Se spune adeseori că "o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte" - şi e adevărat.
Şi totuşi... există imagini care vorbesc mai mult decât am dori noi să spunem sau chiar să ştim. Răsfoind uneori cărţile copilăriei sau revistele ilustrate cândva, ne atrage atenţia un ciudat contur al imaginilor: iniţial negru sau albastru, apoi roşu, apoi verde, iar imaginea apare "tremurată" ca-n unda înfiorată a unui lac. Mult timp am crezut că intenţia ilustratorului de carte chiar aceasta a fost. Ce-i drept, când figurile umane apăreau cu două-trei perechi de ochi, lucrurile se lămureau: era vorba de un defect de aplicare a culorii - şi-ţi spuneai: păcat! O poveste atât de frumoasă merita un desen pe măsură, şi rămâneai visând o clipă, cu ochii deschişi, la tehnica miniaturilor medievale, atât de minuţios şi expresiv alcătuite în penumbra mănăstirilor... dar acolo era vorba de cuvântul lui Dumnezeu ilustrat de mâna sfântă şi sfinţită a cine ştie căror meşteri călugări. Pe când cartea pe care o aveai în faţă, cu ilustraţii cu tot, nu era decât lucrul "mecanic" al unei maşini mai mult sau mai puţin performante: diferenţă de conţinut, diferenţă de tehnică şi mai ales, de inimă şi interes.
Un astfel de "tremur" al imaginii privim şi trăim ori de câte ori momentele esenţiale ale creştinismului - Paştele, Înălţarea, Coborârea Duhului Sfânt - se sărbătoresc separat, ca o imagine "cu dublu contur": de două ori Învierea Mântuitorului, de două ori Înălţarea sa, de două ori Coborârea Sfântului Duh... Ne putem bucura de două ori, desigur, aşa cum ne bucurăm în fiecare zi la sfânta Liturghie, atunci când Isus îşi reînnoieşte iar şi iar jertfa sa pentru noi.
Şi totuşi... vă amintiţi noaptea de Crăciun? La sfânta Liturghie a naşterii a început aşa, deodată, să ningă - pentru prima dată în anul acesta. Iar minunea fulgilor de nea unea într-un singur cânt, repetat de mii de ori, bucuria tuturor - într-un singur şi unic cer. Fiindcă întotdeauna Crăciunul se sărbătoreşte odată, împreună, de toţi creştinii.
Se spune că semnul vizibil al existenţei lui Isus pe pământ e acesta: să fim în iubirea lui, noi înşine iubindu-ne unii pe alţii aşa cum ne-a iubit el. Iubirea uneşte. Creştinismul este imaginea acestei iubiri, iubirea divină este esenţa sa, este viaţa sa şi a fiecăruia dintre noi. Iar noi?! Noi ne bucurăm de două ori, preparăm mâncarea rituală de două ori, sărbătorim de două ori mântuirea şi mângâierea noastră, spunem de două ori "Cristos a înviat!", "Cristos s-a înălţat!" - şi totuşi, iubirea uneşte - iar creştinismul înseamnă iubire în esenţa sa.
Putem privi în continuare secole şi secole de-a rândul imaginea "înfiorată" în apele timpului a Paştelui, Înălţării, Coborârii Sfântului Duh - şi totuşi, acolo sus, în cer, imaginea e una singură. Când oare n-o sa mai privim imagini "cu dublu contur", în ape, ci o să ne ridicăm ochii spre cer? Fiindcă acolo imaginea aceea e una singură, după cum unică e iubirea care s-a dat pe sine pentru prietenii lui - adică, pentru noi.
Iar iubirea aceea e realitatea.
Unică, aşa cum unic şi neîmpărţit e el însuşi.
Dr. Ecaterina Hanganu
