|
| © Vatican Media |
Cateheze. Viciile şi virtuţile. 15. Tăria
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Cateheza de astăzi este dedicată celei de-a treia dintre virtuţile cardinale, adică tăria. Pornim de la descrierea pe care o dă Catehismul Bisericii Catolice: "Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama, chiar şi teama de moarte, şi să înfruntăm încercare şi persecuţiile" (nr. 1808). Aşa spune Catehismul Bisericii Catolice despre virtutea tăriei.
Iată, aşadar, cea mai "combativă" dintre virtuţi. Dacă prima dintre virtuţile cardinale, adică prudenţa, era asociată mai ales cu raţiunea omului; şi în timp ce dreptatea îşi găsea locuinţa în voinţă; această a treia virtute, tăria, este adesea legată de autorii scolastici cu ceea ce anticii numeau "apetit irascibil". Gândirea antică nu a imaginat un om fără pasiuni: ar fi o piatră. Şi nu este spus că pasiunile sunt în mod necesar reziduul unui păcat; însă ele trebuie educate, trebuie orientate, trebuie purificate cu apa Botezului, sau mai bine zis cu focul Duhului Sfânt. Un creştin fără curaj, care nu-şi pleacă în faţa binelui propria forţă, care nu deranjează pe nimeni, este un creştin inutil. Să ne gândim la asta! Isus nu este un Dumnezeu diafan şi aseptic, care nu cunoaşte emoţiile umane. Dimpotrivă. În faţa morţii prietenului Lazăr izbucneşte în plâns; şi în anumite expresii ale sale transpare sufletul său pasionat, ca atunci când spune: "Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!" (Lc 12,49); şi în faţa comerţului din templu a reacţionat cu forţă (cf. Mt 21,12-13). Isus avea pasiune.
Dar acum să încercăm o descriere existenţială a acestei virtuţi aşa de importante care ne ajută să aducem rod în viaţă. Anticii - atât filozofii greci, cât şi teologii creştini - recunoşteau în virtutea tăriei o dublă mişcare, una pasivă şi alta activă.
Prima este îndreptată în noi înşine. Există duşmani interni pe care trebuie să-i înfrângem, care merg sub numele de nelinişte, de angoasă, de frică, de vină: toate forţele care se agită în interiorul nostru şi care în vreo situaţie ne paralizează. Câţi luptători mor încă înainte de a începe provocarea! Pentru că nu-şi dau seama de aceşti duşmani interni. Tăria este o victorie înainte de toate chiar împotriva noastră. Cea mai mare parte dintre fricile care se nasc în noi sunt irealiste, şi nu se adeveresc deloc. Aşadar, este mai bine a-l invoca pe Duhul Sfânt şi a înfrunta totul cu tărie răbdătoare: câte o problemă pe rând, cum suntem capabili, dar nu singuri! Domnul este cu noi, dacă ne încredem în el şi căutăm cu sinceritate binele. Atunci în orice situaţie putem să ne bazăm pe Providenţa lui Dumnezeu care ne este scut şi coif.
Şi apoi a doua mişcare a virtuţii tăriei, de această dată de natură mai activă. În afară de încercările interne, există duşmani externi, care sunt încercările vieţii, persecuţiile, dificultăţile la care nu ne aşteptam şi care ne surprind. De fapt, noi putem încerca să prevedem ceea ce ni se va întâmpla, dar în mare parte realitatea este făcută din evenimente imponderabile, şi în această mare uneori barca noastră este purtată de valuri încoace şi încolo. Atunci tăria ne face să fim marinari rezistenţi, care nu se înspăimântă şi nu se descurajează.
Tăria este o virtute fundamentală pentru că ia în serios provocarea răului din lume. Cineva se preface că el nu există, că totul merge bine, că voinţa umană nu este uneori oarbă, că în istorie nu se luptă forţe întunecate aducătoare de moarte. Dar este suficient a răsfoi o carte de istorie, sau din păcate şi ziarele, pentru a descoperi delictele la care suntem un pic victime şi un pic protagonişti: războaie, violenţe, sclavii, oprimarea săracilor, răni niciodată vindecate care încă sângerează. Virtutea tăriei ne face să reacţionăm şi să strigăm un "nu", un "nu" sec la toate acestea. În Occidentul nostru confortabil, care a diluat un pic totul, care a transformat drumul de perfecţiune într-o simplă dezvoltare organică, ce nu are nevoie de lupte pentru că totul îi apare egal, simţim uneori o nostalgie sănătoasă de profeţi. Dar sunt foarte rare persoanele incomode şi vizionare. Este nevoie de cineva care să ne scoale de pe locul moale în care ne-am aranjat şi să ne facă să repetăm în manieră hotărâtă "nu"-ul nostru spus răului şi la tot ceea ce conduce la indiferenţă. "Nu" spus răului şi "nu" spus indiferenţei; "da" spus drumului, drumului care ne face să înaintăm, şi pentru aceasta trebuie luptat.
Să redescoperim, aşadar, în evanghelie tăria lui Isus şi s-o învăţăm din mărturia sfinţilor şi a sfintelor. Mulţumesc!
* * *
Şi gândul meu se îndreaptă spre martirizata Ucraina şi spre Palestina şi Israel. Fie ca Domnul să ne dea pacea! Războiul este peste tot - să nu uităm Myanmarul - dar să cerem Domnului pacea şi să nu-i uităm pe aceşti fraţi şi surori ai noştri care suferă mult în aceste locuri de război. Să ne rugăm împreună şi mereu pentru pace. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
