Ce sunt imaginile sacre?
Sunt reprezentări (statui, picturi, mozaicuri, sculpturi) cu conţinuturi religioase, care sunt efectuate din diferite materiale şi cu diferite stiluri. Îndeosebi ele îl reprezintă pe Dumnezeu, pe Isus Cristos, pe Duhul Sfânt, pe sfânta Fecioară Maria, pe sfinţi.
De ce anume se folosesc imaginile religioase?
Se folosesc de elemente care provin din lumea aceasta, în diferitele sale componente: uman, animal, vegetal, material. Însă aceste elemente sunt pictate aici pentru a indica altceva: trimit la realităţi care nu aparţin acestei lumi vizibile. Sunt reflexie, semn al divinului, al religiosului, al spiritualului, al supranaturalului.
Ce tip de trecere cer imaginile sacre?
În ele omul este solicitat să treacă de la vizibil la invizibil, de la ceea ce semnifică la ceea ce este semnificat, de la lumea creată la Dumnezeu. Pentru aceasta, noi numim simbolice imaginile religioase. Sunt o punte între vizibil şi invizibil, între credincios şi mister.
De când există imaginile sacre?
Alegerea de a reprezenta conţinuturi ale credinţei creştine cu imagini provine de foarte mult timp în urmă. Încă din primele secole, creştinii realizau şi foloseau imagini sacre. O mărturie veche şi autoritară în acest sens sunt catacombele, unde şi astăzi se pot admira de exemplu reprezentări ale lui Cristos şi ale sfintei Fecioare Maria. "Artiştii din toate timpurile au oferit contemplaţiei şi uimirii credincioşilor faptele mai importante ale misterului mântuirii, prezentându-le în strălucirea culorii şi în perfecţiunea frumuseţii" (Card. Joseph Ratzinger, Introducere la Compendiu).
De ce unele religii interzic imaginile?
Ebraismul şi islamismul de exemplu interzic reprezentarea lui Dumnezeu, deoarece vor în felul acesta să evidenţieze invizibilitatea totală, infinita diversitate şi superioritate a lui Dumnezeu faţă de creaturile sale: Dumnezeu este totalmente altul. Reprezentarea sacrului în imagini constituie pentru aceste religii o profanare.
Vechiul Testament interzice imaginile?
* În Vechiul Testament, Dumnezeu poruncise: "Să nu-ţi faci chip cioplit şi nimic ce să înfăţişeze lucrurile care sunt sus în cer sau jos pe pământ, sau în apele care sunt sub pământ" (Ex 20,2-4). Această "poruncă divină cuprindea interdicţia oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului. Deuteronomul explică: "În ziua aceea, când Domnul v-a vorbit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite" (Dt 4,15-16). Lui Israel i s-a revelat Dumnezeul absolut transcendent. "El este totul", dar, în acelaşi timp, "este mai presus de toate lucrările sale" (Sir 43,27-28). El este "însuşi izvorul oricărei frumuseţi create" (Înţ 13,3).
* Totuşi, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit sau a îngăduit instituirea unor imagini care să trimită în mod simbolic la mântuirea săvârşită de cuvântul întrupat: astfel, şarpele de aramă, chivotul legământului şi heruvimii" (CBC, nr. 2129-2130). "Aşadar, vei face o arcă (...), o vei îmbrăca în aur curat (...). Vei face doi heruvimi din aur (...), fă un heruvim la o margine şi un heruvim la cealaltă margine" (Ex 25,10-22). "Domnul i-a spus lui Moise: fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine va fi muşcat de şarpe şi va privi la şarpele de pe aramă va trăi" (Num 21,7-8).
În istoria creştinismului, când au fost interzise imaginile?
1) Când a fost iconoclasmul, adică în acea mişcare religioasă, desfăşurată în Bizanţ între secolele al VIII-lea şi al IX-lea, care considera idolatru cultul imaginilor sacre (Cristos, sfânta Fecioară Maria, sfinţii) şi predica distrugerea lor. Venerarea imaginilor (iconolatria) în Orient dăduse naştere la forme de fanatism. Disputa a devenit politică atunci când împăratul bizantin Leon al III-lea Izaurul, după ce a îmbrăţişat în mod decis iconoclasmul (726), a început să-i persecute pe iconoduli (adoratorii de imagini), a închis mănăstiri şi biserici care nu se supuneau (confiscând terenurile şi împărţindu-le ţăranilor-soldaţi) şi a încercat să impună şi la Roma distrugerea imaginilor sacre.
Însă, Al Doilea Conciliu din Niceea, în anul 787, a decis în favoarea imaginilor: "Noi definim cu toată rigoarea şi grija că, asemenea reprezentării crucii preţioase şi dătătoare de viaţă, tot aşa imaginile vrednice de veneraţie şi sfinte, atât pictate cât şi în mozaic sau în orice alt material potrivit, trebuie să fie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe pânzele sacre, pe veşmintele sacre, pe pereţi şi pe mese, în case şi pe drumuri; fie ele imaginea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, fie cea a Stăpânei noastre Neprihănite, sfânta Maică a lui Dumnezeu, a sfinţilor îngeri, a tuturor sfinţilor şi drepţilor". În Orient, au fost reintroduse imaginile începând din anul 843, când împărăteasa Teodora l-a numit pe Metodiu patriarh de Constantinopol.
2) Ulterior, în primele decenii din secolul al XVI-lea, imaginile au fost din nou interzise, de data aceasta de către Luter. Însă Conciliul din Trento, cu un decret din anul 1563, a aprobat şi a justificat cultul imaginilor şi i-a condamnat pe cei care afirmau contrarul.
Pe ce fundamente se bazează imaginile religioase?
Imaginile religioase au diferite fundamente complementare:
* Fundamentul antropologic:
Ca fiinţă unitară, adică constituit din trup şi suflet, omul se exprimă prin semne, cuvinte, gesturi, simboluri. El percepe înseşi realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Dante în Paradisul (Cântul 4, versetele 42-46) afirmă că intelectul nu poate să perceapă adevărata natură a lui Dumnezeu fără dimensiunea senzitivă, sau mintea poate să perceapă doar partea senzitivă pe care intelectul poate să o elaboreze atunci aşa cum este.
* Fundamentul sociologic
1) Ca fiinţă socială, care are nevoie şi doreşte să se relaţioneze cu alţii, omul are nevoie să comunice cu alţii şi face acest lucru prin intermediul limbajului, gesturilor, acţiunilor, imaginilor.
2) Mai mult, astăzi trăim într-o lume deosebit de atentă la imagini, care au un rol deosebit de relevant în viaţa persoanei şi a societăţii. Nu degeaba se vorbeşte de civilizaţia imaginii pentru a indica societatea actuală şi este motivul pentru care, astăzi mai mult ca oricând, în civilizaţia imaginii, imaginea sacră "poate să exprime mult mai mult chiar decât cuvântul, din moment ce este deosebit de eficace dinamismul său de comunicare şi de transmitere a mesajului evanghelic" (Card. Joseph Ratzinger, Introducere la Compendiu).
* Fundamentul teologic:
1) Există o strânsă relaţie între lumea creată şi Dumnezeu creatorul ei. De fapt, în viziunea creştină, lumea a fost creată de Dumnezeu, care a voit astfel să manifeste şi să comunice bunătatea, adevărul şi frumuseţea sa. Prin urmare, Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia vizibilă, care este o reflexie, chiar dacă este limitată, a perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu.
2) Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Însuşi omul este simulacrul lui Dumnezeu. Aşadar, pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, omul se are pe sine însuşi la dispoziţie: cunoscându-se mai mult pe sine însuşi în faptul de a fi chip al lui Dumnezeu şi în acţiunea sa conform cu acest chip, îl cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Şi în acelaşi timp, este la fel de adevărat că şi cunoscându-l pe Dumnezeu în fiinţa sa şi în faptele sale, omul se cunoaşte mai mult şi pe sine însuşi.
3) Dumnezeu s-a făcut vizibil în Isus Cristos. El, fiind Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, unit intim cu Dumnezeu Tatăl - "Eu şi Tatăl una suntem" (In 10-30). El ne face să-l cunoaştem în manieră deplină, perfectă şi definitivă pe Dumnezeu Tatăl: "Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl" (In 14,9). Isus Cristos este Imaginea perfectă vizibilă a Dumnezeului invizibil.
"Într-o vreme, Dumnezeu, neavând nici trup nici figură, nu putea în nici un mod să fie reprezentat de o imagine. Dar acum când s-a făcut văzut în trup şi care a trăit cu oamenii, pot să fac o imagine a ceea ce am văzut din Dumnezeu" (Sfântul Ioan Damaschinul, De sacris imaginibus oratio, 1, 16: PTS 17, 89 şi 92).
Aşadar, întruparea lui Cristos justifică în creştinism realizarea, posesia, venerarea imaginilor religioase.
Isus a folosit semne şi simboluri umane pentru a exprima divinul?
În afară de faptul că este el însuşi cel în care se face prezent şi vizibil Dumnezeu, Isus se foloseşte adesea, în predica şi acţiunea sa aici pe pământ în urmă cu două mii de ani, de realităţile care provin din creaţie pentru a face cunoscute, a vesti şi a comunica misterele împărăţiei lui Dumnezeu. Să ne gândim numai la semnificaţia simbolică a parabolelor sale şi a minunilor sale. În afară de aceasta, Cristos a folosit elemente şi semne care provin din lume pentru a institui sacramentele Bisericii.
Imaginea umană este limitată faţă de divin?
Desigur că trebuie amintit că orice imagine materială nu va putea niciodată să exprime pe deplin misterul inefabil al lui Dumnezeu: realitatea semnificată (religioasă, spirituală) depăşeşte mereu imaginea umană. Totuşi, elementul material ne face realmente să intuim şi să percepem ceva din acest mister.
Aspectele profane, în momentul în care devin vehicul de transmitere a conţinuturilor religioase, sunt percepute şi reprezentate în aspectele lor pozitive; dar în acelaşi timp, au nevoie să fie purificate, şi mai ales să fie îmbogăţite şi completate. Şi acest lucru are loc cu conţinuturile creştine, pe care imaginile le conţin şi le transmit. În acest sens, şi mitologiile şi fabulele populare sunt asumate, purificate şi transfigurate de credinţa creştină, pentru a deveni imagini religioase.
Ce scop au imaginile religioase?
* Imaginile religioase:
1) facilitează accesul, înţelegerea şi transmiterea conţinuturilor la persoane care aparţin unor limbi, vârste şi culturi diferite: sunt uşor citibile şi, prin urmare, spre deosebire de cuvânt sau de scriere, ajung la un număr mai mare de persoane
2) dacă sunt văzute, înţelese, interpretate, gustate cu lumina specială care provine din credinţa creştină, atunci este posibil să se perceapă mesajul catehetic special, pe care artiştii au voit să-l transmită cu imaginile sacre.
În ce sens imaginile au o finalitate catehetică?
Deoarece există o strânsă corelaţie între imagine şi simbol şi între lumea vizibilă şi cea invizibilă, devine logic şi justificat să se vestească misterul lui Dumnezeu folosindu-se imagini simbolice. Astfel se înţelege înflorirea, de-a lungul secolelor, a iconografiei creştine, unde intenţia evanghelizatoare şi catehetică este însoţită ba chiar se împleteşte cu strâns cu aspectul pictural şi estetic. Prin intermediul imaginii se doreşte transcrierea mesajului evanghelic, pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin intermediul cuvântului.
"Învăţăm din tradiţia conciliară seculară că şi imaginea este predică evanghelică" (Card. Joseph Ratzinger, Introducere la Compendiu). Mai mult, istoria ne învaţă că creştinii, pentru a vesti mesajul evanghelic şi a catehiza persoanele, s-au folost într-o manieră specială, chiar înainte de catehismele scrise, de aşa-numita Biblia pauperum, adică de imagini, de catehisme vizuale, catehisme făcute din imagini şi din reprezentări iconografice (a se vedea de exemplu multiplele şi minunatele imagini realizate în bazilici şi în biserici de-a lungul secolelor).
"Astfel imaginea şi cuvântul se luminează reciproc. Arta "vorbeşte" mereu, cel puţin în mod implicit, despre divin, despre frumuseţea infinită a lui Dumnezeu, reflectată în Icoana prin excelenţă: Cristos Domnul, Imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut. Imaginile sacre, cu frumuseţea lor, sunt şi ele vestire evanghelică şi exprimă strălucirea adevărului catolic, arătând armonia supremă dintre bine şi frumos, dintre via veritatis şi via pulchritudinis. În timp ce dau mărturie despre tradiţia seculară şi rodnică a artei creştine, îi solicită pe toţi, credincioşi sau necredincioşi, la descoperirea şi la contemplarea fascinaţiei inepuizabile a misterului răscumpărării, dând mereu impuls nou procesului viu al înculturării sale în timp" (Papa Benedict al XVI-lea, Discurs de prezentare a Compendiului adresat Bisericii şi lumii, 28.6.2005).
Sunt o formă specială de cateheză populară, cărţi deschise fără cuvinte pentru toţi, o punte între credincios şi mister, în timp ce împodobesc, decorează spaţiile sacre, făcându-le mai primitoare şi invitante la rugăciune.
Imaginile sunt şi o invitaţie la rugăciune?
Desigur. Arta şi iconografia creştină, în afară de faptul că sunt instrumente în slujba evanghelizării şi a catehezei, au fost mereu şi însă mai sunt şi o invitaţie la rugăciune: "Frumuseţea şi culoarea imaginilor sunt un stimulent pentru rugăciunea mea. Este o sărbătoare pentru ochii mei, aşa cum spectacolul câmpenesc deschide inima mea ca să dea glorie lui Dumnezeu" (Sfântul Ioan Damaschinul, De sacris imaginibus oratio, 1, 47). Contemplarea imaginilor sacre, unită cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, ajută la imprimarea în memoria inimii a misterului care este perceput, solicitând la transformarea lui în rugăciune şi la mărturisirea lui în acea noutate de viaţă, care provine din credinţa creştină şi care îşi are centrul în Cristos.
În ce raport sunt imaginile religioase cu Cristos?
În iconografia creştină, toate imaginile au ca finalitate principală aceea de a vesti persoana, mesajul, lucrarea lui Cristos, el fiind revelatorul perfect al lui Dumnezeu Tatăl şi Mântuitorul unic şi definitiv al omului şi al lumii. "Imaginea lui Cristos este icoana liturgică prin excelenţă. Celelalte, care reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria şi pe sfinţi, îl semnifică pe Cristos, care este glorificat în ei" (Compendiu, nr. 240), şi, vestindu-l pe Cristos, ajută să se nască şi să crească credinţa şi iubirea faţă de El. A-i venera pe sfinţi înseamnă a recunoaşte că Dumnezeu este izvorul, centrul şi culmea sfinţeniei lor: sfinţii au primit, cu ajutorul Duhului Sfânt, sfinţenia lui Dumnezeu în credinţă şi au corespuns cu docilitate acestei sfinţenii divine cu o viaţă sfântă, urmându-l şi imitându-l pe Cristos, imaginea prin excelenţă a lui Dumnezeu cel nevăzut.
Pentru aceasta, atunci când intrăm în Biserică, trebuie să căutăm înainte de toate tabernacolul, unde, dacă este aprinsă lampa euharistică, este prezent Cristos-Euharistie în mod adevărat, real, substanţial: trup, sânge, suflet, dumnezeire. De aceea, omagiul salutului nostru şi al rugăciunii noastre trebuie să fie îndreptat înainte de toate spre el, mai înainte şi mai mult decât spre imaginile sfinţilor, imagini care sunt făcute din materie.
Ce tip de cult se dă imaginii?
Nu de adoraţie (rezervat numai lui Dumnezeu), ci de veneraţie. În Codul de Drept Canonic se citeşte în acest sens: "Pentru a favoriza sfinţenia poporului lui Dumnezeu, Biserica încredinţează credincioşilor creştini o specială şi filială cinstire a Sfintei Maria, pururea Fecioară, Maica lui Dumnezeu, pe care Cristos a stabilit-o Mamă a tuturor oamenilor şi promovează cultul adevărat şi autentic al altor sfinţi, care îi edifică cu exemplul lor pe credincioşii creştini şi îi ocrotesc cu mijlocirea lor. (...) Să se păstreze practica de a se expune în biserici imagini sacre spre a fi cinstite de credincioşi; totuşi, să fie expuse în număr moderat şi într-o ordine adecvată, ca să nu trezească admiraţia exagerată din partea poporului creştin şi să nu se dea ocazia unei devoţiuni mai puţin corecte" (can. 1186-1188).
Pe cine venerăm în imagine?
* Creştinul venerează:
- nu imaginea în sine însăşi, care este doar un obiect material (o statuie, o imagine, un simbol, o amuletă): dacă s-ar venera obiectul, s-ar cădea în idolatrie;
- ci pe cel pe care imaginea vrea să-l reprezinte, 'persoana' pe care imaginile o reproduc: Isus Cristos, Sfânta Fecioară Maria, sfinţii.
De fapt, "cinstea adusă unei imagini aparţine celui care este reprezentat în ea" şi "cel care venerează imaginea, venerează realitatea celui care este reprodus în ea" (Sfântul Vasile cel Mare, Liber de Spiritu Sancto, 18, 45: SC 17bis, 406). Cinstea datorată imaginilor sacre este o "venerare respectuoasă", nu o adoraţie care îi revine numai lui Dumnezeu: "Actele de cult nu sunt îndreptate spre imaginile considerate în ele însele, ci pentru că slujesc la reprezentarea Dumnezeului întrupat. Ei bine, mişcarea care se îndreaptă spre imagine ca imagine, nu se opreşte asupra ei, ci tinde spre realitatea pe care ea o reprezintă" (Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, q. 81, a. 3, ad 3).
Dintre imagini, care este cea mai importantă?
Este imaginea răstignitului. De fapt, crucea este:
* Instrument al pătimirii lui Cristos şi al glorificării sale, aşa cum a spus el însuşi în apropierea pătimirii sale: "Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el, iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, şi Dumnezeu îl va glorifica în el însuşi, şi-l va glorifica îndată" (In 13,32).
* Semn:
- al actualităţii mântuirii, şi chiar al speranţei de mântuire în Cristos
- al dimensiunii originale, tipice a creştinului
- al valorilor creştine care caracterizează anumite societăţi şi culturi
- "al Fiului Omului" (Mt 24,30) care va apare pe cer la sfârşitul timpurilor
- al victoriei ultime şi supreme a binelui asupra răului (cf. Gal 6,14).
* Amintire a suferinţei pe care o comportă urmarea lui Cristos: "Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze (Mt 16,24).
În ce sens imaginile religioase anticipă "cerurile noi" şi "pământul nou"?
Imaginile religioase, cu frumuseţea lor şi strălucirea lor, ne oferă o anticipare cu privire la realitatea viitoare: ne prezintă ceva care prefigurează acea transfigurare pe care, la sfârşitul tuturor timpurilor, întreaga lume o va primi într-o zi de la Dumnezeu. De fapt, "după judecata finală, însuşi universul, eliberat de sclavia putrezirii, va fi părtaş de gloria lui Cristos prin inaugurarea "cerurilor noi" şi a unui "pământ nou" (2Pt 3,13). Astfel se va ajunge la plinătatea împărăţiei lui Dumnezeu, adică realizarea definitivă a planului mântuitor al lui Dumnezeu de "a reuni în Cristos toate lucrurile cele din cer şi cele de pe pământ" (Ef 1,10). Atunci Dumnezeu va fi "totul în toţi" (1Cor 15,28), în viaţa veşnică" (Compendiu, nr. 216).
Mons. Raffaello Martinelli,
Primatul bazilicii "Sfinţii Ambrozie şi Carol" din Roma
Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Pătraşcu
