|
| © Vatican Media |
Cuvintele Sfântului Părinte înainte de discurs
Bună ziua! Cer să se citească, astfel nu obosesc prea mult; mai am răceala şi mă oboseşte să citesc încă puţin timp. Dar aş vrea să subliniez un lucru: este foarte important să fie această întâlnire, această întâlnire între bărbaţi şi femei, pentru că astăzi pericolul cel mai urât este ideologia gender, care anulează diferenţele. Am cerut să se facă studii în privinţa acestei ideologii urâte din timpul nostru, care şterge diferenţele şi face totul egal; a şterge diferenţa înseamnă a şterge umanitatea. În schimb, bărbatul şi femeia se află într-o "tensiune" rodnică. Eu îmi amintesc că am citit un roman de la începutul secolului al XX-lea, scris de fiul arhiepiscopului de Canterbury: The Lord of the World. Romanul vorbeşte despre futurism şi este profetic, pentru că arată această tendinţă de a şterge toate diferenţele. Este interesant de citit, dacă aveţi timp citiţi-l, pentru că acolo sunt aceste probleme de astăzi; a fost un profet omul acela.
* * *
Fraţilor şi surorilor!
Sunt fericit să particip la această Întâlnire promovată de Centrul de Cercetare şi Antropologie a Vocaţiilor, în timpul căreia studioşi din diferite părţi ale lumii, pornind fiecare de la propria competenţă, se vor confrunta cu privire la tema "Bărbatul-femeia imagine a lui Dumnezeu. Pentru o antropologie a vocaţiilor". Salut pe toţi participanţii şi mulţumesc cardinalului Ouellet pentru cuvintele sale: încă nu suntem sfinţi, dar sperăm să rămânem mereu pe cale pentru a deveni sfinţi, aceasta este prima vocaţie pe care am primit-o! Şi mulţumesc mai ales pentru că, în urmă cu câţiva ani, împreună cu alte persoane cu autoritate şi căutând alianţa între ştiinţe, a dat viaţă acestui Centru, pentru a demara o cercetare academică internaţională menită să înţeleagă tot mai bine semnificaţia şi importanţa vocaţiilor în Biserică şi în societate.
Scopul acestei întâlniri este înainte de toate de a lua în considerare şi a valoriza dimensiunea antropologică a fiecărei vocaţii. Asta ne trimite la un adevăr elementar şi fundamental, pe care astăzi avem nevoie să-l redescoperim în toată frumuseţea sa: viaţa fiinţei umane este vocaţie. Să nu uităm asta: dimensiunea antropologică, ce stă la baza oricărei chemări în cadrul comunităţii, are de-a face cu o caracteristică esenţială a fiinţei umane ca atare: adică, aceea că omul însuşi este vocaţie. Fiecare dintre noi, fie în marile alegeri care se referă la o stare de viaţă, fie în numeroasele ocazii şi situaţii în care ele se întrupează şi iau formă, se descoperă şi se exprimă pe sine însuşi ca un chemat, ca o chemată, ca persoană care se realizează în ascultare şi în răspuns, împărtăşind propria fiinţă şi propriile daruri cu ceilalţi pentru binele comun.
Această descoperire ne face să ieşim din izolarea unui eu autoreferenţial şi ne face să privim la noi înşine ca la o identitate în relaţie: eu exist şi trăiesc în relaţie cu acela care m-a generat, cu realitatea care mă transcende, cu ceilalţi şi cu lumea care mă înconjoară, faţă de care sunt chemat să îmbrăţişez cu bucurie şi responsabilitate o misiune specifică şi personală.
Acest adevăr antropologic este fundamental, pentru că răspunde pe deplin la dorinţa de realizare umană şi de fericire care locuieşte în inima noastră. În contextul cultural actual uneori se tinde să se uite sau să se întunece această realitate, cu riscul de a reduce fiinţa umană numai la nevoile sale materiale sau la exigenţele sale primare, ca şi cum ar fi un obiect fără conştiinţă şi fără voinţă, pur şi simplu târât de viaţă ca parte a unui angrenaj mecanic. În schimb, bărbatul şi femeia sunt creaţi de Dumnezeu şi sunt imagine a Creatorului; adică ei poartă înăuntrul lor o dorinţă de veşnicie şi de fericire pe care însuşi Dumnezeu a semănat-o în inima lor şi pe care sunt chemaţi s-o realizeze printr-o vocaţie specifică. Pentru aceasta în noi locuieşte o tensiune interioară sănătoasă pe care nu trebuie s-o sufocăm niciodată: suntem chemaţi la fericire, la plinătatea vieţii, la ceva mai mare la care Dumnezeu ne-a destinat. Viaţa fiecăruia dintre noi, fără excepţie, nu este un accident din parcurs; faptul de a fi în lume nu este un simplu rod al întâmplării, ci facem parte dintr-un plan de iubire şi suntem invitaţi să ieşim din noi înşine şi să-l realizăm, pentru noi şi pentru ceilalţi.
Pentru acest motiv, dacă este adevărat că fiecare dintre noi are o misiune, adică este chemat să ofere propria contribuţie pentru a îmbunătăţi lumea şi a forja societatea, mie îmi place mereu să amintesc că nu este vorba de o misiune externă încredinţată vieţii noastre, ci de o dimensiune care implică însăşi natura noastră, structura fiinţei noastre bărbat-femei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu numai că ne-a fost încredinţată o misiune, ci fiecare dintre noi (bărbat şi femeie) este o misiune: "eu sunt mereu o misiune; tu eşti mereu o misiune; fiecare botezată şi botezat este o misiune. Cine iubeşte se pune în mişcare, este împins în afara sieşi, este atras şi atrage, se dăruieşte celuilalt şi ţese relaţii care generează viaţă. Nimeni nu este inutil şi nesemnificativ pentru iubirea lui Dumnezeu" (Mesaj pentru Ziua Misionară Mondială 2019).
O eminentă figură intelectuală şi spirituală, cardinalul Newman, are cuvinte iluminante cu privire la asta. Citez câteva: "Eu sunt creat pentru a face şi pentru a fi cineva pentru care nimeni altcineva n-a fost creat. Eu ocup un loc al meu în sfaturile lui Dumnezeu, în lumea lui Dumnezeu: un loc care nu este ocupat de nimeni altcineva. Puţin contează că eu sunt bogat sau sărac, dispreţuit sau stimat de oameni: Dumnezeu mă cunoaşte şi mă cheamă pe nume. El mi-a încredinţat o lucrare pe care n-a încredinţat-o nimănui altcuiva. Eu am misiunea mea. Într-un fel sunt necesar pentru intenţiile sale". Şi continuă: "[Dumnezeu] nu m-a creat pe mine în mod inutil. Eu voi face bine, voi face lucrarea sa. Voi fi un înger de pace, un predicator al adevărului în locul pe care el mi l-a acordat chiar fără ca eu să ştiu asta, cu condiţia ca eu să respect poruncile sale şi să-l slujesc în vocaţia mea" (J.H. Newman, Meditazioni e preghiere, Milano, 2002, 38-39).
Fraţilor şi surorilor, cercetările voastre, studiile voastre şi în mod special aceste ocazii de confruntare sunt atât de necesare şi importante, ca să se răspândească conştiinţa vocaţiei la care fiecare fiinţă umană este chemată de Dumnezeu, în diferite stări de viaţă şi graţie multiplelor sale carisme. Sunt utile, de asemenea, pentru a se întreba cu privire la provocările de astăzi, la criza antropologică aflată în desfăşurare şi la promovarea necesară a vocaţiilor umane şi creştine. Şi este important să se dezvolte, graţie şi contribuţiei voastre, o circularitate tot mai eficace între diferitele vocaţii, pentru ca operele care provin din starea de viaţă laicală în slujba societăţii şi a Bisericii, împreună cu darul slujirii primite prin hirotonire şi al vieţii consacrate, să poată contribui la generarea speranţei într-o lume asupra căreia apasă grele experienţe de moarte.
A genera această speranţă, a fi în slujba împărăţiei lui Dumnezeu pentru construirea unei lumi deschise şi fraterne este o misiune încredinţată fiecărei femei şi fiecărui bărbat din timpul nostru. Graţie contribuţiei pe care voi o daţi în acest sens. Mulţumesc pentru lucrarea voastră din aceste zile. O încredinţez Domnului în rugăciune, prin mijlocirea Mariei, Icoană a vocaţiei şi Mamă a fiecărei vocaţii. Şi, vă rog, şi voi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Cuvintele Sfântului Părinte la sfârşitul discursului
Vă urez spor la muncă! Şi nu vă fie frică în aceste momente aşa de bogate în viaţa Bisericii. Duhul Sfânt ne cere un lucru important: fidelitate. Dar fidelitatea este pe cale şi fidelitatea ne face adesea să riscăm. "Fidelitatea de muzeu" nu este fidelitate. A merge înainte cu curajul de a discerne şi a risca prin căutarea voinţei lui Dumnezeu. Vă urez tot ce-i mai bun. Curaj şi înainte, fără a pierde simţul umorului!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
