Cum să celebrăm?
1: Semne şi simboluri, cuvinte şi acţiuni (CBC 1145-1155)
Rubrica de teologie liturgică îngrijită de pr. Mauro Gagliardi
De Uwe Michael Lang*
Constituţia conciliară Sacrosanctum Concilium defineşte liturgia sacră drept "exercitare a funcţiei (munus) sacerdotale a lui Isus Cristos", în care "sfinţirea omului este semnificată prin intermediul semnelor sensibile şi realizată în mod propriu pentru fiecare din ei" (nr. 7). În viaţa sacramentală a Bisericii, "comoara ascunsă în ogor", despre care vorbeşte Isus în parabola evanghelică (Mt 13,44), este făcută perceptibilă credincioşilor prin semnele sacre. În timp ce elementele esenţiale ale sacramentelor - numite formă şi materie în terminologia teologiei scolastice - sunt deosebite de o uimitoare umilinţă şi simplitate, liturgia, ca acţiune sacră, le înconjoară cu rituri şi ceremonii care ilustrează şi ne face să înţelegem mai bine marea realitate a misterului. Astfel are loc o traducere în elemente sensibile, deci mai accesibile cunoaşterii umane, aşa încât comunitatea creştină, "sacris actionibus erudita - instruită de acţiunile sacre", aşa cum spune o veche rugăciune din Sacramentarul Gregorian (cf. Missale Romanum 1962, rugăciunea zilei, sâmbătă după prima duminică a Pătimirii), să fie dispusă să primească harul divin.
În faptul că celebrarea sacramentală este "împletită din semne şi din simboluri" se exprimă "pedagogia divină a mântuirii" (Catehismul Bisericii Catolice [CBC], nr. 1145), deja enunţată în mod elocvent de Conciliul din Trento. Recunoscând că "natura umană este de aşa natură încât este atrasă, nu cu uşurinţă, spre meditarea lucrurilor divine fără constatări exterioare", Biserica "foloseşte lumânările, tămâierile, veşmintele şi multe alte elemente transmise de învăţătura şi de tradiţia apostolică, cu care să fie scoasă în evidenţă maiestatea unei Jertfe aşa de mari [Sfânta Liturghie], şi minţile credincioşilor să fie atrase de aceste semne vizibile ale religiei şi ale pietăţii, la contemplarea celor mai înalte lucruri, care sunt ascunse în această Jertfă" (Conciliul din Trento, Sesiunea a XXII-a, 1562, Doctrina de ss. Missae Sacrificio, c. 5, DS 1746).
În această realitate se exprimă o exigenţă antropologică: "Ca fiinţă socială, omul are nevoie de semne şi de simboluri pentru a comunica cu alţii prin intermediul limbajului, al gesturilor, al acţiunilor. Acelaşi lucru se întâmplă în relaţia sa cu Dumnezeu" (CBC, nr. 1146). Simbolurile şi semnele în celebrarea liturgică aparţin acelor aspecte materiale care nu se pot neglija. Omul, creatură compusă din suflet şi trup, are nevoie să folosească lucrurile materiale şi în cultul divin, pentru că este obligat să ajungă la realităţile spirituale prin semnele sensibile. Exprimarea internă a sufletului, dacă este genuină, caută în acelaşi timp o manifestare corporală externă şi, viceversa, viaţa internă este susţinută de acte externe, acte liturgice.
Multe din acest semne, cum ar fi gesturile de rugăciune (braţele întinse, braţele împreunate, îngenuncherea, mersul în procesiune etc.), aparţin moştenirii comune a omenirii, aşa cum dau mărturie diferitele tradiţii religioase. "Liturgia Bisericii presupune, integrează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane conferindu-le demnitatea de semne ale harului, ale noii creaţii în Isus Cristos" (CBC, nr. 1149).
De importanţă centrală sunt semnele Alianţei, "simbolurile marilor lucrări săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său", între care se numără "impunerea mâinilor, jertfele şi mai ales paştele. În aceste semne Biserica recunoaşte o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ" (CBC, nr. 1151). Însuşi Isus se foloseşte de aceste semne în activitatea sa pământească şi le dă o nouă semnificaţie, mai ales în instituirea Euharistiei. Domnul Isus a luat pâine, a frânt-o şi le-a dat-o apostolilor săi, săvârşind astfel un gest care corespunde unui adevăr profund şi îl exprimă în mod sensibil. Semnele sacramentale, care s-au dezvoltat în Biserică sub conducerea Duhului Sfânt, continuă această operă de sfinţire şi, în acelaşi timp, "prefigurează şi anticipă gloria cerului" (CBC, nr. 1152).
Deoarece liturgia are un limbaj propriu care se exprimă şi în semne şi în simboluri, înţelegerea sa nu este niciodată numai intelectuală, ci îl implică pe om în mod total, inclusiv imaginaţia, memoria şi într-un anumit fel toate cele cinci simţuri. Oricum, nu trebuie neglijată importanţa cuvântului: Cuvânt al lui Dumnezeu proclamat în celebrarea sacramentală şi cuvânt de credinţă care îi răspunde. Deja sfântul Augustin de Hipona a scos în evidenţă faptul că "motivul eficient" al sacramentului, adică ceea ce face dintr-un element material semnul unei realităţi spirituale şi anexează la acest element darul harului divin, este cuvântul de binecuvântare rostit în numele lui Cristos de slujitorul Bisericii. Aşa cum scrie marele învăţător al Bisericii cu privire la botez: "Ia cuvântul, şi atunci ce este apa dacă nu numai apă? Se alătură cuvântul la element şi devine sacrament (accedit verbum ad elementum et fit sacramentum)" (In Iohannis evangelium tractatus, 80, 3).
În sfârşit, cuvintele şi acţiunile liturgice sunt inseparabile şi constituie sacramentele, prin care Duhul Sfânt realizează ""minunăţiile" lui Dumnezeu vestite de Cuvânt; fac prezentă şi comunică lucrarea Tatălui săvârşită de Fiul preaiubit" (CBC, nr. 1155).
* Părintele Uwe Michael Lang, C.O., este oficial al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor şi consultant al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte
(După Zenit, 4 aprilie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
