De Osvaldo Rinaldi
În timpul Postului Mare toate parohiile menţin vie tradiţia Via Crucis, în care se comemorează şi se retrăieşte pătimirea lui Isus. Via Crucis riscă să fie trăită numai exterior, adică drept un ceva ce a trăit Isus. Dacă nu ne întrebăm ce relaţie au acele evenimente cu viaţa noastre de toate zilele, este uşor să cădem în ispita de a ne simţi nişte simpli spectatori ai acestui eveniment de mântuire realizată de Cristos în urmă cu două mii de ani. În realitate participarea fiecărui bărbat şi a fiecărei femei la misterele pătimirii constă în a medita şi în a contempla aceste evenimente pentru a le raporta în situaţiile vieţii personale.
Îndeosebi, dat fiind apropiatul Sinod despre familie, este rodnic să se proiecteze în evenimentele familiei drumul pătimirii Domnului nostru Isus Cristos, meditând orele petrecute de Isus pe muntele Măslinilor, în ajunul răstignirii sale. Isus urcă pe muntele Măslinilor, ajunge la grădina Ghetsemani şi îi invită pe discipolii săi să se aşeze, în timp ce El va merge ca să se roage. Însă pe câţiva dintre apostolii săi (Petru, Ioan şi Iacob) îi cheamă cu sine şi în acel moment începe să simtă tristeţe şi nelinişte (Mt 26,36-37). (Şi Isus) Atunci le-a spus: "Sufletul meu este trist până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine" (Mt 26,38).
Isus se îndepărtează la mică distanţă de ei şi începe să se roage de trei ori spunând: "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta! Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu" (Mt 26,39). Însă de trei ori Isus îi găseşte pe cei trei apostoli care dorm, în pofida invitaţiei lui Isus de a rămâne treji pentru a veghea cu el în ultimele sale ore din viaţa pământească. Şi explică şi motivul pentru care să rămână treji: "Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită!" (Mt 26,41).
Oare nu aceasta este situaţia care se întâmplă în foarte multe familii din lume? În faţa unei situaţii de nelinişte şi de durere cerem apropierea unor persoane din familie, pentru că avem nevoie să împărtăşim tristeţile noastre, neliniştile noastre, preocupările noastre. Am vrea să ne retragem cu ei pentru a uşura povara noastră şi a căuta o alinare, dar în schimb experimentăm distragere şi indiferenţă. Cei pe care i-am chemat aproape de noi rămân lâncezi şi tăcuţi. Chiar atunci când simţim o tristeţe personală experimentăm cele mai puternice dezamăgiri de la persoanele apropiate, dar în acelaşi timp percepem o comuniune profundă cu Isus Cristos care îi trimite pe îngerii săi să ne mângâie.
În faţa bolii unui copil, a pierderii locului de muncă, a unui doliu în familie, a unei crize existenţiale, experimentăm uneori o dezlipire profundă de cei care ar trebui să rămână aproape de noi. Şi dacă aceasta este o situaţie pe care o îndurăm, este şi o atitudine cu care ne comportăm faţă de aproapele. Nu suntem în măsură să veghem nici măcar o oră, credinţa noastră puţin ne face să adormim, pentru că nu avem speranţa viitorului, nu avem încredere în milostivirea infinită a lui Dumnezeu. Ne gândim foarte mândru că acolo unde eu nu pot face nimic, nici Dumnezeu nu poate face nimic. În acelaşi timp experimentăm adevărul cuvintelor lui Isus: când nu ne rugăm în dificultăţi, cădem cu uşurinţă în ispită.
Cât este de preţios şi salutar a contempla această situaţie din viaţa lui Isus, în care a cerut o apropiere de la prietenii săi, dar vede că este refuzată această invitaţie a sa din cauza oboselii lor spirituale. Acest lucru ar trebui să ne facă să ne gândim: să nu mai existe singurătate pentru o persoană necăjită, să nu mai fie abandonare faţă de un muribund, să nu mai fie lâncezeală în faţa oricărei drame familiale. Câtă nevoie este în timpurile noastre să plângem pentru tot răul care înconjoară viaţa atâtor familii. În schimb atitudinea multora este aceea de a rămâne total indiferenţi, considerându-l pe celălalt ca străin de viaţa noastră.
Când unul dintre soţi îşi pierde speranţa, să nu ne lăsăm cuprinşi de pesimism, ci să întărim rugăciunea noastră pentru el sau pentru ea. În faţa crizei de adolescenţă a unui copil, să nu adormim în necredinţa noastră, crezând că nu se poate face nimic; să ne unim în rugăciune cu Isus pentru a împărtăşi cu el neliniştile noastre şi preocupările noastre. Viaţa familiei are acel dinamism caracterizat de creşterea copiilor şi de îmbătrânirea părinţilor. Aceste două situaţii nu sunt antitetice, ci fiecare o susţine pe cealaltă, deoarece pentru vigoarea copiilor este indispensabilă înţelepciunea părinţilor.
Să evităm ca Domnul să ne spună şi nouă: "Dormiţi mai departe şi odihniţi-vă!" (Mt 26,45). Chiar dacă noi dormim, Domnul nu doarme, El mijloceşte mereu în folosul nostru arătând Tatălui rănile pătimirii sale. Dar în acest timp al Postului Mare suntem chemaţi să recunoaştem că am aţipit datorită necredinţei noastre şi suntem invitaţi să rămânem treji pentru a ne încredinţa total lui Dumnezeu. Chiar în rugăciune Domnul ne dezvăluie voinţa sa şi ne dăruieşte forţa pentru a o împlini.
Invitaţia este aceea de a intensifica rugăciunea în acest timp pentru a vedea toate lipsurile din familie şi a le încredinţa Domnului, pentru ca El să ne dăruiască lumina pentru a le ilumina şi pentru a ne da o cale de ieşire pentru a le depăşi. Câte conflicte dintre părinţi şi copii din motive banale; pe de o parte neascultarea copiilor, pe de altă parte rigoarea excesivă şi laxismul prea mare al părinţilor. Aceste situaţii riscă să se prelungească mulţi ani, cu consecinţe devastante pentru viaţa familiei. Şi aceste neînţelegeri trăite de copii în mod inevitabil se vor revărsa în familiile pe care ei le vor forma, deoarece viciile familiei de origine fac parte din harnaşamentul care se duce în noile familii formate de copii.
Numai iubirea lui Dumnezeu şi iertarea poate să rupă acest lanţ de rău şi să redea vitalitate şi bucurie familiei. A cere iertare în loc de a arăta cu degetul spre celălalt, a asculta în loc de a explica mereu propriile motive, a lăsa spaţiu celuilalt în loc de a cădea în capcana geloziei, sunt acte de convertire familiale care sunt rod al unui timp de rugăciune. O familie care se roagă devine acea Biserică familială care se întăreşte şi trăieşte dificultăţile rămânând unită cu Isus Cristos, pentru a experimenta o iubire mai puternică decât comoditatea, decât indiferenţa şi decât frica de a suferi.
(După Zenit, 18 martie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
