Iubiţi fraţi şi surori,
Paştele este sărbătoarea noii creaţii. Isus a înviat şi nu mai moare. A deschis poarta spre o viaţă nouă care nu mai ştie nici de boală, nici de moarte. L-a asumat pe om în Dumnezeu însuşi. "Carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu", a spus Paul în Prima Scrisoare către Corinteni (15,50). Scriitorul ecleziastic Tertulian, în secolul al III-lea, cu referinţă la învierea lui Cristos şi la învierea noastră avea curajul să scrie: "Aveţi încredere, carne şi sânge, graţie lui Cristos aţi obţinut un loc în cer şi în împărăţia lui Dumnezeu" (CCL II 994). S-a deschis o nouă dimensiune pentru om. Creaţia a devenit mai mare şi mai vastă. Paştele este ziua unei noi creaţii, dar tocmai pentru aceasta Biserica începe în această zi liturgia cu vechea creaţie, pentru ca să învăţăm să o înţelegem bine pe cea nouă. De aceea, la începutul Liturgiei Cuvântului în Veghea pascală este relatarea creaţiei lumii. În raport cu aceasta, două lucruri sunt deosebit de importante în contextul liturgiei din această zi. În primul rând, creaţia este prezentată ca o totalitate din care face parte fenomenul timpului. Cele şapte zile sunt o imagine a unei totalităţi care se dezvoltă în timp. Sunt orânduite în vederea zilei a şaptea, ziua libertăţii tuturor creaturilor pentru Dumnezeu şi a unora pentru celelalte. Deci creaţia este orientată spre comuniunea dintre Dumnezeu şi creatură; ea există pentru ca să fie un spaţiu de răspuns la marea glorie a lui Dumnezeu, o întâlnire de iubire şi de libertate. În al doilea rând, din relatarea creaţiei Biserica, în Veghea pascală, ascultă mai ales prima frază: "Dumnezeu a spus: "Să fie lumină!"" (Gen 1,3). Relatarea creaţiei, în mod simbolic, începe cu crearea luminii. Soarele şi luna sunt create numai în ziua a patra. Relatarea creaţiei le numeşte izvoare de lumină pe care Dumnezeu le-a pus pe firmamentul cerului. Cu asta le ia lor în mod conştient caracterul divin pe care marile religii le atribuiseră lor. Nu, nu sunt deloc dumnezei. Sunt corpuri luminoase, create de unicul Dumnezeu. Însă sunt precedate de lumină, prin care gloria lui Dumnezeu se reflectă în natura fiinţei care este creată.
Ce vrea să spună cu asta relatarea creaţiei? Lumina face posibilă viaţa. Face posibilă întâlnirea. Face posibilă comunicarea. Face posibilă cunoaşterea, accesul la realitate, la adevăr. Şi făcând posibilă cunoaşterea, face posibilă libertatea şi progresul. Răul se ascunde. De aceea lumina este şi expresie a binelui care este luminozitate şi creează luminozitate. Este ziua în care putem acţiona. Faptul că Dumnezeu a creat lumina înseamnă că Dumnezeu a creat lumea ca spaţiu de cunoaştere şi de adevăr, spaţiu de întâlnire şi de libertate, spaţiu al binelui şi al iubirii. Materia primă a lumii este bună, fiinţa însăţi este bună. Şi răul nu provine de la fiinţa care este creată de Dumnezeu, ci există în virtutea negării. Este acel "nu".
La Paşti, în dimineaţa primei zile a săptămânii, Dumnezeu a spus din nou: "Să fie lumină!". Mai înainte veniseră noaptea de pe Muntele Măslinilor, eclipsa solară a pătimirii şi morţii lui Isus, noaptea mormântului. Dar acum este din nou prima zi - creaţia reîncepe complet nouă. "Să fie lumină!", spune Dumnezeu, "şi a fost lumină". Isus învie din mormânt. Viaţa este mai puternică decât moartea. Binele este mai puternic decât răul. Iubirea este mai puternică decât ura. Adevărul este mai puternic decât minciuna. Întunericul din zilele trecute este risipit în momentul în care Isus învie din mormânt şi devine, El însuşi, lumină curată a lui Dumnezeu. Însă acest lucru nu se referă numai la El şi nu se referă numai la întunericul din acele zile. Cu învierea lui Isus, însăşi lumina este creată din nou. El ne atrage pe toţi în urma sa în noua viaţă a învierii şi învinge orice formă de întuneric. El este noua zi a lui Dumnezeu, care este valabilă pentru noi toţi.
Dar cum se poate întâmpla asta? Cum pot ajunge la noi toate acestea aşa încât să nu rămână numai cuvânt, ci să devină o realitate în care suntem implicaţi? Prin Sacramentul botezului şi mărturisirea credinţei, Domnul a construit o punte spre noi, pe care vine la noi noua zi. La Botez, Domnul îi spune celui care-l primeşte: Fiat lux - să fie lumină. Noua zi, ziua vieţii indestructibile vine şi la noi. Cristos te ia de mână. De acum înainte vei fi susţinut de El şi astfel vei intra în lumină, în viaţa adevărată. Pentru aceasta, Biserica antică a numit Botezul "photismos" - iluminare.
De ce? Întunericul într-adevăr ameninţător pentru om este faptul că el, cu adevărat, este capabil să vadă şi să investigheze lucrurile tangibile, materiale, dar nu vede încotro merge lumea şi de unde vine. Încotro merge însăşi viaţa noastră. Ce este binele şi ce este răul. Întunericul despre Dumnezeu şi întunericul despre valori sunt adevărata ameninţare pentru existenţa noastră şi pentru lume în general. Dacă Dumnezeu şi valorile, diferenţa dintre bine şi rău rămân în întuneric, atunci toate celelalte iluminări, care ne dau o putere aşa de incredibilă, nu sunt numai progrese, ci în acelaşi timp sunt şi ameninţări care ne pun în pericol pe noi şi lumea. Astăzi putem ilumina oraşele noastre în mod aşa de strălucitor încât stelele cerului nu mai sunt vizibile. Oare nu este aceasta o imagine a problemei faptul că suntem iluminaţi? În lucrurile materiale ştim şi putem în mod incredibil atât de mult, dar ceea ce merge dincolo de asta, Dumnezeu şi binele, nu mai reuşim să găsim. Pentru aceasta este credinţa care ne arată lumina lui Dumnezeu, adevărata iluminare, ea este o erupţie a luminii lui Dumnezeu în lumea noastră, o deschidere a ochilor noştri pentru lumina adevărată.
Dragi prieteni, aş vrea să adaug, în sfârşit, încă un gând despre lumină şi despre iluminare. În Veghea pascală, noaptea noii creaţii, Biserica prezintă misterul luminii cu un simbol cu totul deosebit şi foarte umil: cu lumânarea pascală. Aceasta este o lumină care trăieşte în virtutea sacrificiului. Lumânarea iluminează consumându-se pe ea însăşi. Dă lumină dăruindu-se pe ea însăşi. Astfel reprezintă în mod minunat misterul pascal al lui Cristos care se dăruieşte pe sine însuşi şi astfel dăruieşte marea lumină. Ca al doilea lucru putem reflecta asupra faptului că lumina lumânării este foc. Focul este forţă care plăsmuieşte lumea, putere care transformă. Şi focul dăruieşte căldură. Şi aici devine din nou vizibil misterul lui Cristos. Cristos, lumina, este foc, este flacără care arde răul transformând astfel lumea şi pe noi înşine. "Cine este aproape de mine este aproape de foc", sună cu cuvânt al lui Isus transmis nouă de Origene. Şi acest foc este în acelaşi timp căldură, nu o lumină rece, ci o lumină în care vin în întâmpinarea noastră căldura şi bunătatea lui Dumnezeu.
Marele imn Exsultet, pe care diaconul îl cântă la începutul liturgiei pascale, ne arată în mod foarte delicat încă un alt aspect. Readuce aminte că acest produs, ceara, este datorată în primul rând muncii albinelor. Astfel intră în joc întreaga creaţie. În ceară, creaţia devine purtătoare de lumină. Dar, conform gândirii Părinţilor, există şi o aluzie implicită la Biserică. Cooperarea comunităţii vii a credincioşilor în Biserică este aproape ca munca albinelor. Construieşte comunitatea luminii. Astfel putem vedea în ceară şi o referinţă la noi înşine şi la comuniunea noastră în comunitatea Bisericii, care există pentru ca lumina lui Cristos să poată ilumina lumea.
Să-l rugăm pe Domnul în acest ceas să ne facă să experimentăm bucuria luminii sale şi să-L rugăm pentru ca noi înşine să devenim purtători ai luminii sale, pentru ca prin Biserică strălucirea feţei lui Cristos să intre în lume (cf. LG 1). Amin.
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
