|
| © Vatican Media |
Simbolul de la Niceea, fereastră larg deschisă asupra imensităţii
Recentul document al Comisiei Teologice Internaţionale (CTI), cu ocazia celor 1700 de ani de la Conciliul din Niceea, Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor, continuă să ofere idei numeroase şi stimulante pentru o reluare a principalelor probleme care animă dezbaterea teologică şi astăzi. Între multele elemente care se impun atenţiei cititorului, impresionează în prima parte a documentului alegerea termenului "imensitate" care aproape cadenţează şi structurează expunerea credinţei baptismale în sinteză, în versiunea Conciliilor din Niceea şi Constantinopol. De ce să vorbim despre "imensitate"? Dacă ne uităm bine, în alegerea acestui termen apare tentativa de a încerca să se comunice cu un limbaj mai accesibil, după sensibilitatea actuală, inima mesajului pe care cei 318 părinţi au voit să-l dea creştinilor de ieri şi de astăzi. Aşadar, imens poate fi înţeles ca sinonim cu "transcendent" sau cu "infinit"? De altfel, aceasta ar putea fi o operaţiune asemănătoare cu aceea realizată în contextul Conciliului niceean când s-a ales să se recurgă la un termen "străin" de limbajul biblic (homooúsios) pentru a reafirma şi a aprofunda un adevăr de credinţă: proclamarea lui Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor.
De fapt, a-l recunoaşte pe Fiul ca fiind consubstanţial cu Tatăl echivala cu a declara că plenitudinea adevărului despre identitatea sa personală rezida în referinţa constitutivă şi indispensabilă la misterul lui Dumnezeu Tatăl. În acest sens, Fiul este la fel de imens ca Tatăl şi Duhul. De fapt, "revelaţia în Cristos a paternităţii lui Dumnezeu manifestă şi imensitatea Fiului şi a Duhului. Dacă Dumnezeu Tatăl dăruieşte totul, în afară de paternitatea sa, aceasta înseamnă că Fiul şi Duhul sunt pe deplin egali cu Tatăl în divinitatea lor" (nr. 11). Însă, nu fără surprindere, limbajul imensităţii, asemenea unui val care se îndreaptă progresiv şi neoprit, ajunge să mângâie şi ţărmurile umanului. De fapt, documentul CTI defineşte ca imensă nu doar "mântuirea oferită oamenilor", ci şi însăşi "vocaţia noastră umană". Ce este imens chiar şi în experienţa noastră umană?
A declara imense aceste realităţi înseamnă a le trimite la domeniul "misterului". Textul Comisiei Teologice Internaţionale este, aşadar, curajos tocmai pentru că, prin fereastra deschisă graţie limbajului imensităţii, aminteşte de relaţia fundamentală dintre teologie şi mister. Teologia are de-a face cu misterul. Acesta este un aspect deloc evident, într-un timp în care, pe bună dreptate, se vrea să se sublinieze necesitatea unei teologii mai atente la viaţa concretă, la practică şi la dinamicele sale. De fapt, misterul creştin nu se referă doar la realităţi transcendente şi eterne, separate de evoluţia istoriei cu contradicţiile ei. Este, de asemenea, misterul istoriei umanităţii şi al Bisericii inserate în planul misterios de iubire al Tatălui, conform viziunii din Scrisoarea către Efeseni. O teologie care face trimitere la mister nu neagă istoria, nu se închide în sofisme şi speculaţii autoreferenţiale. Imensitatea Fiului proclamat la Niceea ne cere să nu subestimăm excesul lui Cristos asupra lui Isus şi excesul Logosului însuşi. Tocmai această consideraţie a fost baza pentru a lărgi perspectivele razei de acţiune mântuitoare a lui Cristos, în învăţătura Conciliului Vatican II, preluând ipoteza teologică a acelor Semina Verbi avansată de Iustin într-un alt context. Limbajul imensităţii proclamă ireductibilitatea lui Dumnezeu la realitatea finită, dar şi a celuilalt faţă de mine însumi. Imensitatea devine astfel gardianul acelui exces, sau dacă se vrea, al acelui "rebut" (ca să adoptăm limbajul lui Jullien), care îl păzeşte pe celălalt ca atare.
Semper major: această expresie apare de zece ori în document, dar dacă privim cu atenţie, nu se limitează la referirea la inefabilitatea misterului lui Dumnezeu. Tocmai pentru că omenirea şi istoria sa nu sunt separate sau înstrăinate de acest "mister", înţeles în sens paulin, ci pe deplin implicate. Omul însuşi este un mister care, ca atare, poate fi descifrat numai în lumina misterului lui Cristos, aşa cum a învăţat cu autoritate Conciliul Vatican II(cf. Gaudium et spes, nr. 22). De fapt, ceea ce stârnise reacţia puternică a părţii "ortodoxe" la lectura lui Arius era teama de a-l pierde pe "Mântuitorul". Faimoasa expresie, atribuită în mod tradiţional lui Atanasiu, "L-au furat pe Mântuitorul meu" revelează teama că mântuirea creştină nu poate introduce pe deplin în viaţa divină, ci în vreun surogat al său, o versiune aproximativă. Şi aici este un alt punct relevant, şi anume legătura inseparabilă dintre imensitatea misterului Dumnezeului Unul şi Întreit şi imensitatea mântuirii pe care o experimentăm.
Toate acestea apar şi mai clar dacă viaţa trinitară este prezentată conform dinamicii darului. Născându-l pe Fiul, Tatăl se dăruieşte în întregime pe sine însuşi. Şi Duhul este dar al iubirii Tatălui şi al Fiului revărsat în noi (cf. Rom, 5) care ne permite să experimentăm în mod direct viaţa divină. Încă din timpurile lui Ilariu şi apoi Augustin, limbajul darului a fost adoptat pentru a explica dinamica inefabilă care caracterizează relaţiile eterne dintre persoanele divine. O dinamică ce aminteşte de "identitatea în diferenţă a lui communio divinăa iubirii" (Gisbert Greshake, Dumnezeul unitreimic, 236).
Cheia pentru a înţelege Niceea şi Constantinopol şi, mai general, marile concilii ale Bisericii antice nu poate fi trimiterea la probleme teologice rafinate, desprinse de trăirea eclezială şi existenţială. Misterul Dumnezeului trinitar, departe de a fi ceva ce "nu are absolut nicio importanţă practică" (aşa cum decretase cumva un gigant al gândirii moderne precum Kant), devine o cheie pentru interpretarea enigmei existenţei umane. Unele studii din ultimele decenii au încercat să plaseze învăţătura doctrinală a primelor concilii în contextul mai larg al experienţei spirituale şi sociale a Bisericii din primele secole şi în viziunea antropologică ce se dezvolta. Din acest motiv, alegerea CTI de a prezenta simbolul de credinţă în aşa-numita versiune niceno-constantinopolitană, pe care am adoptat-o în liturgie, dacă poate ridica unele perplexităţi conform unei abordări istorico-critice, pare să vrea să evidenţieze centralitatea argumentului soteriologic. Întrebarea despre mântuire este cea care ne determină să ne întrebăm cu privire la identitatea Fiului lui Dumnezeu. Este acel "pentru noi" care orientează toată viaţa lui Cristos, cheia de boltă care susţine întreaga arhitectură a argumentului teologic. Este aceeaşi întrebare care a cerut în anii dintre Niceea şi Constantinopol să se clarifice profilul divin al celui de-al treilea din Treime; acel Duh care face actuală şi vie mântuirea în noi.
Dacă privim cu atenţie, această deschidere a orizonturilor asupra imensităţii lui Dumnezeu este făcută posibilă, aşadar, prin experienţa iubirii infinite. Iubirea-agape este cheia de înţelegere a monoteismului creştin, amintind că "creştinismul este în mod fundamental un monoteism, care este în continuitate cu revelaţia făcută lui Israel" (Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor, nr. 9). Iubire este primul şi ultimul cuvânt cu privire la misterul Dumnezeului Unu şi Întreit, cel care mai bine decât toate celelalte reuşeşte să dea cont de coexistenţa de unitate de pluralitate de identitate şi relaţie, a fi-pentru-sine şi a fi-pentru-celălalt. Proclamarea Dumnezeului lui Isus Cristos devine astfel performant al unei practici reînnoite, al unui nou mod de a înţelege relaţiile dintre oameni şi modul de a construi societatea, ca spaţiu de adevărată fraternitate între oameni (cf. Gaudium et spes, nr. 37). Aşa cum amintea scrisoarea Placuit Deo acum câţiva ani, mântuirea se manifestă într-o nouă "ordine de relaţii" (cf. nr. 4). Această lectură "largă" a textului de la Niceea, conform unei perspective care pune în centru întrebarea despre "mântuire", reuşeşte să facă să se depăşească acea prejudecată, parţial nedreaptă, care face să se asocieze la primul conciliu ecumenic o cotitură ireversibilă a teologiei, care l-ar fi dus tot mai mult la detaşarea de aderenţa la experienţa existenţială a credincioşilor.
Limbajul imensităţii folosit pentru a vorbi nu numai despre cele trei persoane divine, ci şi despre om şi despre vocaţia sa la mântuire, poate fi o cheie interesantă de acces pentru o teologie care, proiectată în dorinţa să comunice kerygma conform limbajului timpului nostru, nu cedează linguşirii uşoare a unei "reduceri" sau a unei aplatizări asupra dimensiunii "materiale". În realitate, însăşi Comisia Teologică Internaţională a încercat să continue acea operă de "metafrază pneumatologică" (nr. 115) pe care ea o atribuie părinţilor de la Niceea. Acea operaţiune care, potrivit lui Grillmeier, prin elenizarea limbajului a dez-elenizat conţinutul. Este opera perenă de "traducere" a teologiei. Tocmai referinţa la mântuire ca experienţă de relaţie cu Cristos este cea care poate orienta o teologie ancorată în trăirea existenţială, înrădăcinată în istoria umană a lui Isus din Nazaret, dar cu obloanele ferestrei larg deschise spre orizontul imensităţii misterului.
Armando Nugnes
(După L'Osservatore Romano, 17 mai 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
