|
| © Vatican Media |
Câteva consideraţii teologico-canonice
Sacramentele sunt semne alese şi instituite de Cristos pentru a comunica harul, adică acte care au ca scop principal acela de a lucra în inima credincioşilor pentru ca fiecare să poată face să înflorească şi să dezvolte propria vocaţie şi să aducă rod. Ele sunt cu adevărat comoara Bisericii şi un mod indispensabil pentru a hrăni viaţa poporului lui Dumnezeu. Această poziţie centrală, care le este atribuită în contextul vieţii creştine, justifică faptul că periodic magisteriul universal, ca şi cel episcopal în Bisericile particulare, este atent să tuteleze administrarea corectă a sacramentelor, până acolo încât să intervină, dacă este necesar, pentru a avertiza sau chiar a corecta eventuale abuzuri.
Nota doctrinală Gestis verbisque a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei (DDC) din 2 februarie se ocupă de problema formării permanente a clericilor şi a credincioşilor laici şi de rectificarea practicii.
Această dublă misiune îl invită atât pe teolog, cât şi pe canonist să aducă o contribuţie la reflecţia intelectuală şi la acţiunea pastorală.
După părerea mea, nota Dicasterului tinde să scoată în evidenţă două puncte care merită atenţie deosebită pentru epoca noastră: supraveghere asupra veridicităţii celebrării sacramentelor şi necesitatea de a avea grijă de rodnicia celebrării lor.
1. Veridicitatea celebrării sacramentelor
Sprijinindu-se pe semnificaţiile cuvintelor mystérion şi sacramentum şi pe reflecţia teologică medievală, gestul sacramental se realizează prin unirea intrinsecă a materiei (semnul concret), a formei (cuvintele liturgice) şi a intenţiei slujitorului celebrant. Hilemorfismul sacramental (materie şi formă) este aspectul extern, adesea cel mai luat în considerare, care a dus la determinarea substanţei divinitus instituta a fiecăruia dintre sacramente (cf. Conciliul din Trento, Sesiunea a XXI-a, cap. 2: DH 1728).
Nota doctrinală dedică două paragrafe conceptului de intenţie a slujitorului (§ 18-20), cu referinţă la expresia tridentină de "a avea cel puţin intenţia de a face ceea ce face Biserica" ("Intentio saltem faciendi quod facit Ecclesia", în Decretum de Sacramentis, can. 11: DH 1611).
Conexiunea simultană între aceste trei elemente este garanţie de validitate, în aşa fel încât intentio a slujitorului să apară ca "principiul unificator al materiei şi al formei". Titlul evocativ al părţii a doua a notei, Biserica păzeşte şi este păzită de Sacramente, reafirmă dreptul-obligaţia Bisericii de a asigura veridicitatea celebrărilor sacramentale.
A păzi înseamnă înainte de toate a tutela şi a garanta că fiecare sacrament este celebrat efectiv, adică actul sacramental este adevărat, real şi sigur. Se exprimă prin conceptul canonic de validitate. Textul afirmă clar asta: "Pentru toate sacramentele, în fiecare caz, respectarea materiei şi a formei a fost cerută mereu pentru validitatea celebrării, cu conştiinţa că modificări arbitrare aduse uneia şi/sau alteia - a cărei gravitate şi forţă invalidantă trebuie constatate de la caz la caz - pun în pericol oferirea efectivă a harului sacramental, cu dăunare evidentă a credincioşilor" (§ 17). Dacă nu este valid, actul sacramental este pur şi simplu inexistent.
Această misiune necesară şi grijulie evidenţiază caracterul ministerial al supravegherii desfăşurate de autoritatea ecleziastică în privinţa sacramentelor şi este amintită în diferite paragrafe: "Făcând asta, Biserica este conştientă că a administra harul lui Dumnezeu nu înseamnă a şi-l apropria, ci a deveni instrument al Duhului în transmiterea darului lui Cristos pascal" (§ 11b).
"De fapt, misiunea Bisericii în privinţa lor nu este aceea de a le determina după plăcerea sau judecata cuiva, ci, salvgardând substanţa sacramentelor (salva illorum substantia), să le indice cu autoritate, în docilitate faţă de acţiunea Duhului" (§ 15).
"În această privinţă nu se poate ignora că atunci când Biserica intervine în determinarea elementelor constitutive ale sacramentului, ea acţionează mereu înrădăcinată în Tradiţie, pentru a exprima mai bine harul conferit de sacrament" (§ 16).
Ca o consecinţă logică la cele expuse, nota avertizează că neglijenţa sau încălcarea unei norme liturgice pozitive, chiar dacă nu atinge validitatea, nu trebuie considerată numai ca o încălcare a unei reguli juridice, ci chiar constituie o rană (vulnus) "provocată în acelaşi timp comuniunii ecleziale şi recunoaşterii acţiunii lui Cristos" lucrând în acţiunea Bisericii (§ 22b).
Spiritul textului se îndepărtează de formalismul rigid, care ar prevedea respectarea pur tehnică şi exterioară a regulilor liturgice, pentru a afirma esenţa cultului integral datorat lui Dumnezeu, adică sfinţirea oamenilor prin participarea la funcţia sacerdotală a lui Cristos (cf. can. 834, § 1).
2. Rodnicia celebrărilor
Pentru ca un sacrament să producă rod pe deplin, nu este suficientă exterioritatea gestului liturgic reglementat ca un comportament de rubrică, ci este cerută de la ambele părţi, slujitori şi credincioşi, o atitudine de interioritate.
Cât priveşte slujitorul celebrant, ar fi oportun ca el să promoveze ars celebrandi, despre care Papa Benedict al XVI-lea a vorbit în diferite documente şi în mod mai organic într-o secţiune din exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis (§ 38-42) din 27 februarie 2007, dar şi Papa Francisc în scrisoarea apostolică Desiderio desideravi din 29 iunie 2022 (§ 48-60).
Este vorba de a valoriza şi a îngriji vestita actuosa participatio promovată iniţial de Sfântul Papă Pius al X-lea, adică de a-i constitui pe credincioşii care compun adunarea ca protagonişti ai funcţiunii liturgice. Este emblematică exortaţia rostită de slujitor (preot sau diacon) în timpul liturghiei, Dominus vobiscum, care sună ca un avertisment pentru a atrage atenţia credincioşilor asupra unui moment important al celebrării, precum şi răspunsul Et cum spiritu tuo, atestare din partea adunării că a acceptat invitaţia şi că, în acelaşi timp, doreşte ca asistenţa divină să fie prezentă şi în slujitorul celebrant.
Pe urma acestei teme, nota dedică a treia şi ultima parte Prezidării liturgice şi artei de a celebra. Recurgând la două expresii clasice, in persona Christi capitis şi nomine Ecclesiae, documentul pune accentul pe Cristos sfinţitor şi pe comunitatea eclezială, aceasta din urmă considerată ca adevărata protagonistă a funcţiunii.
În acest mod, liturgia poate să nu mai fie considerată ca un "lucru rezervat" slujitorului celebrant, ci ca un act pe deplin eclezial care implică participarea slujitorilor şi a credincioşilor, fără confuzie de roluri, sprijinindu-se fiecare pe fundamentul său sacramental, aşadar, preoţia sacră pentru slujitor şi botezul pentru ceilalţi credincioşi.
Nota dicasterială subliniază: "Slujitorul să înţeleagă că autentica ars celebrandi este aceea care respectă şi exaltă primatul lui Cristos şi actuosa participatio a întregii adunări liturgice, şi printr-o supunere umilă faţă de normele liturgice".
Se configurează, aşadar, în mod logic dreptul credincioşilor la o autentică celebrare, care să fie în acelaşi timp validă, legitimă, şi care să ducă la rodnicia despre care am vorbit, graţie lui ars celebrandi; asta comportă să ne eliberăm de rigiditatea formală şi de fantezia dezordonată, graţie unei discipline şi ascultări umile.
Codul din 1983, la can. 213, a formalizat dreptul tuturor celor botezaţi la accesul la sacramente: "Credincioşii au dreptul de a primi de la Păstorii sacri ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai cu seamă din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente", îmbinându-l cu obligaţia slujitorilor sacri de a le împărţi cu dăruire şi generozitate, aşa cum este exprimat în can. 843, § 1: "Slujitorii sacri nu pot refuza sacramentele celor care le cer la momentul oportun, sunt dispuşi cum se cuvine şi nu sunt opriţi de către drept să le primească".
Rodnicia este prevăzută în paragraful următor: "Păstorii de suflete şi ceilalţi credincioşi, fiecare după propria funcţie eclezială, au datoria de a se îngriji ca aceia care cer sacramentele să se pregătească pentru a le primi printr o evanghelizare necesară, precum şi printr o instruire catehetică, respectându se normele date de autoritatea competentă".
Rodnicia implică o pregătire adecvată şi îngrijirea celebrării.
Fiind comoară a Bisericii şi vectorii esenţiali ai acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu, sacramentele merită respect şi atenţie cu scopul de a asigura nu numai autenticitatea (validitatea) şi eclezialitatea (legitimitatea), ci şi rodnicia lor fecundă.
Eric Besson
Studium de Droit Canonique de Lyon
(După L'Osservatore Romano, 11 decembrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
