de Andrea Tornielli
Sinodul se transformă pentru a da spaţiu poporului lui Dumnezeu şi astfel toţi pot să-şi facă auzit glasul. Aceasta este semnificaţia noutăţilor introduse în procesul sinodal. Cardinalul Mario Grech, secretar general al Sinodului Episcopilor, le ilustrează în acest interviu cu mass-media vaticane.
De ce a fost amânat Sinodul?
Adunarea generală ordinară a Sinodului Episcopilor ca atare va fi celebrată în octombrie 2023. Pe de o parte era situaţia dramatică a pandemiei, care recomanda răbdare pentru un eveniment eclezial care cere oricum prezenţa episcopilor la Roma în faţa sa de celebrare. Pe de altă parte, se impunea exigenţa de a aplica în timpuri ample normativa prevăzută de constituţia apostolică Episcopalis communio. Papa Francisc a publicat acest document important la 15 septembrie 2018, transformând Sinodul din eveniment în proces. Mai înainte Sinodul era, în întregime, un eveniment eclezial care se deschidea şi se închidea într-un timp determinat - în general trei-patru săptămâni - şi în care erau angajaţi episcopii membri ai adunării. Acea formă de celebrare răspundea configuraţiei date Sinodului de Papa Paul al VI-lea în 1965. În motu proprio Apostolica sollicitudo, din 15 septembrie 1965, papa instituia un organism de episcopi "supus direct şi nemijlocit autorităţii Pontifului Roman", care să participe - aşa cum spune titlul documentului - la funcţia petrină de "grijă faţă de toată Biserica". Scopul Sinodului era acela de "a favoriza o strânsă unire şi colaborare între Suveranul Pontif şi episcopii din toată lumea"; de "a procura o informare directă şi exactă cu privire la problemele şi situaţiile care se referă la viaţa internă a Bisericii şi la acţiunea pe care ea trebuie s-o întreprindă în lumea actuală"; de "a face mai uşor acordul opiniilor cel puţin cu privire la punctele esenţiale ale doctrinei şi cu privire la modul de a acţiona în viaţa Bisericii".
Ce anume ne învaţă o jumătate de secol de istorie a Sinoadelor?
Istoria Sinodului ilustrează cât bine au adus Bisericii aceste adunări, dar şi cât de formate erau timpurile pentru o participare mai largă a poporului lui Dumnezeu la un proces decizional care se referă la toată Biserică şi la toţi din Biserică. Primul semnal a fost mic, dar semnificativ: chestionarul trimis tuturor cu ocazia primei adunări sinodale despre familie, în 2014. În loc de a trimite episcopilor Lineamenta pregătite de experţi, solicitând răspunsuri care aveau să permită Secretariatului Sinodului să elaboreze Instrumentum laboris de discutat în adunare, papa cerea să se pună în aplicare o ascultare mai amplă a tuturor realităţilor ecleziale. Discursul din 17 octombrie 2015, la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului, a deschis total scenariul despre "Biserica în mod constitutiv sinodală". Una din frazele cele mai citate de Papa Francisc este luată din acel discurs: "Tocmai drumul sinodalităţii este drumul pe care Domnul îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu" şi descria Biserica sinodală ca "Biserică a ascultării", în care fiecare are de învăţat de la celălalt: poporul lui Dumnezeu, colegiul episcopal, episcopul de Roma. Aici este desenat de fapt procesul sinodal, în care "Sinodul Episcopilor este punctul de convergenţă al acestui dinamism de ascultare făcut la toate nivelurile Bisericii": în Bisericile particulare, ascultând poporul lui Dumnezeu; la nivelurile intermediare ale sinodalităţii, mai ales în Conferinţele Episcopale, unde episcopii exercită funcţia lor de discernământ; în sfârşit, la nivelul Bisericii Universale, în adunarea Sinodului Episcopilor. Episcopalis communio nu face altceva decât să stabilească acestei idei.
În sinteză, care sunt toate noutăţile introduse de acest document?
Prima şi cea mai mare noutate este transformarea Sinodului din eveniment în proces. Am subliniat deja asta: în timp ce înainte Sinodul se epuiza în celebrarea adunării, acum fiecare adunare a Sinodului se dezvoltă după faze succesive, pe care constituţia le numeşte "fază pregătitoare, fază de celebrare, fază de aplicare". Prima fază are ca scop consultarea poporului lui Dumnezeu în Bisericile particulare. În discursul de la a 50-a aniversare papa insistă mult asupra ascultării lui sensus fidei al poporului lui Dumnezeu. Se poate spune că aceasta este una din temele cele mai puternice ale pontificatului actual: mulţi interpreţi subliniază pe bună dreptate tema Bisericii ca popor al lui Dumnezeu; însă ceea ce caracterizează mai mult acest popor pentru papa este sensus fidei, care-l face infailibil in credendo. Este vorba de o realitate tradiţională în doctrină, care străbate toată viaţa Bisericii: "Totalitatea credincioşilor nu poate greşi în credinţă", în virtutea luminii care provine de la Duhul Sfânt dăruit la Botez. Conciliul al II-lea din Vatican spune că poporul lui Dumnezeu participă la funcţia profetică a lui Cristos. Pentru aceasta trebuie ascultat, iar pentru a-l asculta trebuie mers acolo unde trăieşte, în Bisericile particulare. Principiul care reglementează această consultare a poporului lui Dumnezeu este vechiul principiu că "trebuie discutat de toţi ceea ce interesează pe toţi". Nu este vorba de democraţie, de populism, de ceva de acest gen; Biserica este popor al lui Dumnezeu, iar acest popor, în virtutea Botezului, este subiect activ al vieţii şi misiunii Bisericii.
De ce este importantă această primă fază pregătitoare?
Faptul că această fază este numită pregătitoare ar putea să înşele pe cineva, ca şi cum n-ar face parte din procesul sinodal; în realitate, fără această consultare n-ar exista proces sinodal, pentru că discernământul păstorilor, care constituie a doua fază, se face după ceea ce a reieşit din ascultarea poporului lui Dumnezeu. Este vorba despre două acte strâns corelate, aş spune complementare: problemele pe care păstorii sunt chemaţi să le discearnă sunt cele reieşite din consultare, nu altele. Instrumentum laboris se elaborează pe baza acestor două acte, care fac referinţă la doi subiecţi: poporul lui Dumnezeu şi păstorii lor. Discernământul păstorilor îşi are punctul culminant în adunarea sinodală, care adună discernământul tuturor Conferinţelor Episcopale, naţionale şi continentale, şi al Consiliului patriarhilor Bisericilor orientale. Un act coral care implică în procesul sinodal tot episcopatul catolic. Cum să nu se spere roade mari de la un drum sinodal aşa de amplu şi participativ? Şi cum să nu se spere că indicaţiile reieşite din Sinod să devină, prin a treia fază, cea a aplicării, vector de reînnoire şi de reformă a Bisericii?
Care a fost motivul care l-a determinat pe papa şi Secretariatul Sinodului să întreprindă această nouă cale?
Procesul sinodal n-a fost gândit la masa verde; a rezultat din însuşi drumul Bisericii în toată perioada post-conciliară. La început totul era circumscris la o adunare de episcopi. Însă Paul al VI-lea a clarificat că Sinodul, ca orice organism eclezial, este perfectibil. Era un început. Fără acel început, probabil n-am fi aici ca să vorbim despre sinodalitate şi despre Biserică sinodală în mod constitutiv. Tema sinodalităţii a slăbit în practica eclezială şi în reflecţia ecleziologică din al doilea mileniu în Biserica catolică. Era o practică tipică a Bisericii din primul mileniu, continuată în Biserica ortodoxă. Noutatea în Biserica Catolică este că sinodalitatea reapare ca o încoronare a unui lung proces de dezvoltare doctrinală, care duce la clarificarea primatului petrin la Conciliul I din Vatican, a colegialităţii episcopale la Conciliul al II-lea din Vatican şi astăzi, prin receptarea progresivă a ecleziologiei conciliare, mai ales a capitolului al II-lea din Lumen gentium despre poporul lui Dumnezeu, sinodalitatea ca modalitate de participare a tuturor la drumul Bisericii. Este vorba de o mare perspectivă, care uneşte tradiţia Bisericii din Orient şi din Occident, încredinţând Bisericii sinodale acel principiu de unitate care lipsea chiar şi Bisericii Sfinţilor Părinţi, când funcţia de unitate era desfăşurată chiar de împărat! Aşadar, de la acest drum sinodal se pot aştepta cu încredere şi mari roade pe planul ecumenic. Papa a spus asta în discursul de la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului: sinodalitatea ca dimensiune constitutivă a Bisericii oferă şi un cadru adecvat pentru a înţelege slujirea ierarhică, mai ales slujirea petrină, cu papa care - sunt cuvinte ale Papei Francisc - "nu se află singur deasupra Bisericii; ci înăuntrul ei ca botezat între botezaţi şi înăuntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în acelaşi timp - ca succesor al lui Petru - să conducă Biserica de Roma care prezidează în iubire toate Bisericile". Procesul sinodal este foaia de indigo a acestei viziuni despre Biserică într-adevăr înalte.
Ce roade putem aştepta de la această nouă modalitate de a celebra Sinodul?
Următoarea adunare sinodală se concentrează asupra sinodalităţii. În fond, roadele care se pot spera sunt deja indicate implicit în titlul indicat de papa pentru adunare: "Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare şi misiune". Timp îndelungat s-a vorbit despre comuniune ca element constitutiv al Bisericii. Astăzi apare clar că această comuniune, ori este sinodală ori nu este comuniune. Pare un slogan, dar sensul său este precis: sinodalitatea este forma comuniunii Bisericii - popor al lui Dumnezeu. În drumul împreună al poporului lui Dumnezeu cu păstorii săi, în procesul sinodal în care toţi participă, fiecare după propria funcţie - popor al lui Dumnezeu, colegiu al episcopilor, episcop de Roma - se determină o reciprocitate a subiecţilor şi a funcţiilor care mişcă Biserică în drumul său sub conducerea Duhului. Nu trebuie să ne ascundem că probabil în trecut s-a insistat mult pe communio hierarchica: ideea că unitatea Bisericii se putea face numai întărind autoritatea păstorilor. În anumite aspecte acea trecere a fost şi necesară, atunci când, după Conciliu, au apărut diferite forme de disensiune. Însă aceea nu poate să fie modalitatea obişnuită de a trăi comuniune eclezială, care cere circularitate, reciprocitate, drum împreună respectând funcţiile respective în poporul lui Dumnezeu. Aşadar, comuniunea nu poate decât să se traducă în participarea tuturor la viaţa Bisericii, fiecare după condiţia şi funcţia sa specifică. Procesul sinodal arată bine toate acestea.
De mai multe ori Papa Francisc a subliniat importanţa poporului lui Dumnezeu şi necesitatea de a da mai mult spaţiu femeilor în Biserică, şi în acelaşi timp a denunţat riscul clericalismului. Cum răspunde documentul despre procesul sinodal la aceste solicitări? Lucraţi pentru a introduce alte noutăţi care să permită o participare mai deplină a poporului lui Dumnezeu în toate componentele sale?
În procesul sinodal este implicat tot poporul lui Dumnezeu. Importanţa acordată poporului lui Dumnezeu este evidentă în consultare, care este actul fundamental al Sinodului. Repet: consultarea este deja parte a procesului sinodal, constituie primul şi indispensabilul său act. Discernământul depinde de această consultare. Cine ar spune că nu este relevantă, că în fond este vorba numai de un act pregătitor, probabil că nu înţelege bine importanţa lui sensus fidei al poporului lui Dumnezeu. Aşa cum am spus deja, în Biserica antică aceasta era unica instanţă de infailibilitate recunoscută în Biserică: "Totalitatea credincioşilor nu poate greşi în credinţă". Aici toţi au locul lor şi posibilitatea de a se exprima. Voinţa Secretariatului General este de a permite ca toţi să-şi poată face auzit glasul; ca ascultarea să fie adevărata "convertire pastorală" a Bisericii. Să binevoiască Dumnezeu ca unul din roadele Sinodului să fie ca toţi să înţelegem că un proces decizional în Biserică începe mereu de la ascultare, pentru că numai aşa putem înţelege cum şi unde vrea Duhul să conducă Biserica.
Care va fi rolul episcopilor?
Nu trebuie uitat că momentul discernământului este încredinţat mai ales episcopilor reuniţi în adunare. Cineva va spune că acesta este clericalism, că este voinţă de a menţine Biserica pe poziţii de putere. Însă nu trebuie uitate cel puţin două lucruri. Primul, reafirmat încontinuu de papa: că o adunare sinodală nu este un parlament. A-l face să funcţioneze cu sisteme de reprezentare sau de cotă riscă să învie un soi de conciliarism, deja pe larg îngropat. Al doilea: Conciliul spune că episcopii sunt "principiu şi fundament de unitate în Bisericile lor particulare". Aşadar le revine episcopilor o funcţie de discernământ, care le aparţine datorită slujirii pe care o desfăşoară în favoarea Bisericii. După părerea mea, forţa procesului se află în reciprocitatea dintre consultare şi discernământ. Aici se află principiul rodnic care poate duce la dezvoltări ulterioare ale sinodalităţii, ale Bisericii sinodale şi ale Sinodului Episcopilor. Însă acest lucru nu-l putem şti astăzi: cu cât se merge, cu atât se învaţă mergând. Sunt convins că experienţa următorului Sinod ne va spune mult despre sinodalitate şi despre modul de a o realiza.
(După L'Osservatore Romano, 21 mai 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
