Conferinţă de presă a Sfântului Părinte Francisc în zborul de întoarcere din călătoria apostolică în Bahrain (6 noiembrie 2022)
În timpul zborului de întoarcere din Bahrain papa, ca de obicei, a voit să răspundă la întrebările câtorva dintre jurnaliştii din suită prezentate lui de directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun, Matteo Bruni. Acestea sunt cuvintele de început ale pontifului.
Bună ziua, multe mulţumiri pentru compania din aceste zile, pentru munca voastră. Cu adevărat mulţumesc. Acum sunt la dispoziţia întrebărilor voastre. Voi încerca să răspund tot ceea ce ştiu! Mulţumesc.
Fatima Al Najem (Bahrain News Agency):
Aş vrea să vă spun un lucru înainte de a vă adresa întrebarea mea. Dumneavoastră aveţi un loc foarte special în inima mea, nu numai pentru că aţi vizitat ţara mea, ci pentru că atunci când aţi fost ales papă era aniversarea zilei mele de naştere. Am o întrebare: cum evaluaţi rezultatele vizitei istorice în Regatul Bahrain şi cum evaluaţi eforturile pe care Bahrainul le face în consolidarea şi promovarea trăirii împreună, în toate domeniile societăţii, a tuturor religiilor, sexelor şi raselor?
Papa Francisc:
A fost, aş spune, o călătorie de întâlnire. Pentru că finalitatea era tocmai de a ne afla în dialogul interreligios cu islamul şi în dialogul ecumenic cu Bartolomeu. Ideile pe care le-a expus marele imam de Al-Azhar erau tocmai în acea direcţie de a căuta unitate, unitate în cadrul islamului respectând nouances, diferenţele dar cu unitate; unitate cu creştinii şi cu celelalte religii.
Şi pentru a intra în dialogul interreligios sau în dialogul ecumenic este nevoie de identitate proprie. Nu se poate porni de la o identitate difuză. "Eu sunt islamic", "Eu sunt creştin", am această identitate şi astfel pot să vorbesc cu identitate. Când nu se are o identitate proprie, sau este un pic "în aer", este dificil dialogul pentru că nu există un dus şi un întors, pentru aceasta este important. Şi aceşti doi care au venit, fie marele imam de Al-Azhar, fie patriarhul Bartolomeu, au o mare identitate. Şi asta face bine.
Din punctul de vedere islamic am ascultat cu atenţie cele trei intervenţii ale marelui imam şi m-a impresionat modul în care el insista atât asupra dialogului intra-islamic, între voi, nu pentru a şterge diferenţele, ci pentru a se înţelege şi a lucra împreună, a nu fi împotrivă. Noi, creştinii, avem o istorie un pic urâtă a diferenţelor care ne-a dus la războaie de religie: catolici împotriva ortodocşilor sau împotriva luteranilor. Acum, mulţumire fie lui Dumnezeu, după Conciliu, există o apropiere şi putem dialoga şi lucra împreună şi acest lucru este important, dând mărturie de a face bine celorlalţi. Apoi specialiştii, teologii, vor discuta lucrurile teologice, dar noi trebuie să mergem împreună ca nişte credincioşi, ca prieteni, ca fraţi, să facem bine.
Eu am rămas impresionat şi de lucrurile care au fost spuse în Consiliul Musulman al Bătrânilor, despre creaţie şi despre salvgardarea creaţiei: aceasta este o preocupare comună a tuturor, islamici, creştini, toţi.
Acum, în acelaşi avion, merg din Bahrain la Cairo secretarul de stat al Vaticanului şi marele imam de Al-Azhar, împreună, ca fraţi. Acesta este un lucru care înduioşează destul de mult... Este important, acesta este un lucru care a făcut bine. Şi prezenţa patriarhului Bartolomeu, care este o autoritate în domeniul ecumenic, a făcut bine. L-am văzut în celebrarea ecumenică pe care am făcut-o şi cuvintele pe care şi el le-a spus mai întâi. Rezumând: a fost o călătorie de întâlnire.
Apoi, pentru mine noutatea de a cunoaşte o cultură deschisă pentru toţi. În ţara voastră este loc pentru toţi. Mi-a spus regele: "Aici fiecare face ceea ce vrea: dacă o femeie vrea să lucreze, să lucreze. Deschidere totală". Aşa mi-a spus el - tu ştii, you work - Precum şi partea religioasă, şi aici deschiderea... M-a impresionat cantitatea de creştini, filipinezi, indieni din Kerala care sunt aici, ei trăiesc în ţară şi lucrează în ţară, sunt mulţi.
Fatima Al Najem:
Vă iubesc foarte mult!
Papa Francisc:
Aceasta este ideea, am găsit o noutate şi asta mă ajută să înţeleg şi să vorbesc mai mult cu oamenii. Cuvântul cheie este dialog, şi pentru a dialoga trebuie pornit de la propria identitate, trebuie avută identitate.
Fatima Al Najem:
Mulţumesc, Sanctitate. Îl voi ruga pe Allah Atotputernicul ca să vă binecuvânteze cu o sănătate bună, fericire şi o viaţă lungă.
Papa Francisc:
Da, da, rugaţi-vă pentru mine. În favoarea mea, nu contra!
Imad Atrach (Sky News Arabia):
Sfinte Părinte, de la semnarea "Documentului despre Fraternitatea umană", în urmă cu trei ani, la vizita la Bagdad şi apoi chiar recent în Kazahstan: este un drum care, după părerea dumneavoastră, dă roade tangibile? Putem crede că poate culmina într-o întâlnire în Vatican? Apoi aş vrea să vă mulţumesc pentru că aţi citat Libanul astăzi, pentru că fiind libanez vă pot spune că avem cu adevărat nevoie de o călătorie urgentă a dumneavoastră, mai ales şi pentru că acum nu avem nici măcar un preşedinte, deci aţi merge să îmbrăţişaţi poporul direct. Mulţumesc.
Papa Francisc:
Mulţumesc. M-am gândit mult în aceste zile, şi am vorbit despre asta cu marele imam, la modul în care a venit ideea Documentului de la Abu Dhabi, acel Document pe care l-am făcut împreună, primul. El a venit în Vatican pentru o vizită de curtoazie şi am avut vizita protocolară. Era aproape ora de prânz şi el pleca, şi în timp ce mergeam pentru a-mi lua rămas-bun, am întrebat: "Dar unde mergeţi dumneavoastră să luaţi masa?". Nu ştiu ce anume mi-a spus... "Veniţi, să luăm masa împreună". A fost un lucru venit dinăuntru. Apoi, aşezaţi la masă, el, secretarul său, doi consilieri, eu, secretarul meu, consilierul meu, am luat pâinea, am frânt-o şi am dat-o unul altuia: un gest de prietenie, a oferi pâinea. A fost un prânz foarte frumos, foarte fratern. Şi pe la sfârşit, nu ştiu cui i-a venit ideea: "De ce nu facem o scriere despre această întâlnire?". Aşa s-a născut Documentul de la Abu Dhabi. Au început să lucreze cei doi secretari, cu o schiţă care pleacă, o schiţă care se întoarce, una care pleacă şi una care se întoarce... Şi la sfârşit am profitat de întâlnirea de la Abu Dhabi pentru a-l publica. A fost un lucru al lui Dumnezeu, nu se poate înţelege altfel, pentru că niciunul dintre noi nu avea în minte asta. A apărut în timpul unui prânz amical, şi acesta este un lucru mare.
Apoi eu am continuat să mă gândesc, şi Documentul de la Abu Dhabi a fost baza lui Fratelli tutti. Şi ceea ce eu am scris despre prietenia umană în Fratelli tutti îşi are baza în Documentul de la Abu Dhabi. Eu cred că nu se poate gândi un drum de acest gen fără a gândi la o binecuvântare specială a Domnului asupra acestui drum. Eu vreau s-o spun pentru dreptate, mi se pare drept ca voi să ştiţi cum a inspirat Domnul acest drum. Eu nu ştiam nici măcar cum se numea marele imam, apoi am devenit prieteni şi am făcut un lucru ca doi prieteni. Şi acum vorbim împreună, de fiecare dată când ne întâlnim. Asta cu privire la Document, care este actual, şi se lucrează pentru a-l face cunoscut.
Apoi cu privire la Liban. Libanul este o durere pentru mine. Pentru că Libanul nu este o ţară [de văzut] în sine - a spus asta un papă înaintea mea - Libanul nu este o ţară, este un mesaj. Libanul are o semnificaţie foarte mare pentru noi toţi. Şi Libanul în acest moment suferă. Eu mă rog. Şi profit de această ocazie pentru a face un apel la politicienii libanezi: lăsaţi deoparte interesele personale, priviţi ţara şi puneţi-vă de acord. Mai întâi Dumnezeu şi patria, apoi interesele. Dar mai întâi Dumnezeu şi patria. În acest moment nu vreau să spun: "Salvaţi Libanul", pentru că noi nu suntem salvatori, dar vă rog susţineţi Libanul, ajutaţi-l, pentru ca Libanul să se oprească în această coborâre, pentru ca Libanul să reia măreţia sa. Există mijloace... Există generozitatea Libanului: câţi refugiaţi politici are Libanul! Este aşa de generos, şi suferă. Eu profit de această ocazie pentru a vă cere o rugăciune pentru Liban. Şi rugăciunea este o prietenie. Voi sunteţi jurnalişti, priviţi Libanul şi vorbiţi despre asta pentru a face să crească conştiinţa. Asta vreau să-ţi spun. Mulţumesc.
Carol Glatz (CNS):
Mulţumesc, Sfinte Părinte. În timpul acestei călătorii în Bahrain aţi vorbit despre drepturile fundamentale inclusiv cele ale femeii, despre demnitatea sa, despre dreptul de a avea spaţiul său în sfera socială şi publică şi i-aţi încurajat, ca întotdeauna, pe tineri să aibă curaj, să facă gălăgie; să meargă înainte pentru o lume mai dreaptă. Dată fiind situaţia aici aproape în Iran, cu protestele dezlănţuite de câteva femei şi de atâţia tineri care vor mai multă libertate, dumneavoastră sprijiniţi această angajare a femeilor şi a bărbaţilor care cer să aibă drepturi fundamentale care se află şi în "Documentul despre Fraternitatea umană"?
Papa Francisc:
Dar trebuie să spunem adevărul: lupta pentru drepturile femeii este o luptă continuă. Pentru că în unele locuri femeia ajunge să aibă o egalitate cu bărbaţii, dar în alte locuri nu se ajunge. Nu este aşa? Eu îmi amintesc în anii '50 în ţara mea, când a fost lupta pentru drepturile civile ale femeilor, pentru ca femeile să poată vota - pentru că până în '50, mai mult sau puţin, la noi numai bărbaţii votau. Şi mă gândesc tot la această luptă în SUA, vestită, pentru votul feminin. Dar pentru ce - mă întreb eu - femeia trebuie să lupte astfel pentru a menţine drepturile sale? Există o... - nu ştiu dacă este o legendă - o legendă despre originea bijuteriilor în femeie, care ne explică cruzimea atâtor situaţii împotriva femeii. Se spune că femeia poartă atâtea bijuterii pentru că într-o ţară oarecare - nu-mi amintesc, poate că este un fapt istoric - exista obiceiul ca atunci când soţul se sătura de femeie, îi spunea, "pleacă!", şi ea nu putea să se întoarcă pentru a lua ceva. Trebuia să plece cu ceea ce avea pe ea. Şi probabil pentru asta acumulau aur pentru a duce cu ele măcar ceva. Spun că aceasta este originea bijuteriilor. Nu ştiu dacă este adevărat sau nu, dar imaginea ne ajută.
Drepturile sunt fundamentale. Dar cum de astăzi, astăzi!, în lume nu putem opri tragedia mutilării genitale a fetelor? Dar este teribil acest lucru! Astăzi! Să existe această practică, omenirea să nu reuşească să oprească acest lucru care este o crimă, un act criminal! Femeile, conform a două comentarii pe care le-am auzit, ori sunt material "foloseşte şi aruncă" - e urât! - ori sunt "specie protejată". Dar egalitatea între bărbaţi şi femei încă nu există la nivel universal. Şi există aceste episoade, în care femeile sunt de clasa a doua sau mai puţin. Trebuie să continuăm să luptăm pentru asta, pentru că femeile sunt un dar. Dumnezeu nu a creat bărbatul şi după aceea i-a dat un căţel pentru a se distra. Nu! I-a creat doi, egali: bărbat şi femeie. Şi ceea ce Paul a scris într-una din Scrisorile sale despre raportul bărbat-femeie, care astăzi ni se pare învechit, în acel moment a fost aşa de revoluţionar încât a scandalizat: fidelitatea bărbatului faţă de femeie, şi că bărbatul "să aibă grijă de femeie ca de propriul trup" (cf. 2Cor 5,28-29). Şi asta în acel moment a fost un lucru revoluţionar! Toate drepturile femeii vin din această egalitate. Şi o societate care nu este capabilă să pună femeia la locul său nu merge înainte. Avem experienţa acestui lucru.
În cartea pe care am scris-o, Torniamo a sognare [Să visăm din nou], partea despre economie de exemplu: există femei economiste în acest moment în lume care au schimbat viziunea economică şi sunt capabile să o ducă înainte. Pentru că au un dar diferit. Ştiu să gestioneze lucrurile într-un alt mod, care nu este inferior, este complementar. Odată am avut un colocviu cu o şefă de guvern, o mare şefă de guvern, o mamă cu mulţi copii, care a avut succes foarte mare pentru a rezolva o situaţie foarte dificilă. Şi eu am întrebat-o: "Spuneţi-mi, doamnă, cum aţi reuşit să rezolvaţi o situaţie aşa de dificilă?". Şi ea a început să mişte mâinile aşa, în tăcere şi mi-a spus: "Cum facem noi mamele". Femeia pentru a rezolva problema are o cale proprie, care nu este aceea a bărbatului. Şi ambele căi trebuie să lucreze împreună: femeia egală cu bărbatul lucrează pentru binele comun cu acea intuiţie pe care o au femeile. Am văzut că în Vatican, de fiecare dată când o femeie intră pentru a face o muncă, lucrurile se îmbunătăţesc. De exemplu, vice-guvernatoarea Vaticanului [secretara generală a Guvernatoratului] este o femeie, şi lucrurile s-au schimbat bine. În Consiliul pentru Economie erau şase cardinali şi şase laici, toţi bărbaţi: am schimbat şi ca laici am pus un bărbat şi cinci femei. Şi aceasta este o revoluţie, pentru că femeile ştiu să găsească o cale justă, ştiu să meargă înainte. Şi acum am pus-o pe Maranna Mazzuccato în Academia Pontificală pentru Viaţă, o mare economistă din Statele Unite, pentru a da un pic mai multă umanitate. Femeile aduc ceea ce au propriu. Nu trebuie să devină ca bărbaţii, nu, sunt femei, noi avem nevoie de ele. Şi o societate care elimină femeile din viaţa publică este o societate care se sărăceşte. Se sărăceşte. Egalitate de drepturi, da, dar şi egalitate de oportunităţi. egalitate în a merge înainte, pentru că altminteri se sărăceşte. Cu asta cred că am spus ceea ce trebuie să se facă în mod global. Dar mai este cale de parcurs, pentru că există acest masculinism. Eu vin dintr-un popor masculinist. Noi argentinienii suntem masculinişti, mereu. Şi acest lucru este urât! Şi când este nevoie, mergem la mame care sunt acelea care rezolvă problemele. Dar acest masculinism ucide omenirea. Mulţumesc că mi-aţi dat oportunitatea de a spune asta, ce port mult în inimă. Să luptăm nu numai pentru drepturi, ci pentru că este nevoie să avem femei în societate care să ne ajute să schimbăm. Mulţumesc.
Antonio Pelayo (Vida Nueva)
Sfinte Părinte, în această călătorie singura dată când dumneavoastră aţi vorbit liber a fost pentru a vă referi la "martirizata Ucraina" şi la "negocierile de pace". Eu aş vrea să vă întreb dacă ne puteţi spune ceva despre modul în care merg negocierile din partea vaticană; şi o altă întrebare complementară: dumneavoastră aţi vorbit în ultima vreme cu Putin sau aveţi intenţia s-o faceţi în curând?
Papa Francisc:
Bine, înainte de toate, Vaticanul este atent încontinuu, Secretariatul de Stat lucrează şi lucrează bine, lucrează bine. Ştiu că secretarul [pentru Raporturile cu Statele şi Organizaţiile Internaţionale], mons. Gallagher, se mişcă bine. Apoi, un pic de istorie. În ziua următoare după începutul războiului - m-am gândit că asta nu s-ar putea face, un lucru neobişnuit -, am mers la ambasada rusă [pe lângă Sfântul Scaun], ca să vorbesc cu ambasadorul care este un om bun, pe care îl cunosc de şase ani, de când a venit, un umanist. Îmi amintesc de un comentariu pe care l-a făcut atunci: "Nous sommes tombés dans la dictature de l'argent" (Noi am căzut în dictatura banilor), vorbind despre civilizaţie. Un umanist, un om care luptă pentru egalitate. Eu i-am spus că eram dispus să merg la Moscova pentru a vorbi cu Putin, dacă ar fi nevoie de asta. Mi-a răspuns foarte respectuos Lavrov [ministrul de externe]: mulţumesc, a răspuns el, dar pentru moment nu era necesar. Dar din acel moment ne-am interesant mult. Am vorbit de trei ori la telefon cu preşedintele Zelensky; apoi cu ambasadorul ucrainean de mai multe ori. Şi se face o muncă de apropiere, pentru a căuta soluţii. Sfântul Scaun face ceea ce trebuie să facă faţă de prizonieri... Sunt lucruri care se fac mereu, Sfântul Scaun le-a făcut mereu, mereu. Şi după aceea predica pentru pace. Pe mine mă impresionează - pentru aceasta folosesc cuvântul "martirizată" pentru Ucraina - cruzimea, care nu este a poporului rus, pentru că poporul rus este un popor mare, ci este a mercenarilor, a soldaţilor care merg să facă război ca şi cum ar face o aventură: mercenarii. Eu prefer să gândesc aşa, pentru că am o mare stimă faţă de poporul rus, faţă de umanismul rus. Este suficient să ne gândim la Dostoievski care şi astăzi ne inspiră, îi inspiră pe creştini să gândească creştinismul. Am un mare afect faţă de poporul rus. Şi am şi un mare afect faţă de poporul ucrainean. Când aveam unsprezece ani, era aproape un preot ucrainean care celebra şi nu avea ministrant şi m-a învăţat să slujesc la Liturghia în ucraineană. Toate aceste cântece ucrainene eu le ştiu în limba lor, pentru că le-am învăţat când eram copil, motiv pentru care am un afect foarte mare pentru liturgia ucraineană. Sunt în mijlocul a două popoare pe care le iubesc.
Dar nu numai eu, Sfântul Scaun a făcut atâtea întâlniri rezervate, atâtea lucruri cu rezultat bun. Pentru că nu putem nega că un război, la început, poate că ne face curajoşi, dar după aceea oboseşte şi face rău şi se vede răul pe care-l face un război. Asta pentru partea mai umană, mai apropiată.
Apoi, profitând de această întrebare: eu aş vrea să exprim această plângere: într-un secol, într-un secol trei războaie mondiale! Cel din 1914-1918, cel din 1939-1945 şi acesta! Acesta este un război mondial. Pentru că este adevărat când imperiile, atât dintr-o parte cât şi din alta, slăbesc, au nevoie să facă un război pentru a se simţi puternice precum şi pentru a vinde armele! Pentru că astăzi cred că cea mai mare calamitate, cea mai mare care există în lume este industria armelor. Mi-au spus, nu ştiu dacă este adevărat sau nu, că dacă timp de un an nu s-ar face armele, s-ar pune capăt foamei în lume. Industria armelor este teribilă. În urmă cu câţiva ani, trei sau patru, a venit dintr-o ţară o navă plină cu arme, la Genova, şi trebuiau trecute armele pe o navă mai mare pentru a le duce în Yemen. Muncitorii din Genova n-au voi să facă asta... A fost un gest. Yemenul: peste zece ani de război. Copiii din Yemen nu au de mâncare! Şi rohingya, transferându-se dintr-o parte în alta pentru că au fost expulzaţi, mereu în război, în Myanmar: este teribil ceea ce se întâmplă. Acum, sper ca astăzi în Etiopia ceva să se oprească, printr-un tratat... Suntem în război peste tot şi noi nu înţelegem asta. Acum ne atinge de aproape, în Europa, războiul ruso-ucrainean. Dar există peste tot, de mulţi ani: în Siria doisprezece-treisprezece ani de război şi nimeni nu ştie dacă există prizonieri şi ce se întâmplă acolo înăuntru. Apoi Libanul, am vorbit despre această tragedie... Eu nu ştiu dacă asta v-am spus-o vreodată: când am mers la Repuglia, în 2014 - şi bunicul meu făcuse Piave şi mi-a povestit ce se întâmpla acolo - am văzut acele morminte, toţi tineri, eu am plâns, am plâns, nu-mi este ruşine să spun asta. Apoi, într-o zi de 2 noiembrie - merg mereu într-un cimitir la 2 noiembrie - am mers la Anzio, după câţiva ani, şi am văzut mormântul acelor tineri americani, morţi în debarcarea din Anzio: 19, 20, 22, 23 de ani, şi am plâns, cu adevărat, mi-a venit din inimă. Şi m-am gândit la mame, când bat la uşa lor: "Doamnă, un plic pentru dumneavoastră". Deschide plicul: "Doamnă, am onoarea să vă spun că dumneavoastră aveţi un fiu erou al patriei". Tragediile războiului. Apoi, un lucru care, nu vreau să vorbesc rău de nimeni, dar mi-a atins inima: când s-a făcut comemorarea debarcării din Normandia, erau şefii atâtor guverne pentru a comemora acea debarcare. Este adevărat, a fost începutul căderii nazismului, este adevărat. Dar câţi tineri au rămas pe plaja din Normandia? Spun că treizeci de mii. Cine se gândeşte la acei tineri? Războiul seamănă toate acestea. Pentru aceasta, voi care sunteţi jurnalişti, vă rog, fiţi pacifişti, vorbiţi împotriva războaielor, luptaţi împotriva războiului. Vă cer asta ca un frate. Mulţumesc.
Hugues Lefebre (I. Media):
Mulţumesc, Sfinte Părinte. În această dimineaţă în discursul adresat clerului din Bahrain, dumneavoastră aţi vorbit despre importanţa bucuriei creştine, dar în zilele trecute mulţi credincioşi francezi au pierdut această bucurie când au descoperit în presă că Biserica a ţinut secretă condamnarea în 2021 a unui episcop, acum la pensie, care a comis abuzuri sexuale în anii '90 în timp ce era preot; când această istorie a apărut în presă, cinci noi victime s-au prezentat. Astăzi mulţi catolici doresc să ştie dacă această cultură a secretului justiţiei canonice trebuie să se schimbe şi să devină transparentă şi eu aş vrea să ştiu dacă dumneavoastră credeţi că sancţiunile canonice trebuie să fie făcute publice. Mulţumesc.
Papa Francisc:
Îţi mulţumesc ţie pentru întrebare, mulţumesc. Aş vrea să încep cu un pic de istorie despre asta. Problema abuzurilor a existat mereu, nu numai în Biserică. Peste tot. Voi ştiţi că 42-46% din abuzurile sexuale se fac în familie sau în cartier; acest lucru este foarte grav. Dar obiceiul a fost întotdeauna acela de a acoperi. În familie şi astăzi se acoperă tot, şi chiar în cartier se acoperă tot sau măcar cea mai mare parte. Este un obicei urât care în Biserică a început să se schimbe atunci când a fost scandalul din Boston, al cardinalului Law, care era cardinal acolo şi acum a murit. Pentru acel scandal cardinalul Law şi-a dat demisia: este prima dată când a ieşit aşa, ca scandal. De atunci Biserica a luat la cunoştinţă acest lucru şi a început să lucreze, în timp ce în societate în mod normal se acoperă, în mod normal, în alte instituţii.
Când a fost întâlnirea preşedinţilor Conferinţelor Episcopale despre această temă, am cerut la UNICEF, la ONU, statisticile şi le-am dat procentele: ce procente în familii, ce procent în cartiere - majoritatea -, ce procent în şcoli, în activităţile din sport... Este un lucru pe care l-au studiat bine, şi în Biserică. Vine cineva să spună: "Suntem o minoritate". Dar dacă ar fi un singur caz este tragic, este tragic, pentru că tu preot ai vocaţia de a face să crească oamenii şi cu aceasta tu îi distrugi. Pentru un preot este ca şi cum ar merge împotriva propriei naturi sacerdotale, precum şi împotriva propriei naturi sociale. Pentru aceasta este un lucru tragic şi nu trebuie să ne oprim, nu trebuie să ne oprim.
În această trezire pentru a face investigaţiile acuzaţiile, lucrul nu întotdeauna a fost egal: unele lucruri au fost ascunse. Înainte de scandalul Law din Boston se schimbau persoanele... Acum totul este clar şi mergem înainte cu privire la acest punct. Pentru aceasta nu trebuie să ne uimim că ies la iveală cazuri ca acesta. Sau un alt episcop îmi vine în minte... Există, ştii? Şi nu este uşor a spune "noi nu ştiam" sau "era cultura epocii şi continuă să fie cultura socială a atâtora, a ascunde". Îţi spun asta: Biserica în această privinţă este hotărâtă şi vreau să mulţumesc public aici eroismul cardinalului O'Malley: este un bun capucin, care a văzut nevoia de a instituţionaliza această lucrare cu Comisia de Tutelarea Minorilor; o duce înainte bine şi ne face bine tuturor şi ne dă curaj.
Lucrăm cu tot ceea ce putem, dar să ştii că există persoane în Biserică ce încă nu văd clar, nu împărtăşesc aşa: "Să aşteptăm un pic, să vedem...". Este un proces pe care-l facem cu curaj şi nu toţi avem curaj. Uneori, îţi vine tentaţia compromisurilor, şi toţi suntem sclavi ai păcatelor noastre. Dar voinţa Bisericii este de a clarifica totul.
De exemplu: am primit în ultimele luni două plângeri de abuzuri care au fost acoperite şi nu au fost judecate bine de Biserică. Imediat am spus: să se studieze din nou, şi se face un nou proces. Şi asta: revizuirea proceselor vechi, care nu au fost făcute bine. Facem ceea ce putem, suntem păcătoşi. Şi primul lucru pe care trebuie să-l simţim este ruşinea, ruşinea profundă pentru asta. Cred că ruşinea este un har, ştii? Noi putem lupta împotriva tuturor relelor din lume, dar fără ruşine nu vom putea. Pentru aceasta m-a uimit când Sfântul Ignaţiu, în Exerciţii Spirituale, te face să ceri iertare de păcatele pe care le-ai făcut, te face să ajungi până la ruşine, şi dacă tu nu ai harul ruşinii nu poţi să mergi înainte. Una din insultele pe care le avem în ţara mea este "tu eşti un neruşinat", şi cred că Biserica nu poate să fie "o neruşinată", că trebuie să se ruşineze de lucrurile urâte, aşa cum trebuie desigur să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru lucrurile bune pe care le face. Asta trebuie să-ţi spun: toată bunăvoinţa şi a merge înainte, şi cu ajutorul vostru.
Vania De Luca (Rai-Tg3):
Sanctitate, migranţii: dumneavoastră aţi vorbit despre ei şi în aceste zile. Patru nave în largul Siciliei, cu sute de femei, bărbaţi, copii aflaţi în dificultate, dar nu toţi pot să debarce. Vă temeţi că în Italia s-a întors o politică a "uşilor închise" de centru-dreapta? Şi cum evaluaţi cu privire la asta şi poziţia unor ţări din nordul Europei? Şi apoi, voiam să vă întreb şi în general: ce impresie, ce evaluare aveţi cu privire la noul guvern italian, care pentru prima dată este condus de o femeie?
Papa Francisc:
Este o provocare, este o provocare cu privire la migranţi. Principiul pentru migranţi: migranţii trebuie primiţi, însoţiţi, promovaţi şi integraţi. Dacă nu se pot face aceşti patru paşi, lucrarea cu migranţii nu reuşeşte să fie bună. Primiţi, însoţiţi, promovaţi şi integraţi: a ajunge până la integrare. Şi al doilea lucru pe care-l spun: fiecare guvern din Uniunea Europeană trebuie să se pune de acord cu privire la câţi migranţi poate să primească. Pentru că altminteri sunt patru ţări care primesc migranţii: Cipru, Grecia, Italia şi Spania, pentru că sunt cele mai aproape de Mediterana. În interiorul continentului există câteva, ca Polonia, Bielorusia... Dar cea mai mare parte a migranţilor vine de la mare. Viaţa trebuie salvată! Astăzi, tu ştii, Mediterana este un cimitir, probabil cel mai mare cimitir din lume.
Cred că ultima dată v-am spus că am citit o carte în spaniolă care se numeşte Hermanito, este micuţă, se citeşte rapid, cred că a fost tradusă cu siguranţă în franceză, precum şi în italiană. Se citeşte imediat, în două ore. Este istoria unui tânăr din Africa, nu ştiu, din Tanzania sau de unde era el, care mergând pe urmele fratelui său a ajuns în Spania. Cinci sclavii a îndurat, înainte de a se îmbarca! Şi multe persoane, el povesteşte, le duc noaptea la acele bărci - nu la navele mari care au un alt rol - şi dacă nu vor să urce: pum, pum!, şi îi lasă pe plajă. Este cu adevărat o dictatură, sclaviile, ceea ce fac oamenii aceia [traficanţii]. Şi apoi, riscul de a muri în mare. Dacă ai timp citeşte asta, este important.
Politica migranţilor trebuie concordată între toate ţările: nu se poate face o politică fără consens, iar Uniunea Europeană cu privire la asta trebuie să ia în mână o politică de colaborare şi de ajutor, nu poate lăsa Ciprului, Greciei, Italiei şi Spaniei responsabilitatea tuturor migranţilor care ajung la ţărmuri. Politica guvernelor până în acest moment a fost de a salva vieţile, acest lucru este adevărat. Până la un anumit punct s-a făcut aşa; şi cred că acest guvern [italian] are aceeaşi politică, nu este inuman... Detaliile nu le cunosc, dar nu cred că vrea ca ei să plece. Cred că a debarcat deja copiii, mamele, bolnavii, crea că i-a debarcat - cred, prin ceea ce am auzit. Cel puţin intenţia exista. Italia, să ne gândim aici, acest guvern, sau să ne gândim o stângă, nu poate face nimic fără acordul cu Europa, responsabilitatea este europeană.
Şi apoi, aş vrea să citez un lucru, o altă responsabilitate europeană: Africa. Eu cred că acest lucru l-a spus una din marile femei statiste pe care le-am avut şi le avem, Merkel: a spus că problema migranţilor trebuie rezolvată în Africa. Dar dacă ne gândim la Africa prin motoul "Africa trebuie exploatată", este logic ca migranţii, oamenii să scape de acea exploatare. A crede că unele ţări din Africa nu sunt stăpâni ai propriului subteran, care încă depinde de puterile colonialiste! Este o ipocrizie a rezolva problema migranţilor în Europa, nu, să mergem să le rezolvăm şi acasă la ei. Exploatarea oamenilor din Africa este teribilă din cauza acestei concepţii. La 1 noiembrie, ziua sfinţilor, am avut o întâlnire cu studenţi universitari din Africa, aceeaşi pe care am avut-o cu studenţii de la Loyola University din Statele Unite. Acei studenţi au o capacitate, o inteligenţă, un criticism, o voinţă de a duce înainte! Dar uneori nu pot datorită forţei colonialiste pe care Europa o are faţă de guvernele lor. Dacă vrem să rezolvăm definitiv problema migranţilor, să rezolvăm Africa. Migranţii care vin din alte părţi sunt mai puţini; să mergem la Africa, să ajutăm Africa, să mergem înainte.
Noul guvern începe acum, iar eu sunt aici ca să le urez toate cele bune. Mereu urez toate cele bune pentru ca să poată duce înainte Italia; şi celorlalţi, care sunt contrari partidului învingător, ca să colaboreze cu critica, ajutorul, dar un guvern de colaborare, nu un guvern unde îţi întorc faţa, te fac să cazi dacă nu-ţi place un lucru sau altul. Vă rog, cu privire la asta chem la responsabilitate. Spune-mi: este corect că de la începutul secolului până acum Italia a avut douăzeci de guverne? Să terminăm cu aceste glume!
Ludwig Ring-Eifel (Centrum informationis Catholicum):
Şi eu vreau înainte de toate să spun ceva personal, pentru că mă simt foarte emoţionat, deoarece după o pauză de opt ani sunt din nou în zborul papal. Sunt foarte recunoscător să fiu din nou aici.
Papa Francisc:
Bine aţi revenit!
Ludwig Ring-Eifel:
Mulţumesc, bine v-am găsit. Noi în grupul german suntem puţini, numai trei în acest zbor, ne-am gândit: cum se poate face o conexiune între ceea ce am văzut în Bahrain şi situaţia din Germania? Pentru că în Bahrain am văzut o Biserică mică, o mică turmă, o Biserică săracă, cu atâtea şi atâtea restricţii etcetera, însă o Biserică vie, plină de speranţă, care creşte. În schimb, în Germania avem o Biserică mare, cu mari tradiţii, bogată, cu teologie, bani şi toate celelalte, care pierde însă în fiecare an trei sute de mii de credincioşi care se duc, care se află în criză profundă. Este ceva de învăţat de la această mică turmă pe care am văzut-o în Bahrain pentru marea Germanie?
Papa Francisc:
Germania are o veche istorie religioasă. Citându-l pe Hölderlin aş spune: "Vieles haben sie verlernt, vieles" (Multe nu au învăţat, multe). Istoria voastră religioasă este mare şi complicată, de lupte. Catolicilor germani le spun: Germania are o mare şi frumoasă Biserică Evanghelică; eu nu aş vrea alta, care nu va fi atât de bună ca aceea; dar o vreau Catolică, în mod catolic, în fraternitate cu cea Evanghelică. Uneori se pierde simţul religios al poporului, al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, şi cădem în discuţii eticiste, în discuţii de conjunctură, în discuţii politice ecleziastice, în discuţii care sunt consecinţe teologice, dar nu sunt miezul teologiei. Ce gândeşte sfântul popor credincios al lui Dumnezeu? Cum simte sfântul popor al lui Dumnezeu? A merge acolo pentru a căuta ce anume gândeşte, cum simte, acea religiozitate simplă, pe care o găseşti în bunici. Nu spun de a se întoarce înapoi, nu, dar la izvorul de inspiraţie, la rădăcini. Noi toţi avem o istorie de rădăcini ale credinţei, şi popoarele o au: trebuie regăsită! Îmi vine în minte acea frază a lui Hölderlin pentru vârsta noastră: "Dass dir halte der Mann, was er als Knabe gelobt" (Bătrânul să menţină ceea ce a promis când era copil). În copilăria noastră, în speranţa noastră noi am promis atâtea lucruri, atâtea lucruri. Acum ne punem în discuţii etice, în discuţii conjuncturale... Dar rădăcina religiei este "palma" pe care ţi-o dă Evanghelia, întâlnirea cu Isus Cristos viu: şi de acolo consecinţele, toate; de acolo curajul apostolic, de acolo mersul la periferii, şi la periferiile morale ale oamenilor, pentru a-i ajuta; dar mereu de la întâlnirea cu Isus Cristos. Dacă nu este întâlnirea cu Isus Cristos va exista un eticism travestit în creştinism. Asta voiam să spun, din inimă. Mulţumesc.
Vă urez poftă bună şi sosire bună la Roma. Şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Eu o voi face pentru voi. Mulţumesc pentru colaborarea voastră.
(După L'Osservatore Romano, 7 noiembrie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
