|
| © Vatican Media |
O relectură a limbajului tridentin în lumina Conciliului Vatican II
Nota Gestis verbisque, publicată la 2 februarie 2024 de Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, dedică spaţiu amplu elementelor care constituie "substanţa" sacramentelor: materie, formă şi intenţie (cf. nr. 12).
Scopul textului, anticipat de Prezentarea cardinalului prefect Víctor Manuel Fernández, este de a oferi criterii de discernământ în vederea celebrării "valide" a sacramentelor, în faţa unor liturgii în care "creativitatea" slujitorului - însoţită adesea de o "voinţă manipulatoare" - a compromis oferirea harului sacramental, dăunând grav credincioşilor. Criterii care, întocmai, se pot rezuma în respectarea "materiei" şi a "formei" prescrise, la care se adaugă "intenţia" slujitorului.
Un asemenea vocabular este inspirat în mod clar din teologia lui Toma de Aquino şi, mai în general, din scolastică şi, pe această urmă din doctrina sacramentală a Conciliilor din Firenze şi din Trento, nu întâmplător, Toma şi Trento sunt amintiţi de mai multe ori de document. Dat fiind că în mod notoriu Toma de Aquino reia, transformându-le, unele categorii din gândirea aristotelică, impresia iniţială ar putea să fie aceea de a se afla în faţa unui limbaj filozofic, ba chiar pentru exactitate în faţa limbajului unei anumite filozofii, adică esenţialismul aristotelico-tomistă.
Dacă apoi se consideră că, după Trento, acei termeni vor deveni decisivi pentru elaborarea dreptului liturgic, adică pentru a defini normele canonice care disciplinează riturile sacramentale (cum se vede în Codul de drept canonic din 1917 şi în cel din 1983), acel limbaj apare în acelaşi timp marcat de o "exprimare" juridică de netăgăduit.
Şi totuşi, dacă acele concepte sunt considerate în cadrul mai amplu al documentului, devine evident că intenţia lui Gestis verbisque este, în profunzime, de a reciti categoriile "tradiţionale" în lumina "noii" învăţături a Conciliului Vatican II, care în notă este de altfel citată mult mai frecvent.
Într-un anumit sens, ne aflăm în prezenţa unui exerciţiu de "hermeneutică a continuităţii" şi "a reformei" (despre care, după cum ne vom aminti, a vorbit Benedict al XVI-lea în celebrul Discurs adresat Curiei Romane din 22 decembrie 2005), pe baza căruia noul în Biserică nu se naşte niciodată din nimic, ci provine în mod organic din vechi, dezvăluindu-i potenţialităţile latente.
Este adevărat, Conciliul Vatican II nu mai vorbeşte despre substanţă, materie, formă şi intenţie. Ceea ce dispare este mai ales binomul materie-formă în jurul căruia, în cursul celui de-al doilea mileniu, doctrina sacramentară s-a cristalizat tot mai mult. Acel limbaj este abandonat cu intenţia de a se inspira cât mai mult posibil din Biblie şi din Sfinţii Părinţi (conform principiului "întoarcerii la izvoare"). Însă asta nu înseamnă că învăţătura Conciliul îşi ia rămas-bun sic et simpliciter de la ceea ce acel limbaj voia să exprime în modul său, tocmai pentru că şi el reprezenta la rândul său tentativa de a interpreta realitatea revelată.
Îndeosebi Conciliul Vatican II ne arată că sacramentalitatea este categorie amplă, care depăşeşte septenarul sacramentar pentru a aduna sub o unică umbrelă Revelaţia, evenimentul Cristos care este centrul acelei Revelaţii, misiunea Bisericii care este prelungirea evenimentului Cristos până la sfârşitul istoriei.
Astfel, sacramentalitatea devine, pentru conciliu, "legea" care guvernează întreaga historia salutis şi pe care Dei Verbum 2 o rezumă cu expresii pregnante: "Această economie a Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte [gestis verbisque] legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele." Şi asta pentru că Dumnezeu vrea să se reveleze omului şi să intre în relaţie mântuitoare cu el humano modo: în manieră vizibilă, auzibilă, palpabilă, ba chiar olfactivă şi gustabilă, adică mereu şi oricum perceptibilă cu acele simţuri fără care nu poate exista în fiinţa umană cunoaştere (aşa cum învăţa deja Toma), nici să se deschidă pentru el autentică relaţie cu celălalt.
Alegerea de a merge în mod expres pe urma acestui text conciliar în incipitul notei face din Dei Verbum fundalul indispensabil pentru a înţelege conţinutul lui Gestis verbisque. La el se adaugă referinţe la Sacrasanctum Concilium şi Lumen gentium (îndeosebi în nr. 6-7), în care citim că Biserica însăşi este - împreună cu Cristos, graţie lui şi după el - marele sacrament al mântuirii. Definiţie pe care LG 8 o explică afirmând că în Biserică ceea este vizibil este în slujba misterului invizibil, şi asta pentru o "analogie care nu este slabă" cu Cuvântul întrupat.
S-ar putea ţese împreună toate aceste texte ale Conciliului Vatican II - ajutaţi tocmai de nota pe care o luăm în considerare - pentru a scoate din ea viziunea conciliară de ansamblu a sacramentalităţii, care îmbrăţişează teologia Revelaţiei, cristologia, ecleziologia şi sacramentologia.
Acea "economie a Revelaţiei" continuă în mod deosebit, deşi nu exclusiv, în sacramentele Bisericii, pentru că mai ales în ele Dumnezeu şi oferta sa de mântuire continuă să se facă "simţit", "perceput", "gustat", prin acele realităţi pe care tradiţia teologică din al doilea mileniu le-a definit materie şi formă. Gestis verbisque propune o descriere "actualizată" a amândurora, de care de fapt se simţea nevoia: o descriere în care fundamentul biblic şi conţinutul teologic înfloresc mai clar, în spiritul conciliului şi al magisteriului succesiv, dar şi în linie cu cele mai bune rezultate ale teologiei sacramentare contemporane, sensibilă la dimensiunea "corporală" (sau "întrupată") a sacramentelor (materia) şi la dimensiunea "sacramentală" (sau "performativă") a cuvintelor (forma).
Materia, pe de o parte, "constă în acţiunea umană prin care acţionează Cristos. În ea uneori este prezent un element material (apă, pâine, vin, ulei), alteori un gest deosebit de elocvent (semnul crucii, impunerea mâinilor, scufundarea, stropirea, consimţământul, ungerea). Această corporalitate apare indispensabilă pentru că înrădăcinează sacramentul nu numai în istoria umană, ci şi, mai fundamental, în ordinea simbolică a creaţiei şi îl conduce la misterul întrupării Cuvântului şi al răscumpărării realizate de el" (GV 13).
Impresionează, în aceste ultime afirmaţii, şi virtualităţile "ecologice" ale acestei reînţelegeri a materiei sacramentale (cum arată, în notă, referinţa la Laudato si' 235-236, unde Papa Francisc oferă o sinteză preţioasă de "teologie ecologică a sacramentelor").
Forma, pe de altă parte, "este constituită din cuvânt, care conferă o semnificaţie transcendentă materiei, transfigurând semnificaţia obişnuită a elementului material şi sensul pur uman al acţiunii săvârşite. Acest cuvânt scoate mereu în diferită măsură inspiraţie din Sfânta Scriptură, îşi înfige rădăcinile în Tradiţia eclezială vie şi a fost definit cu autoritate de Magisteriul Bisericii printr-un discernământ atent" (GV 14).
Situându-se mereu în orizontul conceptual al Conciliului Vatican II, un text de acest tip pare să favorizeze o "reconciliere" între Cuvânt şi sacramente, permiţând să se lase în spate opoziţia seculară între "Biserica cuvântului" a reformatorilor şi "Biserica sacramentelor" a catolicilor.
Cuvântul însuşi, făcându-l pe Dumnezeu "auzibil", este un "sacrament", în timp ce cele şapte sacramente, ca evenimente în mod esenţial "lingvistice", sunt celebrări în care acel cuvânt ajunge la o eficacitate specială pentru a trezi, a retrezi sau a întări credinţa.
La materie şi la formă, continuă nota, se adaugă "intenţia slujitorului care celebrează sacramentul", care "trebuie să aibă «intenţia de a face măcar ceea ce face Biserica», făcând acţiunea sacramentală un act cu adevărat uman, sustras judecăţii unui individ" (GV 18; cf. DH 16,11). Limbajul este din nou tridentin, dar din nou Gestis verbisque face efortul de "a replăsmui" un concept tradiţional în lumina magisteriului recent (de la capitolul al III-lea din Lumen gentium până la actualul episcop de Roma): a spune că slujitorul trebuie să posede intenţia Bisericii nu înseamnă a spune că el trebuie să acţioneze mereu şi numai în şi pentru poporul lui Dumnezeu, nu considerându-se deţinătorul privilegiat al unei puteri arbitrare, ci "slujitorul" şi "garantul" comunităţii? Nu există în această trimitere la conceptul "tradiţional" de intenţie o lovitură dată acelui clericalism pe care Papa Francisc l-a pus sub acuzare de mai multe ori?
Dacă lucrurile stau aşa, a vorbi de materie, formă şi intenţie ca despre elemente care constituie "substanţa" sacramentelor nu echivalează cu o întoarcere improbabilă la trecut, ci este tentativa de a pune în dialog trecutul şi prezentul, pentru ca fiecare să ducă lumină celuilalt. Trento şi Vatican II, într-o asemenea viziune, nu sunt "steagurile" a două teologii diferite, şi în definitiv a două Biserici diferite, ci două dezvoltări succesive ale unicei Tradiţii vii, în care discontinuitatea de netăgăduit - şi pentru atâtea aspecte inevitabilă -, perceptibilă înainte de toate în limbaje, nu împiedică să se recunoască o continuitate neîntreruptă, al cărei artizan este în cele din urmă Duhul Sfânt.
Pasquale Bua
Universitatea Pontificală Urbaniana
(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
