|
| © Vatican Media |
Conciliul Ecumenic din Niceea, eveniment de Înţelepciune
A 1700-a aniversare a Conciliului Ecumenic din Niceea a dat naştere unui document preţios al Comisiei Teologice Internaţionale: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor. Acest document, promulgat la 3 aprilie 2025, este important din diferite motive. În primul său capitol propune o lectură "doxologică" a Simbolului niceeano-constantinopolitan care invită să celebrăm împreună "imensitatea" Persoanelor divine, a lui Cristos Mântuitorul, a mântuirii oferite omenirii şi a vocaţiei noastre umane; în acest context, insistă asupra legăturii Bisericii cu poporul din Vechea Alianţă şi subliniază şi însemnătatea ecumenică a Conciliului din Niceea (cu cererea sa pentru o dată comună pentru celebrarea Paştelui). În capitolul al doilea arată cum Simbolul niceean este izvor şi hrană pentru rugăciune, predicare, cateheză şi liturgii creştine. În al treilea capitol explică în ce măsură Conciliul din Niceea a fost un "eveniment" pentru mărturia adusă lui Cristos, pentru noutatea introdusă în gândirea umană şi pentru dimensiunea sa specific eclezială. În sfârşit, în ultimul capitol, reflectă asupra "condiţiilor de credibilitate a misterului creştin", evidenţiind îndeosebi rolul Bisericii ca interpretă autentică a adevărului şi responsabilitatea sa de a veghea asupra depozitului credinţei, în slujba celor "mai mici" în mod special.
Fiecare dintre aceste teme ar merita să fie dezvoltată în mod singular, dar ne vom concentra aici asupra unei secţiuni din capitolul al treilea în care Niceea este prezentat ca "eveniment de Înţelepciune". Cu această ultimă expresie, documentul intenţionează să arată că acest Conciliu din 325, prin însuşi modul de a da mărturie despre "evenimentul Cristos", marchează un adevărat punct de cotitură în gândirea umană şi că este, prin urmare, un "eveniment cultural şi intercultural": ceea ce este de mare semnificaţie pentru reflecţia contemporană cu privire la raportul creştinismului cu culturile omenirii. Tocmai aceasta este miza în cuvintele "substanţă" (ousia) şi "consubtanţial" (homoousios) folosite de conciliu. Desigur, acest limbaj a fost uneori văzut ca semnul unei "elenizări" care a rupt cu limbajul original al Revelaţiei evanghelice. Însă, în realitate, folosirea acestui limbaj a permis să se spună ceea ce niciun gânditor grec n-a fost în stare să spună până atunci, şi anume că un om din istoria noastră este în mod inseparabil Fiul lui Dumnezeu, "născut iar nu creat", şi în mod radical unit cu Tatăl său. Aşa cum se citeşte în document, Simbolul de la Niceea dă astfel acces la o "nouă ontologie, măsurată de dimensiunile Dumnezeului unul şi întreit şi a Logosului întrupat" (81). Contribuie şi la reînnoirea antropologiei, pentru că, datorită faptului însuşi că omul Isus este Fiul lui Dumnezeu, fiecare fiinţă umană primeşte o demnitate nouă (82). În sfârşit, pentru că Simbolul de la Niceea spune despre Fiul lui Dumnezeu care "s-a făcut om" şi că "a suferit", invită să schimbăm înţelegerea noastră a "atotputerniciei" Dumnezeului unul şi întreit: de fapt, această atotputernicie este "la fel cu iubirea care s-a manifesta în Isus Cristos" (83).
Dar nu numai gândirea este fecundată în acest mod, cultura umană este fecundată în sens mai amplu. Folosirea cuvântului homoousios nu trebuie să fie văzută ca o simplă concesie făcută elenismului; atestă mai degrabă în mod pozitiv preocuparea de a ajunge la o anumită cultură - în acest caz cea greacă -, pentru că, aşa cum a scris Papa Francisc, "harul presupune cultura, şi darul lui Dumnezeu se întrupează în cultura celui care îl primeşte" [Evangelii gaudium, 115 (Documentul Comisiei Teologice Internaţionale despre Niceea citează această frază în paragraful 84)]. Raportul dintre Revelaţie şi cultură nu este în sens unic: de fapt, pe de o parte, înainte de a ajunge la ea mesajul creştin, cultura este deja obişnuită de o anumită aşteptare a lui Dumnezeu (aşa cum recunoşteau Părinţii Bisericii când vorbeau despre semina Verbi); pe de altă parte, odată primită Revelaţia, cultura însăşi contribuie la îmbogăţirea exprimării credinţei, şi este tocmai ceea ce s-a întâmplat cu introducerea cuvântului homoousios pentru a exprima identitatea Fiului lui Dumnezeu".
Documentul adaugă aici o precizare importantă: "În această asumare a culturii, un loc unic şi providenţial trebuie să fie rezervat raportului dintre cultura ebraică şi cea greacă" (86). Această afirmaţie n-a fost solicitată numai de folosirea cuvântului homoousios la Niceea: secolele precedente deja atestaseră raportul dintre o cultură şi cealaltă; chiar scrierile din Noul Testament au fost redactate în greacă şi, chiar înainte de era creştină, Biblia ebraică fusese deja tradusă în această limbă. Aşadar, documentul recunoaşte "o dimensiune fondatoare în această altoire a culturii greceşti pe cultura ebraică" (86). Desigur, nu uită că creştinismul antic se exprima şi în alte limbi, precum siriaca sau armeana. Dimpotrivă, atrage atenţia cu privire la importanţa "interculturalităţii". Înţeleasă corect, interculturalitatea nu înseamnă nici o simplă "juxtapunere" de culturi, nici, dimpotrivă, "fuziunea lor într-un tot nedistinct" (87); ea se întemeiază în realitate pe planul lui Dumnezeu manifestat în evenimentul Rusaliilor, conform căruia credincioşii de limbi diferite primesc, prin Duhul, comuniunea în Cristos.
Referinţa la Conciliul din Niceea rămâne oricum esenţial, nu în sensul că el elimină necesitatea de a exprima credinţa în limbi diferite de greacă, ci în sensul că tot această traducere poate scoate inspiraţie din munca desfăşurată odinioară de acest conciliu: "Pe de o parte, este vorba de a sublinia că tocmai în aceste categorii greceşti s-a exprimat în mod normativ Biserica şi că acestea sunt solidare pentru totdeauna cu depozitul credinţei (Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et Ratio, 14 septembrie 1998, 95-96). Totuşi, pe de altă parte, în fidelitate faţă de termenii apăruţi în această epocă şi găsind în ele rădăcina sa vie, Biserica se poate inspira de la Părinţii din Niceea pentru a căuta astăzi expresii semnificative ale credinţei în diferitele limbi şi în diferitele contexte" (89).
Aşadar, cu Conciliul din Niceea suntem cu adevărat în prezenţa unui "eveniment de Înţelepciune" care are o însemnătate culturală şi interculturală. În linie cu "evenimentul Isus Cristos" la care se referă, Simbolul niceean este martor a ceva cu adevărat nou, şi tocmai această noutate o exprimă limbajul homousios în modul său. Documentul afirmă că eroarea lui Arius, ca şi diferitele "erezii" care au marcat istoria Bisericii, poate să fie văzut ca o rezistenţă fundamentală la acest novum (90). Graţie acestui document, în orice caz, este clar că Simbolul de la Niceea, în afară de importanţa sa doctrinară şi de implicaţiile sale pentru viaţa credincioşilor, contribuie să facă lumină asupra raportului creştinismului cu cultura greacă şi, prin aceasta, asupra raportului Revelaţiei creştine cu culturile lumii.
Michel Fédou
(După L'Osservatore Romano, 15 mai 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
