Greg Burke:
Mulţumim, Sfinte Părinte, înainte de toate mulţumim. Dumneavoastră aţi ales două ţări interesante de vizitat, două ţări foarte diferite dar cu ceva în comun, care este o Biserică mică, în fiecare dintre aceste ţări, dar activă, plină de bucurie, plină de tineri şi plină de un spirit de slujire faţă de toată societatea. Noi, desigur, am văzut mult, am învăţat mult, dar ne interesează [să ştim] şi ce aţi văzut dumneavoastră şi ce aţi învăţat dumneavoastră.
Papa Francisc:
Bună seara, dacă ne gândim aici, sau bună după-amiază, dacă ne gândim la Roma. Multe mulţumiri pentru munca voastră. Aşa cum a spus Greg, sunt două ţări foarte interesante cu culturi foarte tradiţionale, profunde, bogate. Pentru aceasta cred că munca voastră a fost foarte intensă. Multe mulţumiri.
Sagrario Ruiz de Apodaca (Radio Nacional de España):
Bună seara, Sfinte Părinte. Mulţumim. Eu pun întrebarea în spaniolă, cu permisiunea colegilor mei italieni, pentru că încă nu am încredere în italiana mea, dar dacă dumneavoastră vreţi să răspundeţi în italiană ar fi perfect pentru toţi. Criza refugiaţilor Rohingya a focalizat mare parte din această călătorie în Asia. Ieri i-aţi nominalizat cu numele lor, până la urmă, în Bangladesh. V-a rămas regretul că nu aţi făcut acelaşi lucru în Myanmar, că nu i-aţi nominalizat cu acest termen "rohingya"? Şi ce aţi simţit ieri când le-aţi cerut iertare?
Papa Francisc:
Nu a fost prima dată ieri. De mai multe ori în public, în piaţa "Sfântul Petru", la Angelus sau la audienţe, i-am nominalizat...
Sagrario Ruiz de Apodaca:
Dar în această călătorie...
Papa Francisc:
Da, dar vreau să subliniez că deja se ştia ceea ce gândeam şi ceea ce spuneam. Dar întrebarea dumneavoastră este foarte interesantă pentru că mă face să reflectez asupra modului în care eu încerc să comunic. Pentru mine, lucrul cel mai important este ca mesajul să ajungă şi pentru aceasta trebuie încercat să se spună lucrurile pas după pas şi să se asculte răspunsurile, pentru ca să ajungă mesajul. De exemplu, un exemplu din viaţa zilnică: un tânăr, o tânără în criza adolescenţei poate spune ceea ce gândeşte, închizând uşa în nas celuilalt şi mesajul nu ajunge, se închide. Pe mine mă interesează ca acest mesaj să ajungă. Pentru aceasta, am văzut că dacă în discursul oficial [în Myanmar] aş fi spus acel cuvânt, ar fi fost ca şi cum le-aş fi închis uşa în nas interlocutorilor mei. Dar am descris situaţiile, drepturile de cetăţenie, "nimeni exclus", pentru a-mi permite apoi în colocviile private să merg mai departe. Am rămas foarte, foarte satisfăcut de colocvii pe care le-am putut avea, pentru că este adevărat, n-am avut - să spunem aşa - plăcerea de a închide uşa în nas, în mod public, o denunţare, nu, dar am avut satisfacţia de a dialoga, de a-l lăsa pe celălalt să vorbească, de a spune ce cred şi astfel mesajul a ajuns. Şi până acolo a ajuns încât a continua şi a continuat şi s-a terminat ieri cu acela. Şi acest lucru este foarte important, în comunicare: preocuparea ca mesajul să ajungă. De atâtea ori, denunţările, şi în mass-media - nu vreau să ofensez -, uneori cu oarecare doză de agresivitate, închid dialogul, închid uşa şi mesajul nu ajunge. Şi voi, care sunteţi specialişti în a face să ajungă mesajele, înţelegeţi bine asta.
Dumneavoastră mă întrebaţi ce am simţit ieri. Nu era programat aşa. Eu ştiam că-i voi întâlni pe Rohingya. Nu ştiam nici unde nici cum, dar aceasta era o condiţie a călătoriei, pentru mine, şi se pregăteau modurile. După atâtea contacte, şi cu guvernul şi cu Caritas-ul, guvernul a permis călătoria acestora care au venit ieri. Pentru că a avut loc prin intermediul guvernului, care-i protejează şi le dă ospitalitate, şi acest lucru este mare: ceea ce face Bangladeshul pentru ei este mare, este un exemplu de primire. O mică şi săracă ţară care a primit 700 de mii de persoane... Mă gândesc la ţările care închid porţile... Trebuie să fim recunoscători pentru exemplul pe care ni l-au dat. Guvernul trebuie să se mişte pentru raporturile internaţionale cu Myanmarul cu permise, dialog... Pentru că sunt lagăre pentru refugiaţi, o condiţie specială. Dar până la urmă au venit. Erau înspăimântaţi, nu ştiau... Cineva le-a spus: "Voi îl salutaţi pe papa, nu spuneţi nimic" - cineva care nu era din guvernul din Bangladesh - oameni care se ocupau de contacte... La un moment dat, după dialogul interreligios, rugăciunea interreligioasă, asta a pregătit inima noastră a tuturor, eram din punct de vedere religios foarte deschişi. Eu, cel puţin, mă simţeam aşa. Şi a venit momentul ca ei să vină pentru a mă saluta. În şir indican - acel lucru nu mi-a plăcut, unul după altul -; dar imediat după aceea voiau să-i alunge de pe scenă. Şi eu acolo m-am supărat şi am strigat un pic - sunt păcătos - şi am spus de atâtea ori cuvântul "respect", respect. Am oprit acel lucru şi ei au rămas acolo. Apoi, după ce i-am ascultat pe fiecare în parte cu traducătorul care vorbea limba lor, eu am început să simt ceva înăuntrul meu: "Dar eu nu pot să-i las să plece fără a spune un cuvânt", şi am cerut microfonul. Şi am început să vorbesc... Nu-mi amintesc ce am spus. Ştiu că la un moment dat am cerut iertare. Cred că de două ori, nu-mi amintesc. Dar întrebarea dumneavoastră este "ce am simţit": în acel moment, eu plângeam. Făcea în aşa fel încât să nu se vadă asta. Şi ei plângeau. Şi după aceea, m-am gândit că eram într-o întâlnire interreligioasă, în timp ce liderii celorlalte tradiţii religioase erau departe. [Atunci am zis:] "Nu, veniţi şi voi: aceştia sunt rohingya ai noştri ai tuturor". Şi ei au salut, nu ştiam ce spun mai mult pentru că îi priveam, salutam... Şi m-am gândit: "Noi toţi am vorbit, liderii religioşi. Dar unul dintre voi, care să facă o rugăciune, unul din grupul vostru...". Şi cred că era un imam, un "cleric" din religia lor, care a făcut rugăciunea aceea, şi s-au rugat şi ei acolo, cu noi. O parte era programată, dar cea mai mare parte a ieşit spontan. După aceea, astăzi a fost - mi-au spus - un program făcut de unul dintre voi - nu ştiu dacă este aici sau nu este aici - TG1: este un program lung, lung... cine l-a făcut, dumneavoastră ştiţi?
Greg Burke:
Este încă în Bangladesh, TG1.
Papa Francisc:
Şi care apoi a fost repetat la TG4... Eu nu l-am văzut, dar unii care sunt aici l-au văzut. O reflecţie: mesajul a ajuns, nu numai aici. Voi aţi văzut astăzi primele pagini ale ziarelor: toţi au primit mesajul. Şi eu n-am auzit nicio critică. Probabil că sunt, dar eu n-am auzit.
George Abraham Kallivayalil, "Deepika Daily":
Sfinte Părinte, sper că această călătorie a dumneavoastră în Asia, care a atins două ţări, a fost un mare succes. Noi ştim că aţi fi voit să mergeţi în India. Care a fost mai exact motivul pentru care în această călătorie ipoteza Indiei a fost lăsat la o parte? Milioane de persoane din India, inclusiv credincioşii noştri, încă îşi doresc şi speră ca Sfântul Părinte să viziteze India anul viitor: putem să vă aşteptăm în India în 2018?
Papa Francisc:
Da, primul plan era să merg în India şi în Bangladesh; dar după aceea procedurile au fost întârziate, timpul presa şi am ales aceste două ţări. Bangladeshul a rămas, dar am adăugat Myanmarul. A fost providenţial, deoarece pentru a vizita India este nevoie de o singură călătorie: trebuie să mergi în sud, în centru, în est, în vest, în nord..., pentru diferitele culturi din India. Sper s-o pot face în 2018, dacă trăiesc! Dar ideea era India şi Bangladeshul. După aceea timpul ne-a constrâns să facem această alegere. Mulţumesc.
Etienne Loraillère, Kto (televiziune catolică franceză):
Sanctitate, este o întrebare a grupului de jurnalişti din Franţa. Unii opun dialogul interreligios şi evanghelizarea. În timpul acestei călătorii, dumneavoastră aţi vorbit despre dialog pentru a construi pacea. Dar care este prioritatea: a evangheliza sau a dialoga pentru pace? Pentru că a evangheliza înseamnă a trezi convertiri, care provoacă tensiuni şi uneori conflicte între cei care cred; aşadar, care este prioritatea: a evangheliza sau a dialoga?
Papa Francisc:
Mulţumesc. Prima distincţie: a evangheliza nu înseamnă a face prozelitism. Biserica creşte nu prin prozelitism ci prin atracţie, adică prin mărturie. Aşa a spus Benedict al XVI-lea. Cum este evanghelizarea? Este a trăi Evanghelia, este a mărturisi cum se trăieşte Evanghelia: a mărturisi fericirile, a mărturisi capitolul 25 din Matei, a-l mărturisi pe bunul samaritean, a mărturisi iertarea de şaptezeci de ori câte şapte. Şi în această mărturie, Duhul Sfânt lucrează şi sunt convertiri. Dar noi suntem foarte entuziaşti pentru să facem imediat convertirile. Dacă vin, aşteaptă: se vorbeşte..., tradiţia voastră..., se face în aşa fel încât o convertire să fie răspunsul la ceva ce Duhul a mişcat în inima mea în faţa mărturiei creştinului. La prânzul pe care l-am avut cu tinerii la ZMT din Cracovia - circa cincisprezece tineri din toată lumea - unul mi-a pus această întrebare: "Ce trebuie să spun unui coleg de universitate, un prieten, bun, dar care este ateu? Ce trebuie să-i spune pentru a-l schimba, pentru a-l converti?". Răspunsul a fost acesta: "Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci este să spui ceva. Tu trăieşte Evanghelia ta, şi dacă el te întreabă de ce faci asta, atunci explică-i de ce faci asta. Şi lasă ca Duhul Sfânt să-l atragă". Aceasta este forţa şi blândeţea Duhului Sfânt în convertiri. Nu înseamnă a convinge din punct de vedere mental cu explicaţii apologetice, motivaţii... nu. Duhul este cel care face convertirea. Noi suntem martori ai Duhului, martori ai Evangheliei. "Martor" este un cuvânt care în greacă se spune "martir": martiriul de toate zilele, martiriul şi al sângelui, atunci când vine... Întrebarea dumneavoastră: ce este prioritar, pacea sau convertirea? Însă, atunci când se trăieşte cu mărturie şi respect, se face pacea. Pacea începe să se strice în acest teren atunci când începe prozelitismul, şi există atâtea tipuri de prozelitism, dar acest lucru nu este evanghelic. Nu ştiu dacă am răspuns.
Joshua McElwee, National Catholic Reporter:
Multe mulţumiri, Sanctitate, şi o totală schimbare de temă. În timpul războiului rece, papa Ioan Paul al II-lea a spus că politica mondială de putere nucleară era considerată ca acceptabilă din punct de vedere moral. Luna trecută, într-o conferinţă despre dezarmare, dumneavoastră aţi spus recent că însăşi posesia de arme nucleare este de condamnat. Ce s-a schimbat în lume încât v-a determinat să faceţi această schimbare? Ce rol au avut insultele şi ameninţările dintre preşedintele Trump şi Kim Jong-un în deciziile dumneavoastră? Şi dumneavoastră ce spuneţi politicienilor care nu vor să renunţe la arsenalele nucleare şi nici să le diminueze?
Papa Francisc:
Aş prefera ca să se pună mai întâi întrebările despre călătorie, spun asta tuturor. Dar fac o excepţie pentru că dumneavoastră aţi pus întrebarea.
Ce s-a schimbat? S-a schimbat iraţionalitatea. Îmi vine în minte enciclica Laudato si', păstrarea creaţiei. De la timpul în care sfântul papă Ioan Paul al II-lea a spus asta până astăzi au trecut atâţia ani... Câţi? Tu ai data?
Joshua McElwee, NCR:
1982.
Papa Francisc:
34 de ani. În nuclear, în 34 de ani, s-a mers mai departe, mai departe, mai departe. Astăzi suntem la limită. Asta se poate discuta, este opinia mea, dar opinia mea convinsă: eu sunt convins de asta. Suntem la limita legitimităţii de a avea şi de a folosi armele nucleare. De ce? Pentru că astăzi, cu arsenalul nuclear aşa de sofisticat, se riscă distrugerea omenirii, sau cel puţin a unei mari părţi a omenirii. Pentru aceasta leg cu Laudato si'. Ce s-a schimbat? Asta. Creşterea armamentului nuclear. S-a schimbat şi... Sunt [armamente] sofisticate şi chiar crude, sunt capabile şi să distrugă persoanele fără a atinge structurile... Suntem la limită, şi pentru că suntem la limită eu îmi pun această întrebare - nu ca magisteriu pontifical, ci este întrebarea pe care şi-o pune un papă -: astăzi este legitim să se menţină arsenalele nucleare, aşa cum sunt, sau astăzi, pentru a salva creaţia, pentru a salva omenirea, oare nu este necesar să ne întoarcem înapoi? Mă întorc la un lucru pe care l-am spus, care este al lui Guardini, nu al meu. Există două forme de "înculturare": prima înculturare pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a face cultura, cu munca, investigaţia [cercetarea] şi înainte, a face cultură. Să ne gândim la ştiinţele medicale, atâta progres, atâta cultură, la mecanică, la atâtea lucruri. Şi omul are misiunea de a face cultură pornind de la înculturarea primită. Dar ajungem la un punct în care omul are în mână, cu această cultură, capacitatea de a face o altă înculturare: să ne gândim la Hiroshima şi Nagasaki. Şi asta în urmă cu 60, 70 de ani. Distrugerea. Şi asta se întâmplă şi atunci când în energia atomică nu se reuşeşte să se aibă tot controlul: gândiţi-vă la accidentele din Ucraina. Pentru aceasta, întorcându-ne la armele, care folosesc pentru a învinge distrugând, eu spun că suntem la limita legitimităţii.
Greg Burke:
Mulţumim, Sanctitate. Acum îmi fac semn că întrebările se schimbă de la călătorie, deci dacă dumneavoastră vreţi să spuneţi ceva despre călătorie...
Papa Francisc:
Mi-ar place vreuna în plus despre călătorie, pentru că ar părea că n-a fost atât de interesantă, nu-i aşa?
Delia Gallagher, CNN:
Sanctitate, nu ştiu cât puteţi să răspundeţi, dar sunt foarte curioasă despre întâlnirea dumneavoastră cu generalul Hlaing, pentru că eu am învăţat mult despre această situaţie, stând acolo, şi am înţeles că în afară de Aung San Suu Kyi, este şi acest militar care este foarte important în criză, pe care dumneavoastră l-aţi întâlnit personal. Ce tip de întâlnire a fost şi cum se poate vorbi cu el?
Papa Francisc:
Vicleană, întrebarea, frumoasă. Eu aş distinge între două tipuri de întâlniri. Întâlnirile în care am mers să-i vizitez pe oameni şi întâlnirile în care eu am primit oamenii. În cazul acestui general, el a cerut să vorbească: eu l-am primit. Eu nu închid uşa niciodată. Tu ceri să vorbeşti? Vino. Vorbind nu se pierde nimic, se câştigă mereu. A fost o conversaţie frumoasă. Eu n-aş putea spune, pentru că a fost privată, dar nu am negociat adevărul, vă asigur. Dar am făcut-o în aşa fel încât să înţeleagă un pic că un drum, cum era acela în timpurile urâte, reînnoit astăzi, nu mai poate fi parcurs. A fost o întâlnire frumoasă, civilizată; şi acolo, mesajul a ajuns.
Gerry O'Connell, "America Magazine":
Mulţumesc, părinte. Întrebarea mea este un pic o dezvoltare a întrebării Deliei. Dumneavoastră l-aţi întâlnit pe Aung San Suu Kyi, preşedintele, pe militari, pe călugărul care creează un pic de dificultate...; şi apoi dumneavoastră aţi mers în Bangladesh, l-aţi întâlnit şi pe primul ministru, pe preşedinte...; pe liderii islamici acolo şi pe liderii budişti în Myanmar. Întrebarea mea: ce duceţi cu dumneavoastră din toate acestea? Care este analiza dumneavoastră a tuturor acestor întâlniri? Ce perspective sunt pentru viitor într-o dezvoltare mai bună pentru aceste două ţări, luând în considerare şi situaţia refugiaţilor rohingya?
Papa Francisc:
Nu va fi uşor, ca să se meargă înainte într-o dezvoltare constructivă, şi nu va fi uşor pentru cel care ar vrea să se întoarcă înapoi. Suntem într-un punct în care trebuie să se studieze lucrurile. Cineva - nu ştiu dacă este adevărat - mi-a spus că statul Rakhine este un stat foarte bogat în pietre preţioase şi că probabil ar putea să fie interese ca să fie un ţinut un pic nelocuit pentru a lucra. Dar nu ştiu dacă este adevărat, acestea sunt ipotezele care se fac; şi despre Africa se spun atâtea... Dar cred că suntem la un punct în care nu va fi uşor să se meargă înainte, în sensul pozitiv, şi nu va fi uşor să se meargă înapoi, deoarece conştiinţa, astăzi, a omenirii... faptul, şi mă întorc la rohingya, că ONU a spus că rohingya sunt astăzi minoritatea religioasă şi etnică cea mai persecutată din lume, acesta este un punct care apasă pentru cel care vrea să se întoarcă înapoi. Suntem la un punct în care, cu dialogul, se poate începe, un pas şi un alt pas, probabil o jumătate de pas înapoi şi doi înainte, dar cum se fac lucrurile umane: cu bunăvoinţă, cu dialog, niciodată cu agresiune, niciodată cu războiul. Nu este uşor. Dar este un punct de cotitură: se face, acest punct de cotitură, pentru bine, ori se face, acest punct de cotitură, pentru a se întoarce înapoi? Ah, da, speranţa eu n-o pierd, pentru că, sincer, dacă Domnul a permis asta ce am trăit ieri şi ce am trăit în manieră mai rezervată, în afară de cele două discursuri [oficiale adresate autorităţilor], Domnul permite ceva pentru a promite altceva. Eu am speranţa creştină: nu se ştie niciodată...
Valentina Alazraki, "Televisa":
Despre călătorie, era o întrebare pe care voiam să v-o punem mai înainte şi după aceea n-a mers. Noi am vrea să ştim: un papă care în fiecare zi vorbeşte despre refugiaţi, migranţi...; dumneavoastră voiaţi să mergeţi la lagărul de refugiaţi al rohingya? Şi de ce n-aţi mers?
Papa Francisc:
Este adevărat, mi-ar fi plăcut să merg. Dar n-a fost posibil. S-au studiat lucrurile, n-a fost posibil. Datorită mai multor factori, şi timpul, şi distanţa, dar şi alţi factori. Însă lagărul de refugiaţi "a venit", ca reprezentanţe. Mi-ar fi plăcut, acest lucru e adevărat, dar n-a fost posibil.
Enzo Romeo, Rai:
Sanctitate, mulţumim. Voiam să vă întreb două lucruri, rapid. Unul despre globalizare, pentru că am văzut, mai ales în Bangladesh - şi este motivul întrebării legate de călătorie - care este o ţară ce încearcă să iasă din sărăcie, însă cu sisteme care pentru noi par cu adevărat grele. Am fost să vedem Rana Plaza, acest loc unde s-a prăbuşit edificiul care era folosit pentru industria textilă: 1100 de persoane moarte, 5 mii de răniţi, lucrau pentru 60 de euro pe zi. În restaurantul nostru, pentru a mânca un fel şi o pizza, se plăteau 50 de euro. Acest lucru pare incredibil. După părerea dumneavoastră, din ceea ce aţi văzut şi aţi auzit, este posibil de ieşit din acest mecanism? Şi celălalt lucru este acesta, pe care l-am gândit toţi: cu privire la problema rohingya, părea că există voinţa de a interveni şi din partea grupurilor jihadiste, al Qaeda, ISIS, care - se pare - încercau să se facă tutori ai acestui popor, ai libertăţii acestui popor. Este interesant că şeful creştinătăţii s-a arătat mai prieten, într-o oarecare manieră, faţă de aceste grupuri extremiste: este corectă această senzaţie?
Papa Francisc:
Pornesc de la a doua. Existau grupuri teroriste care încercau să profite de refugiaţilor rohingya, care sunt oameni ai păcii. Ca în toate etniile şi toate religiile, există mereu un grup fundamentalist. Şi noi catolicii avem. Militarii justifică intervenţia lor pentru aceste grupuri. Eu n-am ales să vorbesc cu aceşti oameni, am ales să vorbesc cu victimele acestor oameni. Pentru că victimele erau poporul rohingya, care pe de o parte suferea această discriminare şi pe de altă parte era apărat de terorişti. Dar sărmanii! Guvernul din Bangladesh a făcut o campanie foarte puternică - aşa mi-au spus miniştri - de toleranţă-zero faţă de terorism, şi nu numai pentru această chestiune, ci pentru a evita şi altele. Aceştia care s-au înrolat în ISIS, deşi sunt rohingya, sunt un grupuşor fundamentalist micuţ. Dar asta fac extremiştii: justifică intervenţia care a distrus buni şi răi.
Greg Burke:
Şi globalizarea, prima întrebare...
Enzo Romeo, Rai:
...ce caută de la globalizare, dar cu preţ foarte mare, cu aceşti oameni exploataţi pentru puţini bani...
Papa Francisc:
Este una dintre problemele mai serioase. Am vorbit despre asta în întâlnirile personale. Ei sunt conştienţi de acest lucru, sunt conştienţi şi de faptul că libertatea până la un anumit punct este condiţionată, nu numai de militari ci de marile trust internaţionale. Şi au punctat asupra educaţiei, şi cred că a fost o alegere înţeleaptă. Există planuri educative... Mi-au arătat procentele din ultimii ani, cum a coborât destul de mult non-educaţia. Aceasta este alegerea lor, şi eventual va merge bine, pentru că ei susţin că ţara va merge în sus cu educaţia.
Jean-Marie Guénois, "Le Figaro":
Bună seara. Aşadar, astăzi, Birmania, ţara din care veniţi.. Înainte de asta, dumneavoastră aţi fost în Coreea, în Filipine, în Sri Lanka... dă impresia că faceţi un tur în jurul Chinei... Aşadar, două întrebări despre China. Este în pregătire o călătorie în China? Şi a doua întrebare: ce lucruri aţi învăţat din această călătorie despre mentalitatea asiatică, şi în vederea acestui proiect cu privire la China? Care este lecţia pentru dumneavoastră?
Papa Francisc:
Vă rog, repetaţi: câte lucruri am învăţat în această călătorie despre...?
Jean-Marie Guénois:
... pentru acest proiect cu privire la China. Care sunt lucrurile pe care dumneavoastră le-aţi învăţat despre Asia, de data aceasta? Pentru că dă impresia că faceţi un tur în jurul Chinei, dar China este mereu închisă, pentru moment...
Papa Francisc:
... "a băga nasul" în China... Astăzi doamna consilier de stat al Myanmarului a mers la Pechin: se vede că există dialoguri... Pechinul are o mare influenţă asupra regiunii, pentru că este natural: Myanmarul nu ştiu câţi kilometri de graniţă are acolo; şi la Liturghii erau chinezi care au venit... Cred că în aceste ţări care înconjoară China, şi Laosul, Cambogia, au nevoie de raporturi bune, sunt vecine. Şi acest lucru eu îl consider înţelept, constructiv din punct de vedere politic dacă se poate merge înainte. Însă, este adevărat că astăzi China este o putere mondială: dacă o vedem din această latură, se poate schimba panorama. Dar ne vor explica politologii: eu nu pot, nu ştiu. Dar mi se pare natural ca să aibă un raport bun.
Călătoria în China nu este în pregătire, staţi liniştiţi, pentru moment nu este în pregătire. Dar întorcându-mă din Coreea, când mi-au spus că survolam teritoriul chinez, şi dacă voiam să spun ceva, [am spus] că mi-ar fi plăcut mult să vizitez China. Mi-ar plăcea, nu este ceva ascuns. Tratativele cu China sunt de înalt nivel cultural: astăzi, de exemplu, în aceste zile, este o expoziţie a Muzeelor Vaticane în China, apoi va mai fi una - sau a fost una, nu ştiu - a Muzeelor chineze în Vatican... Raporturile culturale, ştiinţifice, profesorii, preoţi care predau la Universitatea statală chineză, există... Acesta este un lucru. Apoi este dialogul politic, mai ales pentru Biserica chineză, cu acea istorie a Bisericii patriotice şi a Bisericii clandestine, care trebuie mers pas după pas, cu delicateţe, aşa cum se face. Lent. Cred că în aceste zile, astăzi sau mâine, va începe o şedinţă la Pechin a Comisiei mixte. Şi aceasta, cu răbdare. Dar porţile inimii sunt deschise. Şi cred că va face bine tuturor, o călătorie în China. Mie mi-ar plăcea s-o fac...
James Longman, "Abc News":
Îmi cer scuze, dar nu vorbesc italiană. Mulţumesc pentru posibilitatea de a fi în zborul dumneavoastră: pentru mine este prima dată. Aş vrea să vă întreb dacă aţi observat câte critici au fost aduse lui Aung San Suu Kyi? Şi ce credeţi despre criticile care i-au fost aduse pentru că nu s-a exprimat în manieră explicită despre chestiunea refugiaţilor rohingya?
Papa Francisc:
Am auzit toate acestea, am auzit şi criticile, am auzit critica pentru că n-a mers în provincia Rakhine. Apoi ea a mers: a mers acolo o jumătate de zi, mai mult sau mai puţin. În Myanmar este greu de evaluat o critică fără a întreba: a fost posibil să facă asta? Sau: cum va fi posibil s-o facă? Cu asta nu vreau să spun că n-a fost o greşeală că n-a mers; dar în Myanmar situaţia politică... Este o naţiune în creştere, din punct de vedere politic în creştere; este o naţiune în tranziţie care are atâtea valori culturale în istoria sa, dar politic este în tranziţie. Şi pentru aceasta, posibilităţile trebuie evaluate şi din această optică. În acest moment de tranziţie, ar fi fost posibil sau nu să se facă asta sau cealaltă? Şi a vedea dacă a fost o greşeală sau n-a fost posibil. Nu numai pentru doamna consilier de stat, şi pentru preşedinte, pentru deputaţi, pentru parlament... În Myanmar trebuie să se ţină cont mereu de construirea ţării. Şi acolo se face aşa cum am spus la început: doi paşi înainte, unul înapoi, doi înainte, unul înapoi... istoria ne învaţă asta. Nu ştiu să răspund altfel, cu puţinele cunoştinţe pe care le am despre acel loc. Şi eu n-aş vrea să cad în ceea ce făcea un filozof argentinian, care era invitat să dea conferinţe în ţări din Asia: o săptămână, şi când se întorcea scria o carte despre realitatea din acea ţară. Acest lucru este îngâmfare.
Phil Pullella, Reuters:
Da, aş vrea să mă întorc asupra călătoriei, dacă este posibil. Întâlnirea cu generalul era prevăzută la origine, cred, pentru joi dimineaţa, şi dacă nu greşesc, cu generalii; în schimb dumneavoastră ar fi trebuit mai întâi s-o vedeţi pe Aung San Suu Kyi. Când generalul v-a cerut să vă vadă mai înainte, adică în ziua sosirii, după părerea dumneavoastră a fost un mod de a spune: "Aici comand eu, dumneavoastră trebuie să mă vedeţi pe mine cel dintâi"? Şi în acel moment, dumneavoastră v-aţi simţit cumva, nu ştiu, că el sau ei voiau să vă manipuleze?
Papa Francisc:
Am înţeles. Cererea a fost pentru că el trebuia să plece în China, şi când se întâmplă aceste lucruri, dacă eu pot să mut întâlnirea, o fac. Intenţiile, nu le ştiu. Dar pe mine mă interesa dialogul. Un dialog cerut de ei şi ca ei să vină la mine: nu era prevăzută vizita mea. Şi cred că era mai important dialogul decât suspiciunea era chiar ceea ce spuneţi dumneavoastră: "Noi comandăm aici, suntem primii".
Phill Pullella:
Pot să întreb - dumneavoastră aţi spus că nu puteţi spune ce a spus în timpul întâlnirilor private - însă pot să întreb măcar dacă în timpul acelei întâlniri aţi folosit cuvântul "rohingya", cu generalul?
Papa Francisc:
Eu am folosit cuvintele pentru a ajunge la mesaj şi când am văzut că mesajul era acceptat, am îndrăznit să spun tot ceea ce voiam să spun. Intelligenti pauca.
Jurnalist:
Bună seara, Sanctitate. Eu am o întrebare: ieri, când am fost cu preoţii care au făcut promisiunile, m-am gândit dacă nu le este frică să fie preoţi catolici în acest moment al vieţii catolice în această ţară, şi dacă ei v-au întrebat pe dumneavoastră, Sanctitate, ce să facă atunci când vine frica şi nu ştiu ce să facă.
Papa Francisc:
Eu am obişnuinţa, mereu, cinci minute înainte de hirotonire, să vorbesc cu ei în privat. Mi s-au părut senini, liniştiţi, conştienţi, aveau conştiinţa misiunii, săraci, normali! O întrebare pe care am pus-o a fost: "Jucaţi fotbal?" - "Da", toţi. Acest lucru este important. O întrebare teologică! Dar asta despre frică n-am perceput-o. Ei ştiu că trebuie să fie aproape, aproape de poporul lor; simt că trebuie să fie alipiţi de popor, şi asta mi-a plăcut, asta mi-a plăcut. Apoi am vorbit cu formatorii, unii episcopi, care mi-au spus: înainte de intra în seminar, se face un pre-seminar în aşa fel încât să înveţe atâtea lucruri, obiceiuri, să înveţe şi engleza perfect. Asta, ca să spun un lucru practic: dacă nu ştiu engleza, încep în seminar, aşa încât hirotonirea nu este la 23, 24 ci la 28, 29 de ani, mai mult sau mai puţin. Par copii pentru că ei toţi par tineri, toţi, chiar şi cei mari. I-am văzut sigur. Dar asta da, o aveau: să stea aproape de poporul lor. Asta da. Şi ţin la asta! Pentru că fiecare dintre ei aparţine unei etnii, şi ţin la asta. Mulţumesc.
Vă mulţumesc, pentru că îmi spun că a trecut timpul. Mulţumesc pentru întrebări, mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut.
Şi ce crede papa despre călătoria sa? Mie călătoria îmi face bine când reuşesc să întâlnesc poporul din ţară, poporul lui Dumnezeu. Când reuşesc să vorbesc sau să-i întâlnesc sau să-i salut: întâlniri cu oamenii. Am vorbit despre întâlnirile cu politicienii... Da, e adevărat, trebuie făcute; cu preoţii, cu episcopii... dar cu oamenii, asta, poporul. Poporul care este tocmai profunzimea unei ţări. Poporul. Şi când găsesc asta, când reuşesc să-l găsesc, atunci sunt fericit. Vă mulţumesc mult pentru ajutorul vostru: multe mulţumiri.
Şi mulţumesc şi pentru întrebări, pentru lucrurile pe care le-am învăţat din întrebările voastre. Mulţumesc. Poftă bună.
Greg Burke:
Mulţumim, Sanctitate. Odihnă plăcută.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
