Bună ziua!
Vă mulţumesc. Cardinalul prefect mi-a supus că voi sunteţi cinci mii de tineri consacraţi. Eu aş începe cu întrebările pe care voi le-aţi pregătit şi pe care aţi avut politeţea să mi le trimiteţi.
Dar înainte de toate ştiu că printre voi sunt consacraţi şi consacrate din Irak şi din Siria. Aş vrea să încep cu un gând adresat martirilor noştri din Irak şi din Siria, martirii noştri de astăzi. Probabil că voi cunoaşteţi mulţi sau pe unii... În urmă cu câteva zile, în Piaţă, un preot irakian s-a apropiat şi mi-a dat o cruce mică: era o cruce pe care o avea în mână preotul care a fost decapitat pentru a nu-l renega pe Isus Cristos. Această cruce o port aici... În lumina acestor mărturii ale martirilor noştri de astăzi - care sunt mai mulţi decât martirii din primele secole - şi ale martirilor din ţinutul vostru irakian şi sirian, aş vrea să începem dialogul nostru mulţumindu-i Domnului: ca Biserica sa să împlinească în Trupul său ceea ce lipseşte Pătimirii lui Cristos, şi astăzi, şi cerând harul martiriului zilnic foarte mic, al acelui martiriu de toate zilele, în slujirea lui Isus şi a vieţii noastre consacrate.
Şi acum adresaţi-mi întrebările voastre şi apoi vom vedea...
PRIMA ÎNTREBARE. - Sfinte Părinte, Evanghelia, pe care noi toţi, consacrate şi consacraţi, am îmbrăţişat-o ca forma noastră de viaţă, ne spune că Domnul Isus, celor doi discipoli care-l urmau şi îl întrebau: "Unde locuieşti?", le-a răspuns: "Veniţi şi veţi vedea". În aceste zile ne-am amintit de chemarea noastră şi de multe alte chemări pe care Domnul ni le-a adresat de când am răspuns pentru prima dată la invitaţia sa de a-l urma mai îndeaproape şi în manieră profetică. Sfinte Părinte, şi dumneavoastră aţi simţit chemarea la viaţa consacrată şi l-aţi urmat pe Isus; şi dumneavoastră vă amintiţi de acea "ora a zecea" a chemării. Este prea temerar să vă cer să împărtăşiţi cu noi cum a fost acea primă chemare, în acea primăvară de septembrie 1953... Ce v-a fascinat din Isus şi din Evanghelie? De ce v-aţi făcut călugăr, de ce v-aţi făcut preot?
PAPA: De unde eşti tu? (aplauze)
R. - Sunt din Aleppo, Siria... (aplauze)
A DOUA ÎNTREBARE (în engleză)
Dragă Sfinte Părinte, în Evangelii gaudium, "Bucuria Evangheliei", ne amintiţi că toţi botezaţii, oricare ar fi poziţia lor în Biserică sau nivelul lor de instruire în credinţă, sunt lucrători de evanghelizare şi ca această evanghelizare, datorie misionară, ar trebui să fie dusă înainte cu spirit: o evanghelizare care arde înlăuntrul propriei inimi şi care este foarte diferită de o serie de îndatoriri trăite ca o obligaţie apăsătoare pe care unul pur şi simplu o tolerează sau o suportă ca pe ceva care contrazice inclinaţiile şi dorinţele personale. Dragă Sfinte Părinte, care este misiunea tinerilor consacraţi în Biserică astăzi? Unde ar trebui să mergem? Cui să ne adresăm pentru un ajutor şi cum? Unde ne trimite Bisericii?
PAPA: Cum te numeşti? De unde eşti şi din ce institut?
R. - (în engleză) Sfinte Părinte, numele meu este sister Mary Iacinta, vin din India şi aparţin Surorilor Carităţii ale Mariei Bambina.
A TREIA ÎNTREBARE: (în spaniolă)
Sfinte Părinte, această întrebare a scris-o o soră de clauzură, care n-a putut să fie aici cu noi astăzi... Pentru că eu cred că se poate referă la noi toţi consacraţii. Noi tinerii consacraţi de astăzi aparţinem unei generaţii pe care unii au definit-o "lichidă şi instabilă", cu puţine rădăcini, care are dificultăţi de a se angaja complet. Familiile noastre, uneori, nu sunt structurate; aparţinem unei generaţii care adesea preferă comoditatea şi relativismul, tot ceea ce este imediat, light, de folosit şi de aruncat... După ce am încheiat prima etapă a formării la viaţa consacrată şi am depus voturile solemne, şi noi experimentăm adesea o anumită instabilitate în itinerarul nostru al urmării lui Cristos. Cum putem evita să cădem în mediocrităţi?
RĂSPUNSUL PAPEI FRANCISC
Vă mulţumesc. Mulţumesc Sara, Mary Giacinta şi Pierre. Mulţumesc la toţi trei.
Să începem de la Sara, pentru că tu atingi o problemă foarte serioasă, care este comoditatea în viaţa consacrată: "trebuie să facem asta..., să fim liniştiţi..., eu respect toate poruncile pe care trebuie să le fac aici, regulile..., eu respect toate...". Dar ceea ce sfânta Tereza a lui Isus spunea despre respectarea rigidă şi structurată, aceea elimină libertatea. Şi aceea era o femeie liberă! Atât de liberă încât a trebuit să meargă la Inchiziţie. Există o libertate care vine de la Duhul Sfânt şi există o libertate care vine de la mondenitate. Domnul vă cheamă - şi ne cheamă pe toţi - la ceea ce Pierre a numit "mod profetic" al libertăţii, adică libertatea care trebuie unită cu mărturia şi cu fidelitatea. O mamă care educă pe copii în rigiditate - "trebuie făcut, trebuie, trebuie, trebuie..." - şi nu-i lasă pe copii să viseze, să aibă vise şi care nu-i lasă pe copii să crească, anulează viitorul creativ al copiilor. Copiii vor fi sterili. Şi viaţa consacrată poate să fie sterilă, când nu este chiar profetică; atunci când nu-şi permite să viseze. Dar să ne gândim la sfânta Tereza a Pruncului Isus: închisă într-un convent, şi cu o prioră nu atât de uşoară; unii credeau că priora făcea lucrurile pentru a o deranja... Dar acea mică soră de 16, 17, 18, 20, 21 de ani visa! Niciodată nu şi-a pierdut capacitatea de a visa, niciodată nu a pierdut orizonturile! Până acolo încât astăzi este patroana misiunilor; este patroana orizonturilor Bisericii. Şi ceea ce sfânta Tereza numea "almas concertadas" este un pericol. Este un mare pericol. Ea era o călugăriţă de clauzură, dar a mers pe străzile din toată Spania, făcând fundaţiile, conventurile. Şi niciodată n-a pierdut capacitatea de contemplaţie. Profeţie, capacitate de a visa este contrariul rigidităţii. Cei rigizi nu pot visa. Să ne gândim la acele lucruri frumoase pe care Isus le spune celor rigizi din timpurile sale, consacraţilor rigizi din timpurile sale, în capitolul 23 din Evanghelia lui Matei. Citiţi-l. "Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca sora aceea, ca fratele acela, a acela de acolo... Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că Congregaţia mea chiar este catolică, respectă regulile, şi nu ca acea Congregaţie care merge pe acolo, şi aceea de acolo şi de acolo...". Acesta este discursul celor rigizi. Dar toate aceste lucruri le veţi găsi în capitolul 23 din Evanghelia lui Matei. Tereza le numeşte "almas concertadas". Şi cum să nu ne convertim în asta? Inimă deschisă mereu la ceea ce ne spune Domnul; şi ceea ce ne spune Domnul, a-l duce în dialogul cu superiorul, cu maestrul sau maestra spirituală, cu Biserica, cu episcopul. Deschidere, inimă deschisă, dialog, şi chiar dialog comunitar. "Dar, părinte, noi nu putem dialoga, pentru că atunci când dialogăm ne certăm mereu...". "Dar, bine! Şi Petru, Paul, Iacob în primele timpuri - citiţi Faptele Apostolilor - se certau puternic. Dar apoi erau atât de deschişi la Duhul Sfânt încât aveau această capacitate de a se ierta. Urmează să spun un cuvânt un pic dificil. Eu vă vorbesc sincer: unul dintre păcatele pe care adesea le găsesc în viaţa comunitară este incapacitatea iertării între fraţi, între surori. "Ah, aia mi-o va plăti! Îi voi arăta eu!...". Şi asta înseamnă a-l murdări pe celălalt! Bârfele într-o comunitate împiedică iertarea şi duc şi la îndepărtarea unora de alţii, la îndepărtarea unuia de altul. Mie îmi place să spun că bârfele nu sunt numai un păcat - pentru că a bârfi este păcat, spovediţi-vă dacă faceţi asta... Este păcat! - dar a bârfi este şi terorism! Pentru că acela care bârfeşte "pune o bombă" pe faima celuilalt şi-l distruge pe celălalt, care nu se poate apăra. Pentru că întotdeauna se bârfeşte în întuneric, nu în lumină. Şi întunericul este împărăţia diavolului. Lumina este Împărăţia lui Isus. Dacă tu ai ceva împotriva fratelui tău, împotriva surorii tale, mergi... Mai întâi roagă-te, înseninează sufletul şi apoi mergi şi spune-i lui, ei: "Eu nu sunt de acord despre asta... tu ai făcut un lucru urât...". Dar niciodată, niciodată să nu arunci bomba bârfei. Niciodată, niciodată! Este ciuma vieţii comunitare! Şi astfel călugărul, călugăriţa, care şi-a consacrat viaţa lui Dumnezeu, devine un terorist şi o teroristă, pentru că aruncă în comunitatea sa o bombă care distruge.
Tu, Sara, ai vorbit şi despre instabilitatea urmării noastre. Mereu, de la începutul vieţii consacrate până acum, există momente de instabilitate: sunt ispitele. Primii călugări din deşert scriu despre asta şi ne învaţă cum să găsim stabilitatea interioară, pacea. Dar mereu vor exista ispitele, mereu, mereu... Lupta va fi până la sfârşit. Şi întorcându-ne la sfânta Tereza a Pruncului Isus, ea spune că trebuie să ne rugăm pentru cei care urmează să moară, pentru că acolo este chiar momentul de instabilitate mai mare, în care ispitele vin cu forţă. Culturalmente este adevărat, noi trăim un timp foarte, foarte instabil, şi un timp care pare să fie şi "o bucată de timp": noi trăim cultura provizoriului. Îmi spunea un episcop - în urmă cu un an sau doi, mai mult sau mai puţin - că a mers la el un tânăr bun, un băiat bun, un profesionist, care voia să se facă preot, dar numai pentru zece ani: "apoi vom vedea...". Dar asta se întâmplă, se întâmplă: cultura noastră este a provizoriului. Şi în căsătorii: "Da, da, noi ne căsătorim! Până când durează iubirea... când iubirea pleacă, pa, pa: tu la casa ta, eu la casa mea!". Şi această cultură a provizoriului a intrat în Biserică, a intrat în comunităţile călugăreşti, a intrat în familii, în căsătorie... Cultura definitivului: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pentru totdeauna! Nu provizoriu, unei generaţii sau unei ţări: tuturor. Tuturor şi pentru totdeauna. Şi acesta este un criteriu de discernământ spiritual. Eu sunt în cultura provizoriului? De exemplu, pentru a nu ne dezagrega, a lua şi angajamente definitive.
Tu, Mary Iacinta, ai vorbit despre evanghelizare. O evanghelizare - ai citat - care arde în inimă: voinţa de a evangheliza, unde inima arde, cu inima care arde. Acesta este zelul apostolic. A evangheliza nu este acelaşi lucru cu a face prozelitism. Nu suntem o asociaţie de fotbal care caută membri, aderenţi... A evangheliza nu înseamnă numai a convinge, înseamnă a mărturisi că Isus Cristos este viu. Şi cum îţi dau această mărturie? Cu trupul tău, cu viaţa ta. Tu vei putea studia, vei putea face cursuri de evanghelizare, şi acest lucru este bun, însă capacitatea de a încălzi inimile nu vine din cărţi, vine din inima ta! Dacă inima ta arde de iubire faţă de Isus Cristos, tu eşti un bun evanghelizator sau o bună evanghelizatoare. Dar dacă inima ta nu arde şi priveşte lucrurile de organizaţie, care sunt necesare, dar secundare... Şi aici eu aş vrea - iertaţi-mă dacă sunt un pic feminist - să mulţumesc mărturia femeilor consacrate - însă nu toate, sunt unele un pic isterice! -: voi aveţi această voinţă de a merge mereu în linia întâi. De ce? Pentru că voi sunteţi mame, aveţi această maternitate a Bisericii, care vă face să fiţi apropiate. Eu îmi amintesc la Buenos Aires, un spital rămăsese fără surori, pentru că erau puţine, bătrâne, şi acea Congregaţie era aproape la sfârşit... - pentru că institutele călugăreşti sunt toate provizorii: Domnul alege unul pentru un timp, apoi îl lasă şi face un altul; niciunul nu are posibilitatea de a rămâne pentru totdeauna; este un far al lui Dumnezeu şi unele sunt pentru acel timp; acest lucru să fie clar - ... aceste surioare, sărmane, erau bătrâne... Şi mi-au vorbit despre o Congregaţie din Coreea: Surorile Sfintei Familii din Seoul. Prin intermediul unui preot coreean, au venit până la urmă trei surori coreene în acel spital, la Buenos Aires, unde se vorbeşte spaniola. Şi ele ştiau spaniola în acelaşi mod în care eu ştiu chineza: nimic. În a doua zi, au mers în saloane, în secţii. Au mers în secţii şi cu gesturile, cu o mângâiere, cu zâmbetul... Bolnavii spuneau: "Dar ce surori frumoase! Cum lucrează! Ce bune sunt!". "Dar ţi-au spus ceva?" "Nu, nimic!". Era mărturia unei inimi care ardea. Este maternitatea surorilor. Nu pierdeţi asta, vă rog! Pentru că sora este icoana Maicii Biserici şi a Mamei Maria. Voi cu adevărat aveţi această funcţie în Biserică: a fi icoană a Bisericii; icoană a Mariei; icoană a duioşiei Bisericii, a iubirii Bisericii, a maternităţii Bisericii şi a maternităţii Sfintei Fecioare Maria. Să nu uitaţi asta. Mereu în linia întâi, dar aşa. Şi, în afară de asta, Biserica este mireasa lui Isus Cristos - termin cu surorile - şi surorile sunt mirese ale lui Isus Cristos şi toată forţa o iau de acolo, în faţa tabernacolului, în faţa Domnului, în rugăciune cu Mirele lor, pentru a duce mesajul său.
Trebuie să mă grăbesc un pic pentru că este mult de lucru astăzi!
Şi tu, Pierre, ai spus cuvinte-cheie: a-l urma pe Isus mai îndeaproape; aproape, apropiere; în manieră profetică. Despre aceasta am vorbit, despre profeţie, când i-am răspuns Sarei. Şi un alt cuvânt, care este cheie, în viaţa consacrată: amintire. Adică, profeţie, apropiere, amintire. Despre profeţie am vorbit. Apropiere. Apropiere între voi şi cu ceilalţi. Apropiere cu poporul lui Dumnezeu. Un coleg de muncă al tatălui meu - diferiţi colegi au intrat în Argentina după războiul civil spaniol şi erau devoratori de preoţi - odată, unul dintre ei s-a îmbolnăvit de o infecţie urâtă, urâtă, cu răni, o boală urâtă, şi lucra şi soţia şi aveau trei copii. Acesta a aflat despre o Congregaţie, Les Petites Soeurs de l'Assomption, acele surori pe care le-a întemeiat părintele Pernet. Munca lor... În acele timpuri, după ce făceau rugăciunile, mergeau în casele unde erau dificultăţi. Toate erau infirmiere şi îi îngrijeau pe cei bolnavi, îi duceau pe copii la şcoală, erau îngrijitoare în case şi apoi la ora patru după-amiază se întorceau acasă. A mers una dintre ele, a mers superioara, pentru că era un caz dificil. A spus: "Merg eu!". Imaginaţi-vă voi ce a spus acel om acestei surori: cuvinte foarte urâte. Dar ea, liniştită, îşi făcea munca sa, îngrijea rănile, îi ducea pe copii, făcea de mâncare. Şi apoi, după mai mult de o lună, acel om este vindecat. Este vindecat. S-a întors la lucru. Câteva zile după aceea ieşeau de la muncă el şi trei sau patru colegi devoratori de preoţi. Treceau pe stradă două surori şi unul dintre ei a spus cuvinte urâte surorilor. Şi acesta cu un pumn l-a pus la pământ şi a spus aşa: "Despre preoţi şi despre Dumnezeu spune toate lucrurile pe care le vrei, dar împotriva Sfintei Fecioare Maria şi împotriva surorilor nimic!". Gândiţi-vă, un ateu, un devorator de preoţi, de ce? Pentru că a văzut maternitatea Bisericii, a văzut zâmbetul Sfintei Fecioare Maria în acea soră răbdătoare care îl îngrijea, era îngrijitoare în casă şi îi ducea pe copii la şcoală şi mergea să-i aducă. Să nu uitaţi asta, surorilor: voi sunteţi icoana Sfintei Maici Biserici şi a Sfintei Mame Maria. Nu uitaţi asta. Şi Biserica vă mulţumeşte pentru asta, este o mărturie frumoasă. Şi asta este apropiere, fiţi aproape, apropiere de probleme, de adevăratele probleme.
Şi celălalt cuvânt-cheie este amintire. Eu cred că Iacob şi Ioan n-au uitat niciodată acea întâlnire cu Isus. Ceilalţi apostoli la fel. Petru: "Tu eşti Petru"; Nicodim; Natanael... Prima întâlnire cu Isus. Amintirea, amintirea propriei vocaţii. În momentele întunecate, în momentele de ispită, în momentele dificile din viaţa noastră consacrată, să ne întoarcem la izvoare, să comemorăm şi să ne amintim de uimirea pe care noi am simţit-o atunci când Domnul ne-a privit. Domnul m-a privit... Amintire.
Şi tu mi-ai cerut să împărtăşesc amintirea mea, aşa cum a fost, acea primă chemare din 21 septembrie 1953. Dar nu ştiu cum a fost. Ştiu că din întâmplare am intrat în biserică, am văzut un confesional şi am ieşit altfel, am ieşit într-o altă manieră. Viaţa s-a schimbat acolo. Şi ce m-a fascinat din Isus şi din Evanghelie? Nu ştiu... apropierea sa de mine: Domnul nu m-a lăsat niciodată singur, chiar şi în momentele urâte şi întunecate, chiar şi în momentele de păcate... Pentru că trebuie să spunem şi asta: toţi suntem păcătoşi. Şi spune asta în teorie, dar nu în practică! Eu îmi amintesc de ale mele şi mă ruşinez. Chiar şi în acele momente, Domnul nu m-a lăsat niciodată singur. Şi nu numai pe mine, pe toţi. Domnul nu lasă niciodată pe nimeni.
Şi eu am simţit această chemare de a mă face preot şi călugăr. Preotul care m-a spovedit în ziua aceea, pe care eu nu-l cunoşteam, era acolo din întâmplare, pentru că avea leucemie, era în îngrijire, a murit după un an. Şi apoi m-a călăuzit un salezian, ca tine, un salezian care mă botezase. Am mers la el şi el m-a călăuzit la iezuiţi... Ecumenism călugăresc! Dar în momentele cele mai urâte, m-a ajutat mult amintirea acelei prime întâlniri, pentru că Domnul ne întâlneşte mereu definitiv, Domnul nu intră în cultura provizoriului: El ne iubeşte pentru totdeauna, ne însoţeşte pentru totdeauna.
Aşadar: apropiere de oameni, apropiere între noi; profeţie cu mărturia noastră, cu inima care arde, cu zelul apostolic care încălzeşte inimile celorlalţi, chiar fără cuvinte, ca acele surioare coreene; şi amintire, a ne întoarce mereu.
Şi vă dau un sfat, luaţi Cartea Deuteronomului, unde Moise face amintirea poporului, şi faceţi voi amintirea vieţii voastre: "Când eu eram sclav acolo, cum Domnul m-a eliberat, şi cum...". Este frumos. La sfârşit, aproape la sfârşitul cărţii învaţă cum trebuie mers ca să se dea ofranda la templu, spune: "Tatăl meu era un arameu rătăcitor...". A învăţa să povestim propria viaţă în faţa Domnului: "Eu am fost sclav, sclavă, Domnul m-a eliberat, şi pentru această vin şi fac sărbătoare!". A face sărbătoare: când tu aminteşti minunăţiile pe care Domnul le-a făcut în viaţa ta, îţi vine să faci sărbătoare, îţi vine un zâmbet de la o ureche la cealaltă, acele zâmbete frumoase, pentru că Domnul este fidel! Profeţie, amintire, apropiere, inimă care arde, zel apostolic, cultură a definitivului, nu spus acelui foloseşte şi aruncă.
Şi vreau să termin cu două cuvinte. Unul care este simbol al celei mai rele, nu ştiu dacă cea mai rea dar una dintre cele mai rele atitudini ale unui călugăr: a se oglindi pe sine însuşi, narcisismul. Păziţi-vă de asta. Şi noi trăim într-o cultură narcisistă şi avem mereu această tendinţă de a ne oglindi. Nu narcisismului, să nu ne privim pe noi înşine. Şi da contrariului, da la ceea ce despoaie de tot narcisismul, da adoraţiei. Şi eu cred că acesta este unul dintre punctele pe care trebuie să mergem înainte. Noi toţi să ne rugăm, să-i aducem mulţumire Domnului, să-i cerem haruri, să-l lăudăm pe Domnul... Dar eu pun întrebarea: Noi îl adorăm pe Domnul? Tu, călugăr sau călugăriţă, ai capacitatea de a-l adora pe Domnul? Rugăciunea de adoraţie tăcută: "Tu eşti Domnul", este contrariul al acelei oglindiri de sine proprie narcisismului. Adoraţie, vreau să termin cu acest cuvânt: fiţi femei şi bărbaţi ai adoraţiei. Şi rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
