|
| © Vatican Media |
Cateheze. Viciile şi virtuţile. 21. Umilinţa
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Încheiem acest ciclu de cateheze oprindu-ne asupra unei virtuţi care nu face din septenarul celor cardinale şi teologale, dar care este la baza vieţii creştine: această virtute este umilinţa. Ea este marea antagonistă a celui mai mortal dintre vicii, adică mândria. În timp ce orgoliul şi mândria umflă inima umană, făcând să apărem mai mult decât ceea ce suntem, umilinţa readuce totul în dimensiunea justă: suntem creaturi minunate, dar limitate, cu calităţi şi defecte. Biblia de la început ne aminteşte că suntem pământ şi în pământ ne vom întoarce (cf. Gen 3,19). De fapt, "umil" derivă de la humus, adică pământ. Şi totuşi în inima umană apar adesea deliruri de atotputernice, atât de periculoase, şi asta ne face mult rău.
Pentru a ne elibera de mândrie ar fi suficient foarte puţin, ar fi suficient să contemplăm un cer înstelat pentru a regăsi măsura justă, cum spune psalmul: "Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai stabilit, mă întreb: Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?" (8,4-5). Ştiinţa modernă ne permite să extindem orizontul mult mai mult, şi să simţim şi mai mult misterul care ne înconjoară şi care locuieşte în noi.
Fericite persoanele care păstrează în inimă această percepţie a propriei micimi! Aceste persoane sunt ferite de un viciu urât: aroganţa. În Fericirile sale, Isus porneşte chiar de aici: "Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor" (Mt 5,3). Este prima Fericire pentru că stă la baza celor care urmează: de fapt, blândeţea, milostivirea, curăţia inimii se nasc din acel sentiment interior de micime. Umilinţa este poarta de intrare a tuturor virtuţilor.
În primele pagini ale Evangheliilor, umilinţa şi sărăcia în duh par să fie izvorul a toate. Vestea îngerului nu are loc la porţile Ierusalimului, ci într-un sătuc pierdut din Galileea, aşa de nesemnificativ încât oamenii spuneau: "Poate fi ceva bun din Nazaret?" (In 1,46). Dar tocmai de acolo se renaşte lumea. Eroina aleasă dinainte nu este o mică regină crescută în puf, ci o tânără necunoscută: Maria. Prima care este uimită este ea însăşi, când îngerul îi aduce vestea lui Dumnezeu. Şi în cântarea sa de laudă, evidenţiază tocmai această uimire: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale" (Lc 1,46-48). Dumnezeu - ca să spunem aşa - este atras de micimea Mariei, care este mai ales o micime interioară. Şi este atras şi de micimea noastră, atunci când noi o acceptăm.
De aici înainte Maria se va păzi bine de a călca pe scenă. Prima sa decizie după vestea îngerească este să meargă pentru a ajuta, să meargă pentru a o sluji pe verişoara. Maria se îndreaptă spre munţii din Iudeea, pentru a o vizita pe Elisabeta: o asistă în ultimele luni de sarcină. Dar cine vede acest gest? Nimeni, decât numai Dumnezeu. Din această ascundere, Fecioara pare că nu vrea să iasă niciodată. Ca atunci când din mulţime glasul unei femei proclamă fericirea sa: "Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!" (Lc 11,27). Dar Isus răspunde imediat: "Mai degrabă fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!" (Lc 11,28). Nici măcar adevărul cel mai sacru al vieţii sale - faptul de a fi Născătoare de Dumnezeu - nu devine pentru ea motiv de laudă în faţa oamenilor. Într-o lume care este o goană pentru a apărea, pentru a se demonstra superiori celorlalţi, Maria merge cu hotărâre, cu singura forţă a harului lui Dumnezeu, în direcţie contrară.
Putem să ne imaginăm că şi ea a cunoscut momente dificile, zile în care credinţa sa înainta în întuneric. Dar acest lucru n-a făcut niciodată să şovăie umilinţa sa, care în Maria a fost o virtute de granit. Acest lucru vreau să-l subliniez: umilinţa este o virtute de granit. Să ne gândim la Maria: ea este mereu mică, mereu despuiată de sine, mereu liberă de ambiţii. Această micime a sa este forţa sa invincibilă: ea este cea care rămâne la picioarele crucii, în timp ce iluzia unui Mesia triumfător se destramă. Maria va fi aceea care, în zilele premergătoare Rusaliilor, adună turma discipolilor, care nu erau capabili să vegheze numai o oră cu Isus şi l-au abandonat când a venit furtuna.
Fraţilor şi surorilor, umilinţa este totul. Este ceea ce ne salvează de Cel Rău, şi de pericolul de a deveni complicii săi. Şi umilinţa este izvorul păcii în lume şi în Biserică. Unde nu este umilinţă este război, este discordie, este dezbinare. Dumnezeu ne-a dat exemplu în Isus şi în Maria, pentru ca să fie mântuirea noastră şi fericirea noastră. Şi umilinţa este tocmai calea, drumul spre mântuire. Mulţumesc!
* * *
Şi să ne rugăm pentru pace. Avem nevoie de pace. Lumea este în război. Să nu uităm martirizata Ucraina care suferă mult. Să nu uităm Palestina şi Israel: să se oprească acest război. Să nu uităm Myanmarul. Şi să nu uităm atâtea ţări aflate în război. Fraţilor şi surorilor, trebuie să ne rugăm pentru pace în acest timp de război mondial.
Domnul să vă binecuvânteze, Sfânta Fecioară să vă păzească; vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
