Îi revin Duhului Sfânt drepturile de autor
Interviu cu cardinalul Roger Etchegaray
De Mario Ponzi
"Un creştin nu se simte bine în Biserica sa dacă o îmbracă precum un pr?t-?-porter. Eu am iubit Biserica şi o iubesc cu realismul credinţei; şi cu umorism, mai ales în timpuri de criză". Cel care vorbeşte este cardinalul Roger Etchegaray, vice-decan al colegiului cardinalilor, care chiar astăzi, 25 septembrie, împlineşte 92 de ani. Şi bucuria creştină e cea care luminează faţa mereu zâmbitoare a bătrânului cardinal francez. O faţă cu ochi adânci pe care, în timp ce cuvintele eliberează amintiri, se reflectă lumini şi umbre ale unei pagini foarte dense de istorie a Bisericii şi a lumii. Cardinalul este o figură captivantă care a cunoscut progrese, crize, personaje, secrete ale Bisericii catolice. El însuşi a desfăşurat în diferite ocazii un rol important. Expert la Conciliul al II-lea din Vatican, preşedinte al Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa, arhiepiscop de Marsilia şi cardinal din 1979, timp de peste douăzeci de ani a fost unul dintre principalii colaboratori ai lui Ioan Paul al II-lea şi trimis special al său pentru misiunile cele mai secrete şi delicate. Deja uşa apartamentului său îi dezvăluie caracterul. Pe sonerie, în afară de nume şi prenume, se citeşte o frază care exaltă prietenia. Nu sunt steme şi nici insigne. Foarte lucid, fascinant în italiana sa "foarte franceză, în pofida rămânerii îndelungate la Roma" aşa cum mărturiseşte el însuşi, uimeşte prin limpezimea amintirilor, prin fluiditatea discursului, bogat în anecdote perfect inserate în cadrul relatării.
Eminenţă, cum se desenează o viaţă aşa de bogată ca a dumneavoastră?
Frumoasă întrebare, dar ar trebui s-o adresaţi artistului care a trasat-o. Rădăcinile mele - de pe pământ şi din cer - sunt la Espelette, un mic sat din Pirineii Atlantici unde m-am născut la 25 septembrie 1922 şi am fost botezat după câteva zile cu numele de Roger, Maria, Ilie. Am părăsit Espelette la doisprezece ani pentru studiile secundare. Apoi ca preot m-am întors acolo în fiecare an, cel puţin pentru o săptămână.
Şi ce amintiri păstraţi din acei ani?
Sunt multe, pentru că sunt foarte legat de patria mea. Adesea spun că pe talpa pantofilor mei, toată viaţa şi pretutindeni în lume, a rămas mereu vreo bucată de pământ din ţinutul meu natal. N-am uitat niciodată anii petrecuţi printre ticăitul ceasurilor, zgomotul surd al forjei, ciocanul şi nicovala, bârâitul frezelor, zgomotul de la joagărul de tăiat copaci. Şi port încă în carne arsura duioşiei mamei mele. În pare parte datorez ei, dar, ca să spun adevărul, datorez întregii familii dorinţa de a mă face preot. O vocaţie născută în ziua primei împărtăşanii. Aveam şapte ani. Nimic miraculos, nimic mai vag: voiam pur şi simplu să devin ca preotul care în ziua aceea mi-a dat trupul lui Cristos. Eram incapabil să precizez acest soi de chemare interioară şi a fost o descoperire pas după pas. Dar tocmai mama şi familia mea au fost primul meu seminar. Şi aceasta - spune indicând crucea sa pectorală - este rodul acelei arsuri duioase.
Din perioadele trăite în slujba Bisericii care o aveţi mai imprimată?
Să începem de la Conciliul al II-lea din Vatican. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri ziua aceea de joi 11 octombrie 1962. Am rămas extaziat de şirul mulţimii de episcopi cu mitre care îl precedau pe Papa pe tronul său portabil. Am simţit o mare emoţie văzându-i pe toţi acei părinţi ieşind din Poarta Mare de Bronz, străbătând piaţa "Sfântul Petru" şi urcând în cântare spre bazilică. Plouase timp de două zile întregi, dar în dimineaţa aceea cerul a lăsat soarele să filtreze. Am avut senzaţia clară că urma să înceapă o nouă perioadă în viaţa Bisericii.
Apoi a venit şi pentru dumneavoastră o nouă perioadă, la Marsilia.
Ei da, era chiar o primăvară, cea din 1969, luna mai. Am fost consacrat episcop şi trimis la Marsilia, un oraş pe care nu-l cunoşteam foarte bine. Am încercat să împărtăşesc cât mai mult posibil viaţa poporului marsiliez, să-l deschid la misiunea Bisericii universale. Marsilia a fost pentru mine o bună şcoală, mai ales prin întâlnirile cu exponenţi de alte religii: mai mult ne-am întâlnit decât ne-am ciocnit. Oraşul era obişnuit să vadă debarcând întreaga lume pe ţărmurile sale milenare. Dar ştia să fie moderată cu pasiune, pudică cu exuberanţă. Acest lucru m-a ajutat mult să înfrunt două fenomene diferite dar convergente: anii imediaţi după conciliu şi după şaizeci şi opt. Astăzi se vorbeşte mult despre dialogul dintre religii şi este un noroc. Însă punctele lor extreme trebuie să fie forjate la focul unei credinţe trăite de fiecare ca iradiere a unei forţe liniştite şi complet interioare. Misiunea unui creştine care crede în Cristos mântuitorul trebuie să fie urgentă şi exigentă dar fără sincretism sau prozelitism. Aşa cum spune şi mărturiseşte Papa Francisc.
O tensiune, cea ecumenică şi interreligioasă, pe care aţi dus-o cu dumneavoastră la Roma.
Era într-o zi de martie din 1984, când nunţiul apostolic de la Paris mi-a telefonat pentru a mă informa că Ioan Paul al II-lea dorea să mă cheme la Roma pentru a colabora mai îndeaproape cu el şi intenţiona să-mi încredinţeze două organisme ale Sfântului Scaun: Iustitia et pax şi Cor unum. Imediat preocuparea noastră faţă de dimensiunea ecumenică a fost o constantă. Îmi amintesc multe drumuri du-te vino între Roma şi Geneva la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, precum şi la Canterbury, Moscova, sau pe malurile Bosforului.
Acesta a fost începutul misiunilor dumneavoastră "imposibile", ca în Cuba, în Irak, Rwanda, China.
Nu cunosc misiuni imposibile, pentru că nu există! Cu Dumnezeu totul este posibil, revelează Mariei îngerul Gabriel. Şi apoi nu-mi place că ne oprim asupra misiunilor mai mult mediatice. Între cazurile citate de dumneavoastră, aş aminti oricum China şi Rwanda. China, cu istoria sa ritmată de întâlniri eşuate cu Biserica catolică. Ioan Paul al II-lea, ca într-un cerc de iubire, n-a încetat să se plimbe în jurul Chinei, iar Papa Francisc a fost primul care a putut să o survoleze în timpul călătoriei în Coreea. Pe urmele lui Matteo Ricci, poarta prieteniei rămâne deschisă pentru binele poporului chinez şi pentru întreaga omenire.
Şi Rwanda?
Rwanda este fără nicio îndoială evenimentul umanitar cel mai tragic din epoca noastră, acela unde m-am apropiat de cele mai rele nebunii într-o ţară în mare parte creştină. Am văzut-o în plin şi brutal genocid; în doar o sută de zile, între aprilie şi iunie 1994, opt sute de mii au fost victimele masacrelor între cele două etnii, cu una care încerca s-o elimine pe cealaltă. Văd încă sala ciuruită de cartuşe, în care cu puţine zile înainte au fost ucişi trei episcopi din nouă. Am prezidat prima dintre liturghiile de înmormântare, în faţa a trei grămezi de pietre peste care era o cruce, în catedrala goală din Kabgayi. Cei prezenţi erau şaptesprezece, pentru că întregul sector fusese evacuat de siguranţa militară. M-am întors acolo de mai multe ori, din datorie dar şi din compasiune. Nu se poate iubi cineva fără a-l ajuta până la capăt şi nu poate fi ajutat fără a-l iubi până la capăt. După douăzeci de ani, drumul reconcilierii este încă un calvar plin de răni deschise, cu atât mai mult cu cât comunitatea victimelor trebuie să trăiască împreună cu comunitatea călăilor. Este o imagine care nu vrea să mă părăsească: aceea a unui om pe care l-am văzut năpustindu-se să distrugă până la ultima piatră din temelii casa unui vecin al său care aparţinea celeilalte etnii.
Este adevărat că l-aţi văzut pe Fidel Castro plângând?
Da, în Cuba. Am mers chiar pentru a-l întâlni. Într-o seară, mi se pare că era în decembrie 1992, ne-am lăsat cuprinşi de amintirile personale. Îi povesteam că dimineaţa am prezidat pelerinajul popular - este un pic sincretist - la sanctuarul "Sfântul Lazăr", patron al Havanei, la treizeci de kilometri de capitală. Mi-a spus că mama sa mergea acolo în fiecare an şi că îl lua cu ea atunci când el era copil. M-a întrebat dintr-o dată câţi sfinţi erau în cer. Încurcat, am evocat ceata de sfinţi, care nu sunt înscrişi în calendar, pe care Biserica îi celebrează în ziua de Toţi Sfinţii. Am adăugat că probabil în acel moment mama lui şi mama mea era una lângă alta cântând împreună gloria lui Dumnezeu. Atunci ne-am privit ca doi copii şi am observat că o lacrimă cobora pe obrazul său.
Aţi adunat şi destăinuirile lui Saddam Hussein.
Am fost trimis în Irak în februarie 2003, tocmai pentru a-l întâlni. Colocviul a durat o oră şi jumătate. I-am încredinţat o scrisoare personală a Papei, amintind de solidaritatea Sfântului Părinte cu "suferinţele şi privaţiunile poporului irakian" - era o aluzie la embargou - şi de dorinţa sa de a face totul pentru a evita războiul. Mi-a răspuns că el cunoştea şi aprecia poziţia Papei şi a Sfântului Scaun. Saddam nu şi-a dat seama că în cursul întregului colocviu strângem în mână rozariul marian; dar eu am observat că şi el depăna din când în când rozariul coranic.
Şi ce trebuie spus astăzi despre ceea ce se întâmplă în ţara aceea?
Este tulburător şi absurd. În urmă cu câţiva ani am pus într-un cotidian o dublă întrebare "Islam, cine eşti? Islam, unde eşti?". Întrebarea mea era întrebarea unui creştin care a avut mereu o privire prietenoasă faţă de musulmani şi care începea să manifeste unele perplexităţi cu privire la islamul însuşi. Un islam sau miile şi un islam? Am reflectat mult asupra raporturilor dintre musulmani şi creştini. Le consider foarte complexe şi nevralgice din cauza greutăţii istoriei, dar mai ales din cauza naturii însăşi a celor două religii, care până la urmă sunt mult mai neasemănătoare decât se crede în mod obişnuit. Conştient de dezbaterile din interiorul islamului, aş vrea să-i asigur pe musulmani, fii ai lui Abraham ca şi mine, de eforturile noastre constante pentru a înţelege credinţa lor. Şi aş vrea să amintesc şi diagnoza pe care a făcut-o cardinalul Tauran la Amman, la 21 mai 2009, când a spus că "a clarifica evoluţia islamului, diferitele sale componente şi factorii interni care le pun în mişcare, cu repercusiunile lor pozitive şi negative asupra celor două comunităţi ale noastre, este o necesitate dictată de realitatea cotidiană care se află sub ochii noştri". Islamul, cu peste un miliard de credincioşi, reprezintă împreună cu creştinismul patrimoniul religios cel mai considerabil pe care omenirea l-a elaborat vreodată. Ora dialogului dintre creştini şi musulmani sună astăzi cu forţa unui clopot mare, pentru că derivele islamice şi diferitele componente teroriste care marchează zilele noastre desfigurează faţa islamului şi fac să se uite calitatea valorilor sale religioase. După primăverile arabe, însăşi libertatea religioasă a creştinilor din Orient care trăiesc în ţări islamice trebuie să fie tutelată: se tem pentru rămânerea lor pe un pământ pe care-l locuiesc de milenii, mai ales atunci când constată că "primăvara" este urmată şi ameninţată de rigorile unei ierni aduse de curente extremiste.
"Am simţit bătând inima lumii..." este titlul unei cărţi a dumneavoastră. Un titlu foarte angajant.
Dumneavoastră aţi vrea să-mi spuneţi că este nevoie de un neruşinat pentru a face o declaraţie aşa de enormă, nu-i aşa? Şi totuşi, la sfârşitul drumului lung pe care Dumnezeu m-a făcut să-l parcurg, ea răsună în mine ca o claritate liniştită şi se prelungeşte într-o aducere de mulţumire cu accente de eternitate. Da, am auzit bătând inima unei lumi care aspiră neobosit să trăiască în pace, care aspiră nebuneşte să fie iubită, care are nevoie de atâta caritate. Caritatea rămâne mereu în inima luptelor pentru dreptate. Această convingere m-a făcut adesea să flutur, alături de drapelul carităţii steagul solidarităţii, un cuvânt mai laic, probabil mai citibil, dar căruia Biserica, adoptându-l în modernitatea sa, îi dă totuşi un sens la fel de deplin şi divin.
Există după părerea dumneavoastră o reţetă pentru a trăi solidaritatea?
Cu toată probabilitatea nu există nicio reţetă, niciun plan social pentru a trăi solidaritatea. Însă Biserica ne oferă o cheie care, paradoxal, ne introduce în solidaritatea universală printr-o solidaritate specifică, cea mai surprinzătoare, chiar cea mai implicatoare: solidaritatea cu săracii. Toate progresele unui popor spre umanitate, de-a lungul secolelor, au fost realizate pornind de la alianţe cu săracii, iar ordinele călugăreşti au desfăşurat în asta un mare rol. Paradoxul epocii noastre este că lumea se trezeşte la drama săracilor cu o mentalitate de bogat, în timp de Biserica se apropie de ea cu o inimă de sărac.
Ce aşteaptă omul de astăzi de la Biserică?
Astăzi omul bâlbâit, şovăitor, dezamăgit sau trădat de propriile lucrări, aşteaptă mult de la Biserică, mult mai mult decât mărturiseşte sau chiar decât gândeşte. Aceasta este şi experienţa mea, alimentată de toate întâlnirile mele prin lume. Desigur, adesea Biserica este pusă la stâlpul infamiei din pieţele publice, unde i se reproşează totul şi contrariul la toate. Desigur, trupul Bisericii este plin de cicatrice şi de proteze, în urechea sa răsună cântul cocoşului auzit de Petru după ce a tăgăduit de trei ori, agenda sa este plină de întâlniri care n-au avut loc. Şi, hrănit în baricada romană, aş putea lungi această listă neagră, dar îmi amintesc de prima mea întâlnire, în plin regim comunist, la Moscova, cu Alexander Men, un preot ortodox asasinat cu lovituri de topor în 1990, şi ale cărui scrieri au fost publicate cu titlul semnificativ: Le christianisme ne fait que commencer ("Creştinismul nu face decât să înceapă"). Ceea ce contează - mi-a spus el - este a trăi în pofida a toate ca şi cum am fi contemporani ai lui Isus Cristos, fondatori de noi Biserici cu apostolii.
După o viaţă aşa de intensă cum înfruntaţi acum vârsta?
Îmi spun că lunga mea bătrâneţe este un dar al lui Dumnezeu şi eu cred asta. Admit apoi că gustul vieţii pământeşti în mine este încă mai puternic decât aşteptarea unei vieţi cereşti. Da, cu un trup de acum slăbit, sunt încă pasionat de acest pământ al oamenilor unde am trudit aşa de mult în slujba Bisericii, a dreptăţii şi a păcii. Continui mereu să caut cu atenţie semnele duioşiei neîncetate a Dumnezeului milostivirii, care sunt aşa de numeroase ca stelele pe cer, deşi mai puţin vizibile.
După ce v-am ascultat revine întrebarea iniţială: cum se construieşte o viaţă bogată ca a dumneavoastră?
Eu cred că n-am trişat niciodată cu lumea. Cred asta pentru că am încercat să fiu mereu un martor al Evangheliei lui Cristos şi al acestei Biserici cu patru feţe ca acelea ale celor patru evanghelişti, o Biserică ce m-a purtat cu mâinile sale materne şi m-a ajutat mereu să mă corectez de strabismele sau de miopiile unei credinţe individuale. Astfel - dar este arta fiecărui creştin - m-am surprins pe mine însumi, în cursul vieţii, scriind a cincea Evanghelie, aceea a mea personală, desigur lăsându-i Duhului Sfânt toate drepturile sale de autor! Ceea ce contează nu este numai a-l vesti pe Cristos, ci a se asigura că este chiar Cristos cel care este vestit, un Cristos care nu este un personaj de hit-parade nici nu este păstrat într-un sertar protejat, ci Cristos adevărat Dumnezeu şi adevărat om, Cristos al apostolilor, Cristos al celor mici şi al celor simpli, Cristos al cărui accent galileean îl recunosc aşa de apropiat de accentul meu basc, Cristos care-mi spune mie aşa cum i-a spus apostolului Filip: "Roger, cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl!".
(După L'Osservatore Romano, 25 septembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
