pe micul Isus jucându-se cu alţi copii, crescând într-o armonie desăvârşită cu mama lui, Maria, şi cu Iosif. Aici şi-a trăit adolescenţa şi tinereţea. Şi tot aici, în Nazaret, a refuzat să facă vreo minune şi a fost respins chiar de ai săi, care nu reuşeau nicicum să-şi închipuie că fiul lui Iosif îşi poate depăşi condiţia sa simplă de fiu al unui tâmplar doar pentru că îşi arogă cuvinte din profetul Isaia care îl privesc pe Mesia. Cunoscând istoria lui Isus în această localitate, anume că ea este ascunsă şi îngropată în anonimat, şi ţinând seama de spusa lui Natanael din evanghelie, că nu poate ieşi nimic bun din Nazaret, - spusă pe care noi o şi contrazicem gândindu-ne numai la Isus, supranumit şi Nazarineanul, întruchiparea a ceea ce în cel mai înalt grad este bun - Nazaretul ar vrea să te asigure că de la viaţă nu trebuie să aştepţi miracole, că demnitatea şi calitatea ei ţin de respectarea celor mai elementare datorii; că nu doar aceia se pot numi oameni speciali care au parte de carieră, publicitate, notorietate, care ies programatic în evidenţă. Dumnezeu ne petrece în normalitatea vieţii noastre.
De la Nazaret ne-am deplasat spre Cana Galileii, unde Isus s-a făcut oaspetele unei nunţi la care a săvârşit prima sa minune: transformarea apei în vin. Am ajuns apoi pe muntele Tabor unde te simţi copleşit de linişte şi te gândeşti ca acolo şi-a făcut auzită vocea Tatăl ceresc. Acolo au trăit cei trei apostoli momente unice, noi cu totul deosebite. Parcă ai fi vrut ca vocea Tatălui să străbată timpurile, să ajungă şi la tine din ea un ecou, să te faci martorul slavei lui Isus, să rămâi mai mult decât timpul alocat, căci totul era învăluit în linişte şi pace şi gândul la Dumnezeu nu mai avea nicio oprelişte pământească.
Am vizitat oraşul Naim, unde Isus a înviat fiul mort al unei văduve şi am citit din evanghelie pasajul care evoca acest episod din viaţa lui. Bisericuţa din această localitate ţi-o deschide o persoană care nu împărtăşeşte aceeaşi religie cu noi, creştinii, şi anume o musulmană; creştini nu mai sunt acolo. Dar se merită să-ţi reaminteşti la faţa locului compasiunea şi puterea divină manifestată de Isus aici, în această localitate.
Am trecut prin Tiberias, am vizitat Tabka, locul unde Isus a înmulţit pâinile şi a săturat o mare mulţime de oameni; am intrat în bisericuţa unde Petru, după învierea lui Isus, a primit învestitura de a paşte oile şi mieluşeii Domnului său, căruia îi declarase în prealabil în trei rânduri că îl iubeşte, ca să-şi repare tripla renegare. Am fost la râul Iordan, unde Mielul lui Dumnezeu a primit botezul din partea lui Ioan şi am putut să ne uimim de frumuseţea şi bogăţia vegetaţiei care străjuieşte râul de o parte şi alta şi de mulţimea de peşti care nu se sfiesc să se apropie de suprafaţa apei cu prezumţia că spectatorii lor încântaţi le vor arunca nişte pâine; am urcat pe Muntele Fericirilor unde am celebrat şi sfânta Liturghie. Pe Lacul Genezaret am ieşit şi noi cu barca, precum Isus odinioară, cu barca lui Petru, nu pentru o pescuire minunată, ci pentru a simţi cumva locul şi împrejurările unde Învăţătorul şi-a ales apostolii, a predicat mulţimilor şi a săvârşit minuni.
Din Galileea am plecat mai întâi spre muntele Carmel, care se ridica în preajma frumosului oraş Haifa, unde marele profet Ilie a reafirmat cu putere şi intransigenţă monoteismul în poporul Israel, după ce acesta se pervertise cu închinarea la zeii popoarelor vecine, în special la zeul Baal. Fiind în apropierea noastră, am vizitat şi renumitele grădini ale lui Bahai, fondator al unei religii care promovează binele, frumosul şi respectul între oameni. Şi pelerinajul nostru a continuat cu oraşul în care Isus a săvârşit mântuirea noastră: "Iată, urcăm la Ierusalim, şi se vor împlini toate cele scrise de profeţi despre Fiul Omului" (Lc 18,31). Urcam şi noi spre Ierusalim, culmea pelerinajului nostru, ca să vedem, să simţim, să atingem şi să întipărim în sufletele noastre locurile unde Isus şi-a dat viaţa pentru noi. Cuvintele psalmistului puteam cu-adevărat şi în mod real să ni le aplicăm acum nouă: "Iată, picioarele noastre au ajuns la porţile tale, Ierusalime!" (Ps 121,2), şi să vedem cu ochii noştri că "Ierusalimul este zidit ca o cetate bine întărită" (Ps 121,3), iar acolo urcă nu numai seminţiile Domnului, conform următorului verset al aceluiaşi psalm, ci toate naţiunile existente pe faţa pământului, căci acolo vezi oameni din colţurile pământului, convocaţi de acelaşi Dumnezeu, Tată al tuturor.
Am ajuns înaintea zidurilor cetăţii Ierusalimului, dar n-am intrat. Mai întâi am vizitat Muntele Măslinilor, grădina Ghetsemani, cu măslinii ei bimilenari, în care Isus s-a îngrozit de paharul pe care i l-am pregătit noi oamenii, şi pe care din ascultare faţă de Tatăl său şi din iubire către noi, l-a băut.. Am vizitat biserica Naţiunilor, după ce am coborât pe lângă vestitul şi întinsul cimitir de pe Valea lui Josafat; am celebrat sfânta Liturghie la "Dominus flevit", locul de unde Isus a privit cetatea Ierusalimului în întregime şi a plâns pentru că aceasta şi-a refuzat mântuirea, nevoind să cunoască calea spre pace (cf. Lc 19,42). Ne-am rugat apoi în biserica ortodoxă care, conform celei mai vechi tradiţii, adăposteşte mormântul gol al sfintei Fecioare Maria.
Cu emoţie adâncă am intrat în cetatea sfântă, în care şi Isus intrase într-o zi înscrisă în istoria mântuirii noastre cu toată gloria, aclamat ca cel care vine în numele Domnului, pentru ca după aceea să iasă în toată ruşinea, ca cel mai mare răufăcător, el care de fapt a luat asupra sa durerile noastre şi s-a împovărat cu suferinţele noastre (cf. Is 53, 4). Am mers până pe Calvar şi ne-am prosternat la locul unde a fost înălţată crucea lui de la pământ. Ne-am rugat pentru noi şi pentru cei pe care îi purtam în suflete, pentru iertarea păcatelor noastre multe care l-au costat pe Isus Cristos moartea pe cruce. Acolo a stat trei ceasuri atârnat, acolo i-a curs sângele dumnezeiesc pe pământ, acolo a suportat batjocura trecătorilor, de parcă nu-i era de-ajuns suferinţa din carnea lui, acolo ne-a iertat pentru ignoranţa noastră... Şi puţin mai acolo, din mormântul rămas gol s-a ridicat învingând moartea, a înviat pentru a trăi în lumină şi nu în întuneric.
În penultima zi ne-am rugat Calea sfintei cruci chiar pe calea parcursă de Isus, Via Dolorosa, după ce înainte vizitasem curtea lui Pilat, biserica "Ecce Homo", cu tot complexul adiacent, cenacolul, Petru Gallicantu şi alte locuri din Ierusalim, care au fost martore la patima şi moartea lui Isus. Am putut să celebrăm sfânta jertfă a Liturghiei la Mormântul Sfânt, pe Calvar, nu şi la Cenacol, locul unde a fost instituită această taină. E paradoxal că tocmai în acel loc unde s-a celebrat prima Sfântă Liturghie, nu mai e posibil acest lucru acum.
Pelerinajul nostru a inclus vizitarea şi altor locuri precum Bethleemul, locul naşterii lui Isus, unde am putut să ne bucurăm în spirit cu păstorii la grota lor, Betania, unde am vizitat mormântul lui Lazăr; Ierihonul, cel mai vechi oraş din lume, Muntele Ispitirilor, Cezareea lui Filip, Cafarnaum - oraşul lui Isus, Qumranul, Marea Moartă, Massada, Herodion şi altele, toate frumoase şi impresionante.
Grupul nostru a inclus oameni de vârste diferite, profesii variate, condiţii sociale diversificate, avândul în frunte pe cel care a şi avut iniţiativa pelerinajului, pr. Iosif Dorcu, căruia cu toţii îi mulţumim. Acest lucru nu a împiedicat nicidecum ca noi să ne simţim legaţi între noi, să ne bucurăm unul fiecare de toţi ceilalţi, să ne rugăm împreună, să cântăm şi să-l preamărim pe Dumnezeu că am avut această şansă, ba aş putea spune acest mare har de a merge pe urmele lui Isus şi ale Mariei.
Domnul să ne îmbogăţească cu darurile sale şi să ne ajute să devenim evanghelii vii pentru cei cărora le povestim tot ce am văzut şi auzit acolo, în Ţara Sfântă.
Pr. Cristian Diac
