Căzuţii din viaţa nocturnă a oraşului
Delirul şi criza familiei
De Lucetta Scaraffia
Tinerii care în aceste nopţi calde de vară mor sau se simt rău, cei care aglomerează spitalele din centrele balneare în comă alcoolică - fără a-i număra pe cei care se simt rău în tăcere, fără a spune altora, probabil pentru că sunt prea slabi chiar şi pentru a fi asistaţi - provoacă într-adevăr mare chin. Şi pentru faptul că sunt numai foarte parţial responsabili de ceea ce fac. Mai ales atunci când, ca în cazul fetei moarte la Messina, au o vârstă foarte tânără.
Mai degrabă trebuie consideraţi ca nişte căzuţi pe câmpul crizei prin care trece familia: sunt acolo pentru că nu mai există părinţi care să se simtă investiţi cu un rol de responsabilitate. Părinţi care să accepte misiunea ingrată de a-i educa pe copii, de a suporta, fără a o coti, răzvrătirile lor, melancoliile, ameninţările. Ca să nu-i considere pe copii ca un obiect simpatic şi plăcut pe care l-au dobândit, care trebuie să-i gratifice cu iubirea şi veselia, dar care nu cere un minim de trudă şi jertfă.
Orice legătură familială a fost uşurată - dar ar fi mai bine de spus sărăcită - de componenta sa necesară de datorie. De la legătura conjugală se aşteaptă iubire şi plăcere sexuală, de la copii gratificare. Apoi, dacă în experienţa concretă se vede că acest lucru nu este realizat se renunţă şi se caută o situaţie mai gratificatoare.
În timp ce se discută despre chestiuni teoretice - pentru catolici dacă să fie admişi la sacramente divorţaţii recăsătoriţi, pentru laici dacă să se lărgească la cuplurile homosexuale căsătoria şi procreaţia - familia adevărată, cea concretă, trece printr-o criză aşa de gravă încât membrii săi cei mai slabi pot să moară din cauza lipsei de ocrotire.
Aceasta este situaţia dramatică de care trebuie să ne ocupăm, laici şi catolici, mergând la rădăcina problemei, adică la ce anume înseamnă astăzi, pentru cea mai mare parte a persoanelor, a forma o familie. Fără a cădea în ideologii, chiar în teorii eventual bune, dar care nu au nimic de a face cu realitatea dură pe care o avem în faţa ochilor noştri.
Nu sunt suficienţi poliţiştii într-o situaţie în care mulţi ani s-a permis, fără a clipi, gestionarilor şi comercianţilor să se îmbogăţească tocmai graţie distracţiei tinerilor. Nu e suficient a invoca o reformă a şcolii care să-i avertizeze pe copii, cu oportune cursuri de actualizare, despre pericolele drogurilor sau alcoolului.
Singurul remediu adevărat la această situaţie poate să fie numai o adevărată familie, acea familie pe care nimeni nu mai ştie ce este, pe care nimeni nu mai îndrăzneşte s-o construiască şi cu atât mai puţin s-o apere. Scuzele sunt mereu aceleaşi: toţi fac aşa, nu pot să-l împiedic pe fiul meu să trăiască asemenea altora, viaţa s-a schimbat, nu mai sunt timpurile în care părinţii interveneau în viaţa copiilor. Cum se poate crede să se ridice din nou o ţară dărâmată şi fragilă ca Italia, lăsând ca noile generaţii să se obişnuiască să considere viaţa ca o continuă distracţie?
Tema despre tinerii care cad în fiecare noapte într-un război nedeclarat, dar real, este o temă care ar trebui să fie discutată de Sinodul despre familie, chiar dacă nu pare să aibă direct legătură cu chestiuni teologice. Este însăşi viaţa care bate la uşa sa pentru a cere să fie ajutată.
(După L'Osservatore Romano, 13 august 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
