|
| © Vatican Media |
Cateheze. Viciile şi virtuţile. 18. Credinţa
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi aş vrea să vorbesc despre virtutea credinţei. Împreună cu iubirea şi speranţa, această virtute este numită "teologală". Virtuţile teologale sunt trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Pentru ce sunt teologale? Pentru că se pot trăi numai graţie darului lui Dumnezeu. Cele trei virtuţi teologale sunt marile daruri pe care Dumnezeu le oferă capacităţii noastre morale. Fără el noi am putea să fim prudenţi, drepţi, puternici şi cumpătaţi, dar nu am avea ochi care văd şi în întuneric, nu am avea o inimă care iubeşte şi atunci când nu este iubită, nu am avea o speranţă care îndrăzneşte împotriva oricărei speranţe.
Ce este credinţa? Catehismul Bisericii Catolice ne spune că credinţa este actul cu care fiinţa umană se abandonează liber lui Dumnezeu (nr. 1814). În această credinţă, Abraham a fost marele părinte. Când a acceptat să părăsească ţara strămoşilor săi pentru a se îndrepta spre ţara pe care i-o va indica Dumnezeu, probabil că a fost considerat nebun: de ce să părăsească cunoscutul pentru necunoscut, ceea ce este sigur pentru ceea ce este nesigur? Dar de ce să facă asta? Este nebun? Dar Abraham porneşte, ca şi cum ar vedea invizibilul. Asta spune Biblia despre Abraham: "A mers ca şi cum ar vedea invizibilul". Este frumos acest lucru. Şi tot acest invizibil îl va face să urce pe munte cu fiul Isac, unicul fiu al promisiunii, care numai în ultimul moment va fi cruţat de la jertfire. În această credinţă, Abraham devine părinte al unei lungi cete de fii. Credinţa l-a făcut rodnic.
Om de credinţă va fi Moise, care, primind glasul lui Dumnezeu chiar şi atunci când îl puteau zdruncina mai multe îndoieli, a continuat să rămână statornic şi să se încreadă în Domnul, şi chiar să apere poporul care în schimb de atâtea ori nu avea credinţă.
Femeie de credinţă va fi Fecioara Maria, care, primind vestea îngerului, pe care mulţi ar fi respins-o pentru că era prea angajantă şi riscantă, răspunde: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Şi cu inima plină de credinţă, cu inima plină de încredere în Dumnezeu, Maria pleacă pe un drum ale cărui traseu şi pericole nu le cunoaşte.
Credinţa este virtutea care îl face pe creştin. Pentru că a fi creştini nu înseamnă înainte de toate a accepta o cultură, cu valorile care o însoţesc, ci a fi creştin înseamnă a primi şi a păstra o legătură, o legătură cu Dumnezeu: eu şi Dumnezeu; persoana mea şi chipul iubitor al lui Isus. Această legătură este ceea ce ne face creştini.
Cu privire la credinţă, îmi vine în minte un episod din Evanghelie. Discipolii lui Isus traversează lacul şi sunt surprinşi de furtună. Ei cred că se descurcă prin forţa braţelor lor, cu resursele experienţei, dar barca începe să se umple cu apă şi sunt cuprinşi de panică (cf. Mc 4,35-41). Nu-şi dau seama că au soluţia sub ochii lor: Isus este acolo cu ei în barcă, în mijlocul furtunii, şi Isus doarme, spune Evanghelia. Când în sfârşit îl trezesc, înfricoşaţi precum şi supăraţi pentru că el îi lasă să moară, Isus le reproşează: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" (Mc 4,40).
Iată, aşadar, marea duşmană a credinţei: nu este inteligenţa, nu este raţiunea, aşa cum, vai de mine, unii continuă să repete în mod obsesiv, ci marea duşmană a credinţei este frica. Pentru acest motiv credinţa este primul dar de primit în viaţa creştină: un dar care trebuie primit şi cerut zilnic, pentru ca să se reînnoiască în noi. Aparent este un dar de mică importanţă, şi totuşi este cel esenţial. Când ne-au dus la izvorul baptismal, părinţii noştri, după ce au anunţat numele pe care l-au ales pentru noi, au auzit că au fost întrebaţi de preot - asta s-a întâmplat la Botezul nostru -: "Ce cereţi de la Biserica lui Dumnezeu?". Şi părinţii au răspuns: "Credinţa, botezul!".
Pentru un părinte creştin, conştient de harul care i-a fost dăruit, acela este darul de cerut şi pentru copilul său: credinţa. Cu ea un părinte ştie că, deşi în mijlocul încercărilor vieţii, copilul său nu se va îneca în frică. Iată, duşmanul este frica. Ştie şi că, atunci când va înceta să aibă un părinte pe acest pământ, va continua să aibă un Dumnezeu Tată în ceruri, care nu-l va părăsi niciodată. Iubirea noastră este aşa de fragilă, şi numai iubirea lui Dumnezeu învinge moartea.
Desigur, aşa cum spune apostolul, credinţa nu este a tuturor (cf. 2Tes 3,2), şi noi, care suntem credincioşi, adesea ne dăm seama că avem numai o mică parte din ea. Adesea Isus ne poate reproşa, aşa cum a făcut cu discipolii săi, că suntem "oameni cu puţină credinţă". Însă este darul cel mai fericit, singura virtute care ne este dat s-o invidiem. Pentru că acela care are credinţă este locuit de o forţă care nu este numai umană; de fapt, credinţa "activează" harul în noi şi deschide mintea la misterul lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Isus odată: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta" (Lc 17,6). De aceea şi noi, ca şi discipolii, îi repetăm: Doamne, măreşte credinţa noastră! (cf. Lc 17,5). Este o rugăciune frumoasă! O spunem toţi împreună? "Doamne, măreşte credinţa noastră". O spunem împreună: [toţi] "Doamne, măreşte credinţa noastră". Prea încet, un pic mai tare: [toţi] "Doamne, măreşte credinţa noastră!". Mulţumesc.
* * *
Şi apoi să nu uităm să ne rugăm pentru pace: să ne rugăm pentru popoarele care sunt victime ale războiului. Războiul este mereu o înfrângere, mereu. Să ne gândim la martirizata Ucraina care suferă mult. Să ne gândim la locuitorii din Palestina şi din Israel, care sunt în război. Să ne gândim la rohingya, la Myanmar, şi să cerem pacea. Să cerem adevărata pace pentru aceste popoare şi pentru întreaga lume. Din păcate astăzi investiţiile care dau mai mult câştig sunt fabricile de arme. Teribil, să câştigi bani prin moarte. Să cerem pacea, să fie pace.
Pentru toţi, binecuvântarea mea!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
