|
| © Vatican Media |
Un "eu" dilatat în Eu-l lui Cristos şi în noi-ul Bisericii
"În experienţa unei mari iubiri toată lumea se adună în raportul Eu-Tu, şi tot ceea ce se întâmplă devine un eveniment în cadrul său." Prin aceste cuvinte ale lui Romano Guardini se poate găsi un posibil orizont interpretativ al Notei Gestis verbisque despre validitatea sacramentelor a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei.
De fapt, este vorba despre un document care nu se limitează să reafirme obligaţia, din partea slujitorilor, de a respecta formulele liturgice aprobate de Biserică, ci intenţionează să trezească în întregul popor al lui Dumnezeu, începând de la păstori, dorinţa de a se lăsa surprinşi de noutatea prezenţei lui Cristos, care se inaugurează în fiecare zi în liturgie, şi de a percepe şi a primi această prezenţă cu acea privire de credinţă pe care fiecare credincios este chemat în mod existenţial s-o adeverească şi s-o reînnoiască. Şi după cum într-o mare iubire toată realitatea pare într-un fel să se adune şi să se interpreteze în cadrul experienţei acelui raport, aşa încât tot ceea ce se întâmplă pare să fie intim legat cu ea, tot aşa pentru creştin persoana lui Cristos este ceva în lumina căreia toată realitatea dobândeşte sensul său cel mai adevărat şi autentic. Şi după cum într-o "mare iubire" este puternică atracţia de a fi fizic alături de persoana iubită, tot aşa în viaţa de credinţă tensiunea spre ceea ce face să se aibă acces în mod concret la prezenţa lui Dumnezeu nu poate slăbi niciodată.
Atunci când, din cauza diferitelor distrageri, începe să dispară dorinţa întâlnirii, ceea ce se întâmplă nu mai este perceput în relaţie cu persoana iubită, şi în acel moment totul este condus numai spre propriul "eu" şi fiecare circumstanţă devine ocazie de auto-centrare. Este vorba despre acea mondenitate spirituală a cărei natură a explicat-o în mod clar Evangelii gaudium, care "constă în a căuta, în locul gloriei Domnului, gloria umană şi bunăstarea personală", comportament răspândit care "se ascunde în spatele aparenţelor de religiozitate şi chiar de iubire faţă de Biserică" (EG 93). Este atitudinea tipică a celui care nu mai este determinat de o relaţie profundă şi astfel a pierdut orizontul în care să interpreteze tot ceea ce se întâmplă. În această situaţie, în mod uneori inconştient, totul devine ocazie de exhibiţionism personal, justificat de un bine care se referă de cele mai multe ori nu la ei înşişi, ci la ceilalţi. Această finalitate altruistă duce şi la însuşirea de lucruri care nu sunt proprii, deoarece - într-o realitate care nu mai este determinată de raportul cu propriul "tu" - fiecare pune totul într-o relaţie exclusivă cu sine însuşi.
În viaţa eclezială, această atitudine poate asuma diferite forme, pe baza circumstanţelor vieţii sau a celor care sunt considerate propriile aptitudini personale; o variabilitate de posibilităţi, toate unite de un anumit protagonism, care face persoana de acum incapabilă să se uimească de ceea ce se întâmplă. Asta se revarsă şi în domeniul liturgiei şi, îndeosebi, al administrării sacramentelor, a căror frumuseţe provine din faptul că însuşi Cristos devine prezent, prin "evenimente şi cuvinte intim unite" (nr. 1).
Din acest motiv, afirmă Nota dicasterului, "Biserica este «slujitoare» a sacramentelor, nu este stăpâna lor. Celebrându-le, primeşte ea însăşi harul lor, le păzeşte şi este la rândul său păzită de ele" (nr. 11).
Slujitorul, cu cuvintele sale, nu trebuie să întunece frumuseţea întâlnirii cu Cristos, care are loc tocmai prin celebrarea sacramentului; s-ar putea recupera, în această privinţă, ceea ce este scris în Evangelii gaudium cu privire la omilie, când se afirmă: "Predicatorul să nu ocupe un spaţiu excesiv, în aşa fel încât Domnul să strălucească mai mult decât slujitorul" (EG 138). Este vorba de a recunoaşte liturgia ca loc concret prin care Cristos continuă neîncetat să ajungă la fiecare bărbat şi femeie în condiţia în care se află; şi în această dinamică cristologică "Biserica evanghelizează şi se evanghelizează cu frumuseţea liturgiei, care este şi celebrare a activităţii evanghelizatoare şi izvorul unui reînnoit impuls de a se dărui" (EG 24).
Pentru ca tot ceea ce se întâmplă în celebrarea sacramentelor să poată fi înţeles în mod existenţial de tot poporul lui Dumnezeu, este necesar ca "eu"-l slujitorului să frângă propria dorinţă de a ieşi în evidenţă, pentru a se dilata spre o dublă direcţie: spre "Eu"-l lui Cristos şi spre "noi"-ul Bisericii. Nota Gestis verbisque explică această dilatare sacramentală a slujitorului prin două formule clasice care se referă la acţiunea preotului: in persona Christi şi in nomine Ecclesiae. Prima face aluzie la reprezentarea lui Cristos însuşi în celebranţi; din aceasta provine că aceia care "în virtutea harului sacramental, sunt configuraţi lui, fiind părtaşi de autoritatea cu el conduce şi sfinţeşte poporul său, sunt de aceea chemaţi, în liturgie şi în întreaga slujire pastorală, să se conformeze la aceeaşi logică, fiind constituiţi păstori nu pentru a stăpâni asupra turmei, ci pentru a o sluji după modelul lui Cristos, Păstor bun al oilor" (nr. 24). În schimb, a doua formulă face aluzie la faptul că, în acţiunea sa, celebrantul "face prezentă de asemenea în faţa propriul Cap acest Trup, ba chiar această Mireasă, ca subiect integral al celebrării, popor în întregime sacerdotal în numele căruia slujitorul vorbeşte şi acţionează" (nr. 25).
Aşadar, a respecta normele liturgice nu este rigidism pastoral sau rubricism, altă faţă a mondenităţii spirituale (despre care vorbeşte Evangelii gaudium), care se manifestă în cei care arată "o îngrijire exagerată a liturgiei, a doctrinei şi a prestigiului Bisericii" (EG 95), ci înseamnă a recunoaşte, mai explică Nota, "primatul lui Cristos şi actuosa participatio a întregii adunări liturgice" (nr. 26), evitând orice formă de fantezie nepotrivită, chiar dacă este făcută cu cele mai corecte intenţii pastorale.
Astfel, Nota nu intenţionează să pună în centrul atenţiei o normă de respectat, ci frumuseţea liturgiei, ca loc al evanghelizării şi al sfinţeniei slujitorului, care este chemat în fiecare celebrare să dilate propriul "eu" în "Eu"-l lui Cristos şi în "noi"-ul Bisericii.
Alessandro Clemenzia
(După L'Osservatore Romano, 1 februarie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
