|
| © Vatican Media |
Ordinea şi dreptul nu sunt acelaşi lucru. Ordinea este impusă de cel mai puternic, conform viziunii sale despre lume, în timp ce dreptul este rod al unei alegeri comunitare şi al unui compromis între părţi. Astăzi, ordinea pare să învingă dreptul. Conflictele militare fac ravagii fără nicio respectare a normelor, războaiele comerciale se poartă fără consultarea structurilor adecvate, sancţiunile impuse la nivel internaţional sunt supuse unor încălcări continue. Este epoca marilor puteri. Aşadar, întrebarea pe care mulţi şi-o pun este dacă, în faţa unei lumi schimbate radical faţă de acum doar câţiva ani, mai există spaţiu pentru o structură precum cea a Naţiunilor Unite. La optzeci de ani de la naşterea ONU, am vorbit cu Vincenzo Buonomo, profesor titular de drept internaţional şi coordonator al doctoratelor de la Facultatea de drept civil de la Universitatea Pontificală Lateran.
"Să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii de prietenie între naţiuni; să realizeze cooperarea internaţională pentru a rezolva probleme economice, sociale, culturale şi umanitare; să promoveze şi să încurajeze respectarea drepturilor umane; să fie un centru pentru coordonarea activităţilor naţiunilor care vizează atingerea acestor scopuri comune." Astăzi suntem la ani-lumină distanţă de ceea ce se speră în articolul 1 al Cartei ONU. Ce nu funcţionează?
Eu aş porni în schimb de la ceea ce a funcţionat. Înainte de toate, de la ultimul paragraf al primului articol: optzeci de ani mai târziu, ONU este centrul pentru coordonarea activităţilor naţiunilor care vizează atingerea unor scopuri comune. Să ne gândim la drepturile umane, pentru care am avut o promovare şi o protecţie din ce în ce mai largă tocmai datorită diferitelor activităţi ale Naţiunilor Unite. Am putea menţiona Convenţia cu privire la Drepturile Copilului sau Convenţia împotriva Torturii. Să ne gândim apoi la toate acţiunile promovate pentru dezarmare, care ne-au permis să avem o serie de limitări în utilizarea armelor precum minele antipersonal, bombele cu fragmentaţie sau armele nucleare, până la recenta convenţie care a interzis construirea lor. Acestea sunt acte care, în materie de dezarmare, au ridicat gradul de conştientizare: anumite arme nu trebuie folosite. Astăzi rămâne deschisă marea chestiune a aşa-numitelor arme autonome, pentru care nu avem încă legislaţie, dar asupra căreia ONU şi structurile sale lucrează. Să ne gândim apoi la problema dezvoltării şi să cităm un fapt concret: în anii '70, 32% din populaţia lumii suferea de foamete şi malnutriţie. Astăzi suntem la 7%. A existat o activitate intensă la ONU care a permis această transformare. Este adevărat: aceste reglementări internaţionale au schimbat atitudinea multor ţări, dar nu a tuturor. Cu toate acestea, ele au fost capabile să submineze ceea ce trebuie să considerăm piatra de temelie a comunităţii internaţionale: conştiinţa popoarelor. Interconectarea despre care se vorbeşte atât de mult astăzi înseamnă că problemele unui stat cu greu pot fi rezolvate în cadrul acelui stat. Există o necesitate obiectivă de a comunica şi de a gestiona problemele împreună. Iar ONU este singurul actor capabil să facă acest lucru.
Totuşi, dacă, pe de o parte, există semne de îmbunătăţiri evidente, pe de altă parte, ştirile ne obligă să vorbim despre conflicte, pericol nuclear, războaie comerciale: Oare paralizia aparentă a instituţiilor internaţionale contribuie la criza multilateralismului?
Paralizia instituţiilor internaţionale nu se datorează unei crize de identitate a instituţiilor, ci unei crize a modalităţilor pe care instituţiile le reprezintă. Adică, dacă, pe de o parte, acestea sunt rodul unei alegeri multilaterale care însoţeşte istoria relaţiilor internaţionale, pe de altă parte, am trecut de la un model multilateral la un model multipolar. Esenţa crizei se află în întregime aici. În modelul multipolar, fiecare îşi exprimă propriul interes naţional şi îl exprimă în cele mai grave forme, în unele cazuri chiar recurgând la arme, la conflict. De altfel: armele nu sunt doar cele tradiţionale, ci şi taxele, închiderile de pieţe, limitările privind transferul de tehnologii şi, prin urmare, de know-how. Cu siguranţă, toate acestea se fac de dragul unui interes naţional. Înlocuirea multilateralismului cu multipolarismul şi, prin urmare, cu interesul naţional înseamnă a nu avea un punct central de referinţă capabil să asume decizii. ONU se năştea în schimb dintr-o intuiţie: tot ceea ce este comun are nevoie de soluţii comune. Noi celebrăm astăzi cea de-a optzecea aniversare a conferinţei de la San Francisco. ONU şi-a început activitatea pe 24 octombrie 1945. În aceeaşi zi, în 1648, a fost încheiată Pacea de la Westfalia. Nu este o coincidenţă. Acum, acest model se ciocneşte cu interesele naţionale şi se vorbeşte despre criză a dreptului internaţional. Totuşi, nu văd nicio criză. Avem încălcări, ca orice sistem juridic, şi asistăm la o reinterpretare a normelor internaţionale în funcţie de multipolarism. Un exemplu vine din conflicte. A modifica obiectivul acţiunii militare, adică a lovi obiectivul civil ca şi cum ar fi militar, uitând principiul distincţiei, înseamnă a reciti şi a reinterpreta un principiu fundamental al vieţii internaţionale. Şi cred că acest lucru apasă asupra cursului conflictelor în sine. Prin urmare, lovirea civililor devine un eveniment colateral, ceva imprevizibil. De fapt, dacă am folosi normele, şi acest lucru ar putea fi prevăzut, pe baza logicii conform căreia şi războiul, vai de mine, are regulile sale.
Să ne concentrăm asupra cuvântului multipolar. Odinioară, centrul lumii erau Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Astăzi, centrul lumii este lumea. Nu se mai vorbeşte despre bipolarism. Dar de ce există din ce în ce mai puţin spaţiu pentru organizaţiile internaţionale?
Astăzi, statele preferă acordul bilateral, care este însă un acord evanescent: nu are aceeaşi garanţie a celui multilateral. În acordul bilateral, totul depinde de voinţa părţilor contractante, care, în ultima perioadă, este fluidă. Principiul bunei-credinţe, acel pacta sunt servanda, este foarte adesea uitat. Prin urmare, ceea ce ar putea părea o soluţie la problemă în viitorul imediat, în realitate este doar o amânare a problemei. Să revenim la conflicte: astăzi noi nu vizăm pacea în ceea ce priveşte conflictele în curs, ci un armistiţiu. Se pare, şi acest lucru este absurd, că totul trebuie redus la o concluzie minimă conform căreia suntem fericiţi dacă nu se fac împuşcături. Aceasta înseamnă să pierdem din vedere ceea ce este, referindu-ne la enciclica Pacem in terris, obiectivul efectiv al păcii. Unde adevărul şi dreptatea nu sunt termeni goi, ci mai degrabă factori concurenţi şi necesari pentru pacea însăşi.
Papa Leon al XIV-lea, întâlnindu-se cu corpul diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, a afirmat că "este necesar să se dea o nouă respiraţie diplomaţiei multilaterale şi acelor instituţii internaţionale care au fost dorite şi concepute în primul rând pentru a remedia disputele care ar putea apărea în cadrul comunităţii internaţionale". În opinia dumneavoastră, cum poate fi atins acest obiectiv?
ONU se naşte pentru a sustrage utilizarea forţei de la statele individuale şi a o conferi unei structuri multilaterale, Consiliul de Securitate, din cauza devastărilor provocate de Cel de-Al Doilea Război Mondial. Astăzi însă toate statele încearcă să recâştige acest tip de competenţă şi, pentru a face acest lucru, cred că pot folosi forţa. Cred că acesta este esenţa apelului făcut de pontif. Pentru ca acesta să fie pus în aplicare, instituţiile internaţionale trebuie cu siguranţă regândite: nu mai este de conceput să avem în faţă carta ONU aşa cum era structurată acum optzeci de ani. Concret, ar trebui implementată o adevărată reformă a Consiliului de Securitate despre care s-a vorbit de prea mult timp, întregul sistem ONU ar trebui eficientizat şi ar trebui eliminate organizaţiile care sunt un duplicat. În plus, trebuie să ne gândim la obiective care nu se află în Carta actuală. Scopul general al păcii şi al securităţii nu mai corespunde realităţii. Astăzi avem forme de conflict care nu duc la război, dar ale căror efecte sunt mai grave sau egale cu acelea ale unui conflict. Tema dezvoltării nu mai poate fi văzută sub forma ajutorului şi asistenţei, ci trebuie văzută în utilizarea concretă a termenului cooperare, care înseamnă a lucra împreună. Şi aici intră în joc elementul, subliniat de Papa Leon, al unei viziuni solidare în care asistăm în forma în care facem pe cineva să crească. Nu asistăm pentru a menţine persoana asistată în aceeaşi poziţie.
În ceea ce priveşte aceste obiective, nu există oare un conflict între organizaţiile internaţionale şi organizaţiile regionale?
Specializarea face parte din multilateralism. Multilateralismul nu este un monolit, a prevăzut prezenţa diferitelor organizaţii, pentru competenţe şi domenii geopolitice. Problema constă în coordonare. Apartenenţa la organizaţii regionale nu poate limita participarea aceluiaşi stat la aparatele universale. Apoi fără a ţine cont de faptul că relaţiile internaţionale nu se mai limitează la activitatea statelor. Societatea civilă influenţează liniile politicii internaţionale. Prin urmare, procesul de reformare a sistemului internaţional începe de jos.
Să încheiem cu o provocare: Ce s-ar întâmpla dacă ONU s-ar închide?
A închide ONU nu înseamnă a închide o organizaţie, ci mai degrabă a crede că fiecare se salvează singur. Şi acest lucru nu este posibil.
Guglielmo Gallone
(După Vatican News, 26 iunie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
