Sfântul Iosif Muncitorul - 1 mai
În cartea lui Georges Auzou, intitulată: De la sclavie la slujire[1], autorul scoate în evidenţă cum poporul ebraic a trecut de la sclavia Egiptului la slujirea Domnului (Yhwh). Iată câteva pasaje din Cartea Exodului, de unde deducem această trecere de la sclavie la slujire: "Domnul a zis: "Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea, într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere, spre locul canaaneenilor, heteilor, amoreilor, ferezeilor, heveilor şi iebuseilor. Şi acum, iată, strigătul fiilor lui Israel a ajuns până la mine şi am văzut asuprirea cu care îi asupresc egiptenii! Acum mergi, te trimit la Faraon! Scoate poporul meu, pe fiii lui Israel, din Egipt!»" (Ex 3,7-10). Moise i-a spus faraonului: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: "… Lasă poporul meu [să plece] ca să-mi slujească!" (Ex 10,3). După ce a rezistat cu inima împietrită, după ce s-a văzut învins de intervenţiile Domnului, "Faraon l-a chemat pe Moise şi a zis: "Mergeţi şi slujiţi Domnului!»" (Ex 10,24); "Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii, şi a fost strigăt mare în Egipt, căci nu era casă în care să nu fie un mort. I-a chemat [Faraon] pe Moise şi pe Aaron noaptea şi le-a zis: "Ridicaţi-vă şi ieşiţi din mijlocul poporului meu voi şi fiii lui Israel! Mergeţi să-i slujiţi Domnului, după cum aţi zis!»" (Ex 12,30-31).
În sărbătoarea hramului, dedicată Sfântului Iosif Muncitorul, să spunem şi noi că vrem să lăsăm păcatul, pentru a-i sluji Domnului, iar pentru a putea să facem trecerea de la sclavie la slujire, să ne deschidem inimile, sufletele şi minţile, pentru a înţelege ce ne învaţă Domnul în această sărbătoare!
Sărbătoarea Sfântului Iosif Muncitorul, la origine a fost o sărbătoare laică, ce are pe scurt următorul istoric: pe data de 1 mai 1886, muncitori din Chicago au făcut o grevă prin care cereau reducerea timpului de lucru la 8 ore pe zi, manifestare ce a fost înăbuşită în sânge. Trei ani mai târziu, în anul 1889, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii, s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susţinerea zilei de muncă de 8 ore. De asemenea, în anul 1889, la Paris, Organizaţia internaţională a muncii a stabilit ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor, devenind mai apoi un eveniment anual.
Biserica nu a rămas indiferentă acestor manifestări muncitoreşti, adesea lipsite de pace, prin urmare, în anul 1955, papa Pius al XII-lea încreştinează sărbătoarea muncii, alegându-l pe Sfântul Iosif, soţul preacurat al Preasfintei Fecioare Maria şi Tatăl purtător de grijă al lui Isus, ca patron al muncitorilor.
Mai înainte de a medita asupra calităţilor Sfântului Iosif, ca muncitor umil, atent la vocea lui Dumnezeu, care ştie să renunţe la planurile sale umane, pentru a urma planul divin, aş vrea să parcurgem împreună, pentru câteva clipe, istoria mitologiei şi cea a Bibliei, pentru a observa că realitatea muncii a fost în acelaşi timp iubită şi urâtă deopotrivă.
În mitologia mesopotamiană se povesteşte că la un moment dat s-a dat o luptă în cer: zeii inferiori s-au răsculat împotriva zeilor superiori. Cauza acestei răscoale a fost munca: zeii inferiori trebuiau să muncească pentru zeii superiori, ceea ce a provocat invidie, ducându-i la răscoală. Pentru a rezolva problema, una din tradiţiile mesopotamiene, numită tradiţia Eridu[2], povesteşte că un zeu inferior a fost sacrificat, iar cu sângele lui, amestecat cu argilă, a fost creat omul, cu scopul de a-i înlocui pe zei la muncă. Unii oameni au acceptat această soartă, alţii au încercat, prin fapte eroice, să-şi merite prerogativele de zei, pentru a nu mai munci.
Povestirile biblice despre creaţie conţin anumite asemănări: după ce l-a creat pe om din ţărână, i-a suflat în nări suflare de viaţă, "Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a pus în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească" (Gen 2,5). Aceasta era o situaţie plăcută, munca nu era prea grea, deoarece era făcută la prezenţa lui Dumnezeu, însă omul nu a fost mulţumit cu această situaţie a sa, de aceea a dat ascultare şarpelui, care spune: mâncaţi din pom şi veţi deveni asemenea cu Dumnezeu (cf. Gen 3,4-5). Urmarea nu a fost întocmai: omul nu a devenit asemenea cu Dumnezeu prin această faptă, dimpotrivă, pentru a-şi continua existenţa a trebuit să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, cu multă trudă şi-a câştigat hrana din munca pământului (cf. Gen 3,17).
După cum vă daţi seama, din cele mai vechi timpuri, omul şi-a pus întrebări asupra necesităţii muncii, până la a ajunge să facă greve împotriva muncii, să se răzvrătească. Pare o realitate dramatică, o situaţie de care uneori am vrea să scăpăm. Dar când nu avem serviciu, tânjim după el.
Desigur, au existat şi persoane şi organizaţii care au lăudat valoarea muncii, mai ales dacă aceasta era făcută de altcineva. De exemplu, Marx, prin mişcarea socialist comunistă, spunea: munca ne face liberi. Aşa era scris şi pe poarta de intrare în lagărele de concentrare: Arbeit macht frei = munca ne face liberi, şi sfârşeau în crematorii. În cele din urmă, suntem tot în această situaţie tragico-dramatică a muncii.
Dar să privim puţin mai în profunzimea lucrurilor, adoptând o gândire spiritual-biblică. Spuneam în introducere că evreii, fiind oprimaţi în Egipt, au strigat la Domnul şi el le-a trimis un eliberator în persoana lui Moise. Prin Moise, Dumnezeu i-a eliberat, i-a condus prin deşert, pentru a le da ţara promisă. Tocmai la originea eliberării lor din Egipt, Moise exprimă trecerea de la sclavie la slujire, spunând faraonului: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: "Lasă poporul meu [să plece] ca să celebreze o sărbătoare în cinstea mea în pustiu!»" (Ex 5,1). Moise a trăit la curtea faraonului şi a văzut cum sunt trataţi sclavii, de aceea ascultă de vocea Domnului şi vrea să-i elibereze pe conaţionalii săi din această situaţie, prin trecerea de la sclavia Egiptului la slujirea Domnului, asemănată cu o sărbătoare.
În decursul istoriei mântuirii, poporul ales a dat dovadă de atitudini contrare: când voia să îi slujească Domnului cu entuziasm, când se răzvrătea împotriva slujirii. Astfel a ajuns la un moment dat să îl delege pe Moise să vorbească cu Domnul: "Apropie-te tu şi ascultă tot ce-ţi va spune Domnul Dumnezeul nostru; apoi să ne spui tu tot ce-ţi va zice Domnul Dumnezeul nostru şi noi vom asculta şi vom face!" (Dt 5,27).
Dacă parcurgem Biblia, printr-o incursiune rapidă, vom observa că Dumnezeu nu a condamnat omul la muncă silnică, ci a voit să sfinţească munca, prin faptul că însuşi Dumnezeu Tatăl a lucrat la crearea universului şi a omului: "Şi Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea" (Gen 1,31); "Şi a împlinit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse. Şi s-a odihnit în ziua a şaptea de la toată lucrarea pe care o făcuse" (Gen 2,2). Cu puţină atenţie, observăm că în ziua a şaptea, Dumnezeu mai întâi a împlinit lucrarea, apoi s-a odihnit. Isus face tot ce a văzut la Tatăl, însă evreii îl critică, deoarece El îi vindecă pe cei bolnavi în zi de sâmbătă. Drept pentru care, Isus răspunde: "Tatăl meu lucrează până acum; de asemenea lucrez şi eu!" (In 5,17).
Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, a învăţat să lucreze de la Tatăl său din ceruri, de la Dumnezeu. Dar ca om, Isus s-a născut într-o familie de muncitori: Iosif era lemnar, iar Maria era casnică. De ce a ales Isus o astfel de stare? Pentru a ne demonstra că Dumnezeu nu a fugit de muncă, aşa cum exprima mitologia mesopotamiană. Iată de ce Isus a ales să se nască în casa unui muncitor umil, a lemnarului din Nazaret, pentru a ne învăţa valoarea muncii.
Deci, ce sărbătorim noi astăzi? Sărbătorim ziua muncii, a înnobilării ei de către Dumnezeu, dându-ne exemplu prin Isus şi prin Sfântul Iosif. Probabil că Iosif nici nu şi-a pus întrebarea dacă trebuie să muncească sau nu, fiind conştient că a putea munci este un dar de la Dumnezeu. El nu numai că acceptă să muncească, dar vrea să se perfecţioneze în munca sa: a fi tâmplar la vremea aceea era ceva însemnat. Chiar şi azi, un tâmplar iscusit este căutat de toată lumea.
Isus a învăţat munca de la Iosif, după cum ne spun Evangheliile Sinoptice. De exemplu, în Evanghelia după sfântul Marcu găsim aceste versete: "Apoi a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind [zi de] sâmbătă, [Isus] a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: "De unde toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?»" (Mc 6,1-3). În Evanghelia după sfântul Matei, se spune succint de unde a învăţat Isus meseria de lemnar sau de tâmplar: "Venind în locul lui natal, îi învăţa în sinagoga lor, aşa încât ei se mirau şi spuneau: "De unde are el această înţelepciune şi aceste puteri? Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numeşte mama lui Maria?»" (Mt 13,54-55).
Din aceste texte putem desprinde cel puţin două învăţături: 1) condiţia umilă de meşteşugar, lemnar sau tâmplar, a Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, pe care el a înnobilat-o, inserându-se între cei care muncesc cu cinste; 2) contribuţia lui Iosif la deprinderea muncii lui Isus.
1) Din studiile făcute de către exegeţi, s-a ajuns la concluzia că prima Evanghelie Sinoptică este cea a evanghelistului Marcu. A doua este cea a evanghelistului Matei. Poate vă pare nepotrivită o astfel de remarcă biblică cronologică în ziua în care noi sărbătorim munca meşteşugărească, meseria manuală de lemnar sau de tâmplar. Însă, dacă suntem atenţi la profunzimea învăţăturii şi la rostul schimbării ce intervine în Evanghelia după sfântul Matei, faţă de Evanghelia după sfântul Marcu, veţi spune că v-a venit dorul să începeţi să citiţi sfânta Scriptură, să o meditaţi şi să vă hrăniţi cu hrana spirituală ce provine din aceasta, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu sau cuvântul Domnului, aşa cum spunem după ce citim lecturile sau evanghelia la sfânta Liturghie. Aşadar, după cum am auzit, în Mc 6,3 citim: "Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?"; iar în Mt 13,55 citim: "Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numeşte mama lui Maria?".
Atât în Marcu cât şi în Matei, Isus este descris ca fiul Mariei, însă în Marcu, adică în prima evanghelie, se spune că Isus însuşi este lemnarul/tâmplarul, pe când în a doua evanghelie se spune că Isus este fiul lemnarului, al tâmplarului. De ce? Pentru că unii au înţeles greşit descrierea lui Isus ca lemnar/tâmplar. Această atribuire lui Isus a fost considerată înjositoare: cum să fie considerat Fiul Mariei un lemnar, Fiul la a cărei naştere a colaborat Duhul Sfânt? În alte cuvinte, cum să existe un Dumnezeu lemnar/tâmplar? De fapt, tocmai de această afirmaţie s-a folosit un oarecare Celsus, în secolul al II-lea, pentru a scrie o operă împotriva creştinismului, intitulată Cuvântul adevărat, cunoscută şi ca Doctrina adevărată (175-177). În concepţia lui Celsus, dacă Isus era un lemnar/tâmplar, nu putea fi Cristos, Fiul lui Dumnezeu. În anul 248, Origen a scris o apologie, intitulată Împotriva lui Celsus, prin care combate erezia acelui filosof păgân. Însă, până şi Origen pare să nu fi înţeles valoarea textului din Mc 6,3, în care Isus este descris ca "lemnarul, fiul Mariei", preferând citatul din Mt 13,55: "Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numeşte mama lui Maria?", afirmând că în nici un loc din Sfintele Evanghelii nu se spune că Isus ar fi meşteşugar, muncitor, lemnar, tâmplar. Unde se ascundea pericolul acestor afirmări şi unde se căuta soluţia? Pericolul se ascundea în afirmarea că Isus este Om adevărat, că era lemnar sau tâmplar şi, prin urmare nu ar putea fi şi Dumnezeu adevărat. Da, nu e de mirare, căci în acea perioadă încă nu era desluşită bine doctrina celor două naturi ale lui Isus: natura umană şi cea divină. Iată de ce a doua Evanghelie, Mt 13,55, schimbă textul din Mc 6,3, din "lemnarul, fiul Mariei", în "fiul lemnarului… fiul Mariei".
2) A doua învăţătură pe care o desprindem dint textele amintite. Tot ce am spus în prima învăţătură nu este o digresiune, o îndepărtare de tema noastră, de sărbătoarea Sfântului Iosif Muncitorul, tatăl purtător de grijă a lui Isus. Dimpotrivă, este o aprofundare teologică şi practică, în acelaşi timp. În ce sens are de a face cu tema noastră ceea ce tocmai am spus? Legătura este dată de termenul pe care noi îl traducem cu "lemnar" sau "tâmplar", termen care în greacă se spune tektōn, ce mai poate fi tradus cu meşteşugar, adică cel care cunoaşte şi practică o meserie nobilă. Dar şi mai important pentru tema noastră este verbul de la care provine cuvântul tektōn, verb ce se pronunţă tikt? şi se traduce cu "a zămisli", "a da la lumină", "a naşte"[3].
Pe bună dreptate, noi spunem că Iosif nu este tatăl biologic al lui Isus, aşa cum afirmau şi textele noastre din Mc 6,3 şi Mt 13,55, unde Isus este prezentat ca "fiul Mariei". Totuşi, Iosif este tatăl lui Isus, după acţiunea descrisă de verbul tiktō care se traduce, aşa cum am afirmat, cu "a zămisli", "a da la lumină", "a naşte", de unde derivă şi substantivul tektōn ce descrie meseria: "lemnar/tâmplar".
Cine "l-a zămislit" şi "l-a dat la lumină" pe Isus ca lemnar/tâmplar? Iosif. Însă Iosif nu "l-a zămislit" şi nu "l-a dat la lumină" pe Isus doar ca lemnar. Textul nostru ne mai spune, prin întrebarea concetăţenilor din Nazaret: "De unde are el această înţelepciune şi aceste puteri?" (Mt 13,54). Din Cărţile sapienţiale ştim că există două feluri de înţelepciune: înţelepciunea orizontală şi înţelepciunea verticală, adică înţelepciunea umană şi înţelepciunea divină. Când vorbim despre înţelepciunea umană, putem spune că, împreună cu "naşterea întru meseria de lemnar", Iosif i-a transmis lui Isus şi înţelepciunea umană. Când vorbim despre înţelepciunea divină, spunem că Dumnezeu, prin zămislirea de la Duhul Sfânt, i-a transmis lui Isus înţelepciunea şi puterea de a face minuni. Pentru cei din Nazaret era greu de înţeles această colaborare între acţiunea divină şi cea umană la "naşterea lui Isus" întru meşteşugar şi la educarea lui în înţelepciunea divină şi cea umană.
Din cele spuse rezultă că Iosif a contribuit nu doar la transmiterea meseriei, la moşirea lui Isus întru cele ale tâmplăriei, ale meşteşugăriei, dar a contribuit la formarea conştiinţei umane a lui Isus, muncind cu el însuşi, la formarea propriei conştiinţe de tată purtător de grijă. Totul se sprijină pe acest verset: "Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: "Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt!»" (Mt 1,20).
Deci, munca cea mai grea a lui Iosif nu a fost tâmplăria, ci înţelegerea planului lui Dumnezeu. După cum ştim, el era logodit cu Fecioara Maria (Lc 1,27) şi probabil visa la o familie, la copii, la tot ceea ce poate gândi un tânăr despre idealul vieţii sale. Dar iată că, pe când era cufundat în aceste gânduri, pe care le înnobila cu munca sa, îi este revelat un alt plan, din partea lui Dumnezeu: să fie soţ feciorelnic al Mariei, din care avea să se nască biologic Isus, prin adumbrirea Duhului Sfânt. Iosif a dat dovadă de umilinţă şi de încredere: dacă asta este voinţa Domnului accept cu bucurie! Totuşi, până să ajungă la această acceptare a măreţiei vocaţiei sale, Iosif a trecut şi prin crize. Iată de ce, la un moment dat voia chiar să refuze vocaţia, pentru că nu o înţelegea: "voia să o lase în ascuns" (Mt 1,19), pentru că nu se simţea la înălţimea chemării sale. Ca întotdeauna, până când nu intervine Dumnezeu, omul rămâne în dubiu, de aceea intervine îngerul şi îi spune: "Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt" (Mt 1,20).
După o noapte de muncă cu el însuşi, convins de această intervenţie supranaturală, Iosif citeşte în spusele îngerului planul lui Dumnezeu, iar în conştiinţa sa citeşte dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu, de aceea acceptă voinţa divină, îi ia la sine pe Maria şi pe Isus ce avea să se nască din Maria, continuându-şi munca lui umilă şi plină de înţelepciune în atelierul din Nazaret. După ce s-a născut Isus, încă din fragedă copilărie, Iosif "l-a născut" (tiktō) pe Isus la meseria de lemnar (teknōn) şi, în acelaşi timp, i-a transmis înţelepciunea umană, născută din munca cu sine însuşi, deci dintr-o conştiinţă iluminată de ajutorul lui Dumnezeu, prin intervenţia îngerului. Această înţelepciune a fost ca un far de lumină pentru Isus, în comportamentul său faţă de cei care veneau la atelierul din Nazaret pentru a comanda vreo lucrare, faţă de cei cărora le ducea lucrarea terminată acasă şi o monta în încăperea locuinţei lor. Ba mai mult, Iosif i-a transmis lui Isus iubirea faţă de oameni, în special faţă de Maria, o iubire feciorelnică pe care nu toţi o înţeleg, dar care este posibilă, aşa cum avea să spună Isus mai târziu: "Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat" (Mt 19,11).
Sfântul Iosif a fost ales pentru această vocaţie şi, aşa cum spune Sfântul Toma de Aquino, "Pe cei pe care îi alege pentru ceva anume, Dumnezeu îi pregăteşte şi îi dispune astfel, încât să fie gata pentru lucrul pentru care au fost aleşi"[4].
Isus a dus mai departe meşteşugăria de lemnar, tâmplar, dar mai ales a transmis mai departe iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, încât a făcut din aceste două atitudini două porunci, unite ca una singură: "Atunci, unul dintre cărturari, auzind că discută cu ei şi văzând că le-a răspuns bine, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: "Care este prima dintre toate poruncile?». Isus i-a răspuns: "Prima este: ,Ascultă, Israel: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!’. A doua este aceasta: ,Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’. Nu este nicio altă poruncă mai mare decât acestea»" (Mc 12,28-31).
Astăzi putem învăţa cu toţii din exemplul Sfântului Iosif: el l-a slujit pe acela care avea să fie Mântuitorul său, prin sacrificiul său pe cruce, pe Isus. A slujit cu bucurie familia din Nazaret, iubind-o pe Maria, dar cu o iubire curată, gingaşă, o iubire oblativă, o iubire de dăruire. "Nu toţi pot înţelege lucrul acesta, ci numai cei cărora le-a fost dat" (Mt 19,11). Iosif "l-a zămislit", "l-a născut" pe Isus la meşteşugăria de lemnar sau tâmplar, dar i-a transmis şi înţelepciunea umană prin care Isus a ştiut să se comporte în mod demn faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu.
Să ne ajute Domnul pe toţi să putem rămâne la înălţimea vocaţiei la care ne-a chemat, înnobilând munca acolo unde suntem chemaţi, ştiind că îl slujim pe Isus, cel care nu s-a ruşinat să fie "lemnarul, fiul Mariei", de asemenea, nu s-a ruşinat că este "fiul lemnarului", dimpotrivă, a înnobilat această muncă prin atitudinea sa, din care transpare ceva mai mult decât meseria şi înţelepciunea primite de la Iosif, dând dovadă că "Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45).
Pentru că Sfântul Iosif este un "bărbat drept" şi un "slujitor credincios", sfinţii papi au pus Biserica sub ocrotirea lui. Astfel, Papa Pius al IX-lea (1792-1878), în anul 1870 l-a proclamat pe Sfântul Iosif, patron al Bisericii Universale; iar Papa Leon al XIII-lea (1810-1903), l-a proclamat model de soţ pentru toate familiile creştine. Papa Pius al XII-lea (1876-1958) l-a proclamat pe Sfântul Iosif "patronul, exemplul şi protectorul tuturor muncitorilor" şi a fixat sărbătoarea pentru 1 mai. Iar cât ne priveşte pe noi, catolicii din Moldova, episcopul Nicolae Iosif Camilli (1840-1915) a consacrat Sfântului Iosif Dieceza de Iaşi în anul 1884, şi apoi Seminarul Catolic din Iaşi în anul 1886. Iar preotul provincial Daniel Pietrobono (1835-1899) a consacrat în anul 1895 Sfântului Iosif Provincia franciscană din Moldova. (După L’Osservatore Romano, 19 martie 2017).
Pr. Mihai Afrenţoae, OFMConv.
Note:
[1] G. Auzou, Dalla servitù al servizio. Il Libro dell’Esodo, Dehoniane, Bologna 1976.
[2] S. Votto, La creazione dell’universo e il destino dell’uomo nel pensiero mosopotamico, în McCarthy D.J., Mendenhall G.E., Smend R., Per una teologia del patto nell’Antico Testamento, Torino 1972, 73-114.
[3] H, Hübner"Tektōn, onos"; şi "tiktō", în H. Balz, G. Schneider, Dizionario Esegetico del Nouov Testamento, Paideia, Brescia, 2004, 1587-1588.1624-1625.
[4] Sfântul Toma, Summa Teologica, 3,q. 27,a. 4, c.
