|
| © Vatican Media |
În confruntare cu enciclica "Magnifica humanitas"
Pentru a nu rătăci "gramatica lui noi"
"Magnifica humanitas" abordează teme care ating multiple aspecte ale existenţei umane. Având în vedere această amploare şi în conformitate cu numărul 13 din scrisoarea enciclică, am dorit să lărgim discuţia asupra problemelor ridicate de Leon al XIV-lea, implicând în această reflecţie comună persoane care nu sunt membre sau strâns asociate cu Biserica Catolică, publicându-le contribuţiile în această secţiune a ziarului nostru [L'Osservatore Romano].
Există momente în istorie când criza unei instituţii dezvăluie, mai profund, criza unei idei. Fragilitatea care afectează astăzi sistemul multilateral nu este pur şi simplu o chestiune de proceduri sau de echilibre geopolitice: este simptomul unei sărăciri morale, al unei dificultăţi crescânde în recunoaşterea unui destin comun. De la această conştientizare porneşte reflecţia propusă în enciclica lui Leon al XIV-lea, Magnifica humanitas. Un document care se desfăşoară cu amploare şi profunzime asupra tuturor marilor întrebări ale timpului nostru şi care pune o provocare extraordinară şi profundă atât credincioşilor, cât şi necredincioşilor.
O Ordine internaţională sub presiune
Sfântul Părinte creionează o imagine de o asemenea claritate încât nu lasă loc de neînţelegeri. Ordinea internaţională construită cu migală după Al doilea Război Mondial - fondată pe Carta Naţiunilor Unite, pe primatul dreptului şi pe respingerea războiului ca instrument al politicii - se află acum sub o presiune fără precedent. Pacea, pe care acea epocă o plasase în centrul arhitecturii instituţionale globale, pare acum retrogradată la marginea discursului public.
Enciclica denunţă cu luciditate un fenomen care ar trebui să alarmeze conştiinţa fiecărui om de bunăvoinţă: "reabilitarea progresivă a războiului ca instrument al politicii internaţionale". Aceasta nu este pur şi simplu o deteriorare a climatului diplomatic: Leon al XIV-lea vorbeşte despre o "adevărată schimbare de paradigmă în discursul public şi în deciziile de reînarmare", o schimbare care prezintă riscul ca o lume să alunece spre o stare de "beligeranţă permanentă", considerată chiar mai insidioasă decât războiul rece. Cel puţin în acea perioadă, persista o înţelegere comună că un nou conflict mondial trebuie evitat cu orice preţ. Astăzi, această conştientizare pare să fi devenit periculos de subţire.
În acest context, criza multilateralismului nu este un accident ciclic, ci manifestarea unei crize mai profunde: cea a unei "culturi a puterii" care, aşa cum scrie pontiful, înlocuieşte forţa legii cu legea celui mai puternic. Instituţiile create pentru a proteja binele comun global - sistemul Naţiunilor Unite în primul rând - par slăbite nu atât de lipsa de instrumente sau de expertiză, cât de slăbirea acelei voinţe comune fără de care nicio instituţie nu se poate susţine. Cu alte cuvinte, a fost subminată încrederea reciprocă care este fundamentul invizibil al oricărei cooperări durabile.
O "multipolaritate dezordonată şi conflictuală"
Diagnosticul este precis: lumea de astăzi se află cufundată într-o "multipolaritate dezordonată şi conflictuală", în care neîncrederea în ceilalţi a prevalat asupra logicii cooperării. Acest fenomen se manifestă pe mai multe niveluri simultan. La nivel geopolitic, asistăm la fragmentarea alianţelor consolidate şi la apariţia unor rivalităţi care păreau depăşite. La nivel economic, multilateralismul comercial cedează locul logicii protecţioniste şi exploatării lanţurilor valorice ca pârghii de presiune politică. La nivel de securitate, cursa înarmărilor - inclusiv a armelor nucleare - renaşte, în timp ce se deschid noi zone de conflict, de la spaţiul cibernetic până la adâncurile mării, care sfidează orice reglementare comună.
În acest scenariu, este clar că Naţiunile Unite şi sistemul politic internaţional au nevoie urgentă de "reforme profunde" care să restabilească ordinea globală la vocaţia sa iniţială. Este un apel care reînnoieşte şi adânceşte o tradiţie consolidată, dar care capătă o rezonanţă deosebită astăzi, în lumina situaţiei istorice actuale. Papa nu se limitează numai la a deplânge deteriorarea ordinii internaţionale: el indică şi calea către reînnoirea acesteia, care implică recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane şi a fiecărui popor ca fundament indispensabil.
Avertismentul încă răsună cu forţă: "Războiul nu este niciodată inevitabil; armele pot şi trebuie reduse la tăcere, pentru că nu rezolvă problemele, ci dimpotrivă le amplifică". Aceste cuvinte izvorăsc dintr-o analiză lucidă a consecinţelor conflictelor: războaiele, din punct de vedere istoric, nu rezolvă disputele care le-au generat; le amplifică, le complică şi le transmit generaţiilor următoare, împovărate de şi mai multă amărăciune.
Foametea, războiul şi cercul vicios al violenţei
Există o conexiune pe care gândirea pontificală a menţinut-o întotdeauna vie şi pe care Magnifica humanitas o reiterează cu forţă: legătura inseparabilă dintre război, sărăcie şi foamete. Aceasta nu este o conexiune simplă sau mecanică, ci un cerc vicios în care cele trei realităţi se alimentează reciproc, producând spirale de distrugere care lovesc întotdeauna mai întâi pe cei mai vulnerabili.
Conflictele armate devastează economiile, distrug infrastructura productivă, dispersează comunităţile agricole şi întrerup ciclurile de plantare şi recoltare. Tragedia din Ucraina a demonstrat dramatic cum un conflict într-una dintre principalele regiuni producătoare de cereale din lume poate afecta securitatea alimentară a populaţiilor din Africa şi Asia care nu au niciun rol în acel conflict. Sahelul, regiunea Cornului Africii, Yemenul: peste tot, violenţa armată a produs crize alimentare acute pe care organizaţiile internaţionale se luptă să le abordeze cu resurse din ce în ce mai rare şi acces din ce în ce mai dificil.
Din această perspectivă, enciclica aminteşte principiul "destinaţiei universale a bunurilor" drept criteriu fundamental: resursele Pământului nu aparţin nimănui în exclusivitate, ci sunt destinate susţinerii tuturor. Acesta este un principiu pe care doctrina socială a Bisericii l-a dezvoltat cu mare coerenţă de-a lungul secolului al XX-lea şi pe care Leon al XIV-lea îl reafirmă cu o urgenţă reînnoită într-o epocă în care inegalităţile globale continuă să se adâncească, chiar şi - şi mai ales - în regiunile devastate de război.
Nu este o coincidenţă faptul că pontiful îi identifică pe migranţi, refugiaţi şi persoanele strămutate ca fiind unul dintre "cazurile de testare decisive" ale dreptăţii sociale: ei sunt martorii vii ai eşecului oricărui sistem - internaţional, naţional, economic - care pune logica puterii înaintea protejării persoanei umane. Milioane de fiinţe umane care fug de violenţă poartă pe umeri nu numai consecinţele războiului, ci şi pe cele ale foametei şi disperării pe care le generează războaiele. Sistemul multilateral, în versiunea sa actuală, pare în mare parte inadecvat pentru a răspunde la amploarea şi complexitatea acestei crize.
Schimbările climatice: provocarea care necesită un "noi" global
Dintre toate marile provocări ale timpului nostru, schimbarea climatică este probabil cea care demonstrează cel mai elocvent caracterul indispensabil al unui multilateralism eficient. Criza ecologică, prin însăşi natura sa, nu cunoaşte graniţe: emisiile produse pe un continent modifică clima tuturor celorlalte; secetele generate de încălzirea globală provoacă migraţii peste mări şi deşerturi; creşterea nivelului oceanelor ameninţă naţiunile insulare care contribuie minim la cauzele fenomenului.
Magnifica humanitas calcă în mod conştient pe urmele enciclicei Laudato si' a lui Francisc, moştenind gramatica critică a paradigmei tehnocratice. Leon al XIV-lea extinde această reflecţie la domeniul inteligenţei artificiale, observând cum dezvoltarea tehnologică, dacă este lăsată în seama logicii pure a pieţei şi a puterii, riscă să agraveze criza ecologică, în loc să ajute la rezolvarea ei. Centrele de date care alimentează modelele de inteligenţă artificială la scară largă consumă cantităţi enorme de energie şi apă; digitalizarea accelerată produce noi forme de dependenţă energetică care au un cost de mediu care este rareori inclus în bugete.
Ideea, însă, depăşeşte simpla denunţare a costurilor ascunse ale revoluţiei digitale. Ceea ce propune enciclica este o viziune cuprinzătoare a dezvoltării umane - reînviind tema enciclicei Populorum Progressio a lui Paul al VI-lea - în care progresul tehnologic, dreptatea socială şi grija pentru creaţie nu sunt obiective separate şi potenţial conflictuale, ci dimensiuni ale unui singur proiect care priveşte "fiecare om şi omul întreg". Din această perspectivă, criza climatică nu poate fi abordată cu instrumente parţiale sau acorduri care rămân pe hârtie din cauza lipsei de voinţă politică: este nevoie tocmai de acea "responsabilitate comună" pe care multilateralismul, în cel mai bun caz, este chemat să o întruchipeze.
Criza multilateralismului de mediu - vizibilă în slăbirea progresivă a angajamentelor Acordului de la Paris şi în reticenţa de a finanţa în mod adecvat tranziţia ecologică în ţările în curs de dezvoltare - este, prin urmare, şi o criză morală, nu numai una diplomatică sau tehnică. Manifestarea acestei dificultăţi de a "gândi ca noi" este cea pe care enciclica o identifică drept adevăratul punct central al problemei.
Dezarmarea inteligenţei artificiale: o guvernanţă globală
Magnifica humanitas introduce însă şi o problemă de ultimă oră în dezbaterea multilaterală, una destinată să devină din ce în ce mai centrală: guvernanţa inteligenţei artificiale. Enciclica surprinde cu acurateţe peisajul actual: revoluţia digitală schimbă "gramatica conflictului". Alături de războiul vizibil, se înmulţesc formele hibride - atacuri cibernetice, manipularea informaţiilor, automatizarea deciziilor strategice - care scapă categoriilor juridice tradiţionale ale dreptului internaţional umanitar.
Apelul la "dezarmarea IA" nu este o respingere a tehnologiei şi nici o poziţie nostalgică. Este o invitaţie de a scoate dezvoltarea tehnologică din logica competiţiei şi a puterii, pentru a o readuce în sânul acelei responsabilităţi comune care, singură, poate asigura orientarea sa către binele comun. Aşa cum a scris Leon al XIII-lea acum 135 de ani cu privire la chestiunea muncitorilor, chiar şi astăzi "Biserica nu poate rămâne distantă la un punct de cotitură epic care ameninţă demnitatea umană": iar punctul de cotitură al inteligenţei artificiale este tocmai unul dintre aceste momente.
Din acest motiv, pontiful îşi exprimă speranţa că organizaţiile internaţionale vor aborda urgent provocarea guvernanţei IA, dezvoltând standarde etice comune care să ghideze proiectarea, implementarea şi controlul acesteia. Acesta este un domeniu în care multilateralismul - în pofida tuturor provocărilor sale actuale - rămâne singurul orizont plauzibil: niciun stat, nici măcar cel mai puternic, nu poate singur stopa eficient o dezvoltare tehnologică care, prin însăşi natura sa, transcende graniţele naţionale.
Necesitatea diplomaţiei: o artă pe care nu trebuie să o abandonăm niciodată
Confruntată cu această imagine, Magnifica humanitas nu cedează pesimismului. Leon al XIV-lea este un martor al speranţei care, tocmai pentru că este conştient de dificultăţile prezentului, nu renunţă la a indica căi viabile. Diplomaţia şi multilateralismul nu sunt instituţii care trebuie abandonate pentru că sunt imperfecte: sunt instrumente care trebuie reformate şi animate cu o convingere morală reînnoită.
Pacea nu este pur şi simplu tăcerea armelor: este rodul dreptăţii comune, al unei ordini internaţionale în care fiecare popor îşi recunoaşte reprezentarea şi protecţia, al unui sistem de guvernanţă globală capabil să răspundă nevoilor reale ale oamenilor - pâine, locuinţă, sănătate, educaţie, securitate - şi nu numai intereselor celor puternici.
Din această perspectivă, dialogul nu este o opţiune printre altele: este un imperativ moral. Papa reiterează acest lucru cu forţa celui care ştie că cuvintele, atunci când se nasc dintr-o dorinţă sinceră de întâlnire, au puterea de a construi punţi acolo unde logica puterii vede numai abisuri. "A construi pacea în dreptate" este unul dintre criteriile de acţiune pe care enciclica le propune tuturor - nu numai guvernelor şi organizaţiilor internaţionale, ci fiecărei fiinţe umane în propriul context de viaţă.
Doctrina socială a Bisericii nu oferă soluţii tehnice predefinite: ea indică criterii de discernământ - demnitatea persoanei, destinaţia universală a bunurilor, opţiunea pentru săraci, grija pentru casa comună, pacea - şi cere ca aceste criterii să fie traduse în practici concrete, prin responsabilitatea comună a tuturor actorilor de pe scena internaţională. Este o invitaţie care transcende diviziunile ideologice şi graniţele confesionale şi se adresează conştiinţei universale.
Reconstruirea gramaticii lui "noi"
Viitorul multilateralismului depinde în cele din urmă de o alegere antropologică, chiar înainte de una politică: alegerea de a-l recunoaşte pe celălalt - celălalt stat, celălalt popor, cealaltă fiinţă umană - nu ca pe un adversar care trebuie ţinut sub control sau ca pe un instrument care trebuie folosit, ci ca pe un interlocutor cu care să împărtăşim responsabilitatea pentru lume.
Magnifica humanitas ne aminteşte că această alegere nu este o certitudine şi că semnalele de alarmă care emană din prezent necesită un răspuns curajos. O lume care pierde "gramatica lui «noi»" - aşa cum a rezumat eficient unul dintre cele mai lucide comentarii la enciclică - este o lume care slăbeşte atât democraţia, cât şi pacea, instituţiile internaţionale şi demnitatea indivizilor.
Pentru credincioşi şi necredincioşi deopotrivă, Magnifica humanitas se prezintă ca unul dintre acele documente rare capabile să depăşească graniţele religioase şi să provoace pe oricine pune la îndoială destinul comun al omenirii. Într-o epocă dominată de fragmentare, frică şi cursa pentru supremaţia tehnologică, Leon al XIV-lea alege să vorbească limbajul responsabilităţii comune. Nu este un lucru mărunt. Este singurul limbaj pe care timpul nostru nu-l poate ignora.
Maurizio Martina
director general adjunct al FAO
(După L'Osservatore Romano, 19 iunie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Editura "Presa Bună": Magnifica humanitas
