|
| © Vatican Media |
Comentariu despre vizita familiei regale britanice la Vatican, susţinut de arhiepiscopul Pace, secretarul Dicasterului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi episcopul Ball, directorul Centrului Anglican din Roma. Căldura şi gesturile care au însoţit-o "hrănesc speranţa noastră în drumul de dialog şi de întâlnire reciprocă, în care Bisericile noastre rămân pe deplin angajate. Continuăm să sperăm, aşa cum s-a exprimat Papa Leon, în «restaurarea comuniunii depline şi vizibile»".
La patru ani după moartea sa, în 1603, trupul reginei Elisabeta I a fost exhumat şi transferat în acelaşi mormânt al surorii sale vitrege, regina Maria I (Tudor), în Abaţia din Westminster la Londra. Unite prin legături de sânge, au fost divizate de afilierea lor religioasă. O serie de acte ale Parlamentului între 1529 şi 1536 au transferat toată autoritatea spirituală şi canonică asupra Ecclesia anglicana de la papalitate la coroană. Actul Supremaţiei din 1534 l-a declarat pe tatăl lor, regele Henric al VIII-lea, conducător suprem al Bisericii. Această supremaţie a fost abolită pentru scurt timp în timpul domniei catolicei Maria, dar a fost restabilită în timpul domniei protestantei Elisabeta.
Faptul că regina catolică Maria - a cărei scurtă domnie a fost marcată de încercări viguroase de a răsturna supremaţia engleză, până la punctul de a fi poreclită "Maria Sângeroasa" - şi protestanta Elisabeta - a cărei lungă domnie a văzut consolidarea supremaţiei - sunt înmormântate împreună este extraordinar. Acest semn puternic al dorinţei de a restabili unitatea şi al speranţei în puterea vindecătoare a misterului pascal al Domnului Isus se reflectă în inscripţia extraordinară de pe mormântul comun: "Regno consortes et urna hic obdormimus Elizabeth et Maria sorores in spe resurrectionis" - "Consoarte în domnie şi în urnă, dormim aici, Elisabeta şi Maria, surori în speranţa învierii".
Din păcate, în secolele care au urmat, relaţiile dintre catolici şi protestanţi în Anglia şi, de fapt, dintre Anglia şi Roma, nu au fost marcate de acest sentiment de afect fratern. S-a vărsat mult sânge şi au existat mulţi martiri de ambele părţi. Mult timp după încetarea violenţelor, cele două părţi au continuat să rămână străine una de alta. Când un mic grup de savanţi romano-catolici şi anglicani a început să exploreze posibilitatea unei reuniuni ecleziale în 1921 - în aşa-numitul Colocvii de la Mechelen - episcopii catolici englezi nu au fost deloc entuziaşti. La nivel global, Biserica Catolică a rămas distantă de mişcarea ecumenică pentru o mare parte din prima jumătate a secolului al XX-lea. Abia în 1960 a avut loc prima vizită la Roma a unui arhiepiscop de Canterbury în timpurile moderne, când arhiepiscopul Geoffrey Fisher l-a vizitat pe Papa Ioan al XXIII-lea. Sensibilitatea din jurul întâlnirii lor a fost de aşa natură încât nu a fost permisă nicio fotografie.
Vizitele regale la Roma au început ceva mai devreme. Împotriva sfatului guvernului, regele Eduard al VII-lea l-a vizitat pe Papa Leon al XIII-lea în 1903 - strict în privat. Deşi o legaţie britanică la Sfântul Scaun a fost înfiinţată în 1914, relaţiile diplomatice complete nu au fost stabilite decât în 1982. Regele George al V-lea şi regina Maria l-au vizitat pe Papa Pius al XI-lea în 1923, dar următoarea vizită regală britanică la Vatican nu a avut loc decât în 1961, când regina Elisabeta a II-a l-a vizitat pe Papa Ioan al XXIII-lea. Aceasta a fost prima vizită oficială la Sfântul Scaun a unui monarh britanic după Reformă. Ulterior, regina i-a vizitat şi pe papii Ioan Paul al II-lea şi Francisc şi, la rândul ei, i-a întâmpinat pe Ioan Paul al II-lea şi pe Benedict al XVI-lea în timpul vizitelor lor în Regatul Unit.
Această încălzire treptată a relaţiilor dintre Regatul Unit şi Sfântul Scaun a avut loc în paralel cu o apropiere crescândă între Biserica Catolică şi Biserica Anglicană. Vorbind despre comunităţile separate de Roma în urma Reformei, Conciliul al II-lea din Vatican, în decretul său despre ecumenism, a învăţat că: "Printre cele în care tradiţiile şi structurile catolice continuă să subziste în parte, Comuniunea anglicană ocupă un loc special".
Când arhiepiscopul Michael Ramsey şi Papa Paul al VI-lea s-au întâlnit în 1966, Declaraţia Comună vorbea despre "o nouă fază în dezvoltarea relaţiilor fraterne, bazată pe caritatea creştină şi eforturi sincere de a înlătura cauzele conflictului şi de a restabili unitatea". La scurt timp după aceea, a fost inaugurat Centrul Anglican din Roma. Decizia comună a papei şi a arhiepiscopului de a se angaja într-un dialog teologic a dus la crearea Comisiei Internaţionale Anglicano-Catolice Romane (ARCIC). ARCIC a publicat paisprezece documente distincte în ultimii cincizeci de ani. La canonizarea celor patruzeci de martiri englezi şi galezi din epoca Reformei, în 1970, Papa Paul al VI-lea şi-a exprimat dorinţa ca într-o zi Biserica Romano-Catolică "să-şi îmbrăţişeze Sora mereu iubită într-o comuniune autentică în familia lui Cristos".
Programele vizitelor regale anterioare la Sfântul Scaun nu au inclus celebrări religioase. Faptul că vizita de astăzi a regelui Carol al III-lea include nu numai rugăciunea în bazilica papală "Sfântul Paul din afara Zidurilor", ci şi rugăciunea în Capela Sixtină, alături de papa însuşi, face ca acest eveniment să fie cu adevărat istoric. Este la fel de istoric faptul că o legătură dintre Coroana engleză şi Sfântul Paul, care fusese ruptă odată cu separarea Bisericilor noastre, a fost restabilită astăzi, într-o formă semnificativă pentru timpul nostru şi respectuoasă faţă de jurămintele de încoronare ale regelui. Cu permisiunea papei şi încurajarea arhipăstorului, fraţii din comunitatea benedictină de la bazilica "Sfântul Paul" l-au primit pe regele Carol şi l-au numit confrater reale al bazilicii. Noul tron din bazilică, unde va sta regele astăzi, va fi o amintire vizibilă a acestui gest de ospitalitate iubitoare, a cărui semnificaţie nu trebuie subestimată. Este o recunoaştere - în pofida numeroaselor diferenţe teologice încă prezente - a profunzimii comuniunii dintre cele două tradiţii ale noastre. Este semnificativ faptul că a fost oferit darul confraternităţii. Este semnificativ faptul că Majestatea Sa a ales să-l accepte. Şi este, de asemenea, semnificativ faptul că liderii Bisericilor naţionale din Anglia şi din Scoţia sunt prezenţi şi participă la celebrarea de la bazilica "Sfântul Paul".
Din păcate, realizarea speranţei evocate de mormântul reginelor Maria şi Elisabeta şi îmbrăţişarea într-o comuniune autentică sperată de Papa Paul al VI-lea rămân îndepărtate. Într-adevăr, evoluţiile de-a lungul anilor i-au determinat pe unii să se întrebe dacă obiectivul se îndepărtează, în loc să se apropie. Arhiepiscopul Justin Welby şi Papa Francisc au abordat direct această realitate într-o Declaraţie Comună din 2016: "Deşi, la fel ca predecesorii noştri, nici noi nu vedem încă soluţii la obstacolele din faţa noastră, nu suntem descurajaţi. Cu încredere şi bucurie în Duhul Sfânt, avem încredere că dialogul şi angajarea reciprocă vor face mai profundă înţelegerea noastră şi ne vor ajuta să discernem voinţa lui Cristos pentru Biserica sa". Primirea călduroasă oferită regelui Carol astăzi în Vatican şi gesturile care au însoţit-o reînnoiesc acea încredere şi acea bucurie şi hrănesc speranţa noastră în drumul de dialog şi de întâlnire reciprocă, faţă de care Bisericile noastre rămân pe deplin angajate. Continuăm să sperăm, aşa cum s-a exprimat Papa Leon, la "restaurarea comuniunii depline şi vizibile".
Flavio Pace şi Anthony Ball
(După Vatican News, 23 octombrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
