În cadrul „Conferințelor internaționale de spiritualitate ortodoxă” organizate de Mănăstirea din Bose, ediția din 2026 va fi dedicată Sfântului Pahomie.
Dacă Sfântul Anton cel Mare (cunoscut și sub numele de „Abate”) este considerat în mod tradițional părintele monahismului, în special în forma sa anahoretică, numele Sfântului Pahomie (cca. 292–346/7), amintit de tradiție ca „părintele Koinoniei” – adică „Comuniunii” – este strâns asociat cu nașterea monahismului cenobitic. Dar cine a fost Sfântul Pahomie?
Pahomie a fost un păgân care a descoperit creștinismul în timp ce servea în armata imperială, recrutat cu forța, probabil în anul 312.
Vita sa povestește că, în timp ce era închis împreună cu tovarășii săi într-o închisoare din Teba, în Egiptul de Sus, niște creștini din oraș au adus mâncare, băutură și alte ajutoare soldaților răniți și închiși. Tânărul întreabă cine sunt și motivul acestei iubiri altruiste: „De ce ne tratează acești oameni cu atâta umanitate, chiar dacă nici măcar nu ne cunosc?” (Vita Bohairica 7)[1].
I se spune că acești oameni sunt creștini, „oameni care poartă numele lui Cristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, și fac bine tuturor, deoarece nădăjduiesc în Cel ce a făcut cerul, pământul și pe noi, oamenii” (Prima vita greca 4)[2].
Profund mișcat de acest act altruist de caritate, Pahomie promite că, dacă va fi eliberat, și el va deveni creștin și își va sluji semenii.
Trebuie menționat că tinerii soldați sunt îngrijiți nu de un individ, ci de un grup de oameni, o comunitate de creștini, frați în credință.
Este interesant să citim vocațiile lui Anton și ale lui Pahomie una lângă alta. În timp ce Anton recunoaște chemarea lui Dumnezeu într-un loc de cult, o biserică făcută din pietre, în timpul unei celebrări liturgice în care este proclamat un pasaj din Scriptură care îl atinge personal, Pahomie ajunge să cunoască biserica lui Cristos prin contactul concret cu membrii comunității creștine, o biserică făcută din „pietre vii”.
În cazul său, cunoașterea lui Cristos și convertirea nu veneau prin cateheză sau ascultarea cuvântului Scripturii proclamat, ci prin exercitarea practică a carității de către creștinii care se îndreptau spre oamenii răniți și nevoiași.
Eliberat din armată, Pahomie a primit apoi instruire catehetică și a fost botezat în noaptea de Paște din anul 313. După câțiva ani, i-a cerut unui bătrân, un părinte al deșertului – starețul Palamon – să-l primească drept ucenic. Călugărul în vârstă l-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „Voi fi gata, în limitele slăbiciunii mele, să sufăr împreună cu tine, până când te vei cunoaște pe tine însuți” (Vita bohairica 10).
Acest „abba” este, așadar, un călugăr deja experimentat în viața spirituală, care stă alături de ucenic și suferă împreună cu el pe calea cunoașterii de sine, în căutarea chipului lui Dumnezeu în profunzimile sale, în acceptarea propriilor limite și daruri.
După câțiva ani de viață solitară, la sfârșitul unei perioade de confuzie și criză, în care Pahomie caută voia lui Dumnezeu pentru viața sa, o voce din ceruri ajunge la el și spune: „Voința lui Dumnezeu este să slujească oamenilor și să-i împace cu el!” (Prima viață greacă 23). Își amintește apoi ce se întâmplase când era în închisoarea din Teba, înțelege că Dumnezeu îl cheamă să trăiască viața monahală într-un cadru comunitar, în slujire fraternă și astfel își găsește pacea.
Printr-o călătorie care nu a fost întotdeauna ușoară, o comunitate a fost fondată în Tabennesi, iar apoi, încetul cu încetul, alte comunități. Pahomie a scris „reguli” care au tradus principiile evanghelice în viață concretă[3]. Astfel s-a născut Koinonia, viața monahală în forma sa comunitară; și, în momentul morții sale, Pahomie s-a trezit în fruntea unei confederații de nouă mănăstiri masculine și două feminine, locuite de sute, poate mii de călugări.
Opera lui Pahomie i-a adus faimă internațională, iar regulile pe care le-a compus au servit drept model pentru legislatorii monahali de mai târziu, în special Vasile de Cezarea în Orientul grec și Benedict de Nursia în Occidentul latin.
Lumina evangheliei care călăuzește comunitatea
Dar pentru a înțelege adevărata esență și noutatea experienței monastice pahomiene, dincolo de dimensiunile asumate de Koinonia, de succesul ei și de rezultatele materiale obținute, este util să ne referim la un alt episod din viața lui Pahomie, relatat în biografiile antice, care are loc spre sfârșitul vieții sale, în jurul anului 346.
Într-un climat eclezial marcat de criza ariană și într-o situație comunitară la fel de critică, în care în cadrul Koinonia se profilează diviziuni și controverse, mânate de dorința de putere și lăcomia de bunuri, Pahomie, cu puțin timp înainte de moartea sa, are o viziune.
El vede Gheena, o peșteră întunecată și sumbră, plină de oameni care caută o rază de lumină care să le arate o cale de ieșire. În mijlocul acelei mari confuzii, se aude o voce care strigă: „Iată lumina, de partea noastră!”. Imediat oamenii încep să alerge în direcția acelei voci, dar de îndată ce aud o altă voce în spatele lor: „Iată lumina, este aici”, se întorc imediat înapoi urmând ultima voce pe care au auzit-o.
În viziune, Pahomie vede niște oameni care înconjoară o coloană în întuneric, crezând că înaintează și se apropie de lumină, dar nu își dau seama că o înconjoară în zadar. Apoi privește din nou și vede comunitatea sa, Koinonia, în Gheenă, formată dintr-un grup compact de frați care avansează în coloană, ținându-se strâns unii de alții de teama de a se pierde în întunericul profund. Cei din față au lumina slabă a unei lămpi care le luminează calea.
Pahomie observă progresul lor: oricine încetează să se agațe de cel care îl precedă se pierde în întuneric, împreună cu cei care îl urmează. Apoi, Pahomie, în viziunea sa, îi cheamă pe fiecare dintre ei pe nume, înainte ca ei să-i dea drumul, strigând: „Țineți-vă bine, ca să nu vă pierdeți pe voi și pe alții odată cu voi!” (Prima vita greca 102).
A doua zi, Pahomie îi adună pe frați, le povestește despre visul pe care l-a avut și îl comentează.
Imaginea Gheenei se referă la o lume guvernată de puteri nedrepte care își impun ideologiile, la Biserica din secolul al IV-lea, compromisă de putere și sfâșiată în multe facțiuni, fiecare dintre ele crezând că singură cunoaște calea spre mântuire.
Stâlpii sunt conducătorii diferitelor erezii, care nu fac altceva decât să se învârtă în jurul lor, în timp ce frații care arată calea și înaintează încet în întuneric, agățându-se unii de alții, sunt cei care îl iubesc pe Domnul și umblă în credința cea dreaptă.
Ce să faci când orizontul este confuz, când atâtea voci se ridică pretinzând că dețin adevărul? Pahomie explică faptul că „lumina cea mică ce îi călăuzește pe frați este Evanghelia... lumina este mică, pentru că în Sfânta Evanghelie, vorbind despre împărăția cerurilor, este scris: Este asemenea cu un grăunte de muștar, care este mic (Mt 13,31-32)” (Vita boairica 103).
Într-o perioadă de confuzie în lume și în Biserică, trebuie să privim la mica lumină a Evangheliei. Este mică, nu luminează totul, nu explică totul, dar luminează o cale îngustă, drumul îngust care duce la lumina Împărăției. Și, în spatele acestei lumini, trebuie să rămânem atașați unii de alții. Pahomie nu a făcut altceva decât să le indice fraților săi acea mică lumină care i-a schimbat viața și i-a călăuzit drumul.
O „viață apostolică”
În cadrul comunității pahomiene, ascultarea, păstrarea iubitoare a cuvintelor Evangheliei, vigilența și respectarea regulilor comunității, cerute membrilor individuali, implică o responsabilitate față de ceilalți frați: fiecare este responsabil pentru frații săi, nu numai pentru superiori; responsabilitatea este împărtășită, chiar dacă superiorilor li s-a încredințat o responsabilitate mai mare („ni s-a încredințat o încredințare: viața fraților”, spune Orsiesi, unul dintre succesorii lui Pahomie, în Testamentul său)[4].
În Koinonia, fiecare frate, prin comportamentul său, este responsabil pentru exemplul bun (precum și pentru scandalul) pe care îl dă altora, deoarece viața materială și spirituală a fiecărui frate este integral legată de cea a tuturor celorlalți, precum membrele unui corp; și „cine veghează asupra sufletului altuia este păzitorul propriului său suflet”[5].
Inovația lui Pahomie ca fondator al Koinonia nu constă, așadar, atât în simplul fapt de a fi adunat călugări într-o viață comună – comunități de călugări sunt atestate chiar și înaintea lui, chiar și în Egipt –, ci mai degrabă în crearea unei structuri complexe care includea mai multe mănăstiri supuse unei singure reguli comune și, mai presus de toate, în dezvoltarea unei discipline spirituale bazate pe ascultarea de Scripturi, care sublinia puternic valoarea carității, a coresponsabilității, a vigilenței, a iertării reciproce și a slujirii fraterne. Citim într-o cateheză atribuită lui Pahomie:
„Nu vă certați cu nimeni, pentru că cine se ceartă cu fratele său este vrăjmaș al lui Dumnezeu, iar cine este împăcat cu fratele său este împăcat cu Dumnezeu. N-ați învățat acum că nimic nu este mai mare decât pacea care duce la iubire reciprocă? Chiar dacă sunteți sfinți de orice păcat, dacă sunteți vrăjmaș al fratelui vostru, vă faceți străini de Dumnezeu; căci este scris: Căutați pacea și curăția (Evr 12,14), pentru că sunt unite între ele. ... Domnul ne-a poruncit apoi să iubim pe vrăjmașii noștri, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă și să facem bine celor ce ne prigonesc (cf. Mt 5,44). În ce pericol suntem deci, dacă ne urâm unii pe alții, dacă ne urâm propriile mădulare, una cu noi înșine, copii ai lui Dumnezeu, mlădițe ale viței, oi ale turmei duhovnicești adunate de adevăratul păstor? ... Să iubim oamenii și vom fi prieteni ai lui Isus, prietenul oamenilor”[6].
În acest sens, viața comunitară nu este un simplu ajutor, un accesoriu al vieții ascetice și spirituale a fiecărui călugăr – ceea ce este, de asemenea, presupus – ci este concepută ca un scop în sine. În acest sens, rolul istoric al lui Pahomie ca „părinte al Koinonia” a fost acela de a se asigura că o mare mulțime de oameni devine „un singur duh și un singur trup” (Vita bohairica 194), după modelul comunității apostolice, în care, conform relatării din Faptele Apostolilor, credincioșii „erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune” (Fap 2,42) și „erau o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32).
Pentru Pahomie, în Biserica de astăzi, Koinonia sa reînvie și reia misterul comuniunii comunității apostolice primare, cu siguranță nu într-un mod exclusivist, ci ca o carismă care reverberează potențial în întreaga Biserică, ba chiar în întreaga umanitate: Koinonia se gândește întotdeauna la sine deschis, niciodată închis; Pahomie nu are – așa cum s-a perceput în mod eronat – un concept de „ecclesiola in ecclesia”; nu există nicio identificare între Koinonia și Biserică. Viața cenobitică nu epuizează expresiile vieții creștine și idealul de sfințenie în Biserică.
Dimensiunea Koinoniei pe care comunitatea pahomiană o percepe ca fiind propria vocație și este conștientă că o trăiește aparține astfel, în realitate, întregii Biserici și potențial întregii umanități, chemată la comuniune cu Cristos: în acest sens, este o slujire pentru întreaga omenire.
Conferința „Abba Pahomie, la originile vieții comunitare”
În cadrul Conferințelor Internaționale de Spiritualitate Ortodoxă organizate anual de Mănăstirea din Bose în colaborare cu Bisericile ortodoxe, ediția din acest an, care va avea loc între 7 și 11 septembrie 2026, va fi dedicată Sfântului Pahomie și va avea titlul: „Abba Pahomie, la originile vieții comunitare”.
Ca o continuare ideală a conferințelor dedicate lui Vasile cel Mare, Învățător al Vieții Creștine (2024) și lui Antonie cel Mare, „Părintele călugărilor” (2025), conferința din 2026, bazându-se pe studii ample din ultimele decenii și pornind de la o recitire a textelor care alcătuiesc Corpus Pachomianum, își propune să exploreze unele dintre cele mai caracteristice aspecte ale experienței și învățăturii monahale a Sfântului Pahomie, precum și viața concretă a Koinonia, plasându-le în contextul ecleziastic și monastic egiptean mai larg.
Printre vorbitori se vor număra specialiști academici în literatura și spiritualitatea lui Pahomie, precum și reprezentanți ai lumii ecleziastice și monahale. Împreună, vor căuta să scoată la lumină mesajul lui Pahomie din perspective diverse și complementare.
Într-o abordare atât istorică, cât și spirituală, vor căuta, de asemenea, să evidențieze provocările și oportunitățile pe care mesajul său de comuniune continuă să le ofere Bisericii și lumii de astăzi.
La deschiderea conferinței, i se va aduce un omagiu recunoscător părintelui Enzo Bianchi, care a decedat în urmă cu câteva zile. El se află la originea atât a Mănăstirii din Bose, cât și a Conferințelor Ecumenice de Spiritualitate Ortodoxă, care se desfășoară de peste treizeci de ani.
În sesiunea finală a conferinței, vineri, 11 septembrie, pe lângă prezentarea finală a arhiepiscopului coptic Angaelos de Londra („Pe urmele apostolilor: koinonia trăită în Biserică și în lume”), este așteptată prezența extraordinară a patriarhului ortodox grec de Antiohia, Yuhanna al X-lea. El vizitează Mănăstirea din Bose în acest weekend, înainte de a continua spre Roma, unde se va întâlni cu Papa Leon al XIV-lea într-o vizită oficială.
Lisa Cremaschi – Luigi d’Ayala Valva
(După Settimana News, 4 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
[1] Pentru o traducere a Vieții sfântului Pahomie scrisă în dialectul copt bohairic (integrată cu fragmentele în sahidică), cf. Vita copta di S. Pacomio, editată de F. Moscatelli, Praglia-Bresso di Teolo 2010 (ediția a 2-a revizuită).
[2] Pentru o traducere a Prima vita greca di Pacomio, cf. Pahomie, Pacomio, servo di Dio e degli uomini, editat de L. d'Ayala Valva, Qiqajon, Magnano 2016, pag. 96-372.
[3] Pentru textul „regulilor” atribuite lui Pahomie și succesorilor săi, cf. Pacomio e i suoi discepoli, Regole e scritti, editat de L. Cremaschi, Qiqajon, Magnano 1988.
[4] Cf. Libro del nostro padre Orsiesi 11, în Pacomio e i suoi discepoli, Regole e scritti, pag. 383.
[5] Ibid. 13, pag. 384.
[6] Cf. Pacomio, Catechesi a proposito di un fratello che serbava rancore, în Pacomio e i suoi discepoli, Regole e scritti, pag. 220-221; 227.
