Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să vă prezint o mistică ce nu este din epoca medievală; e vorba de sfânta Veronica Giuliani, călugăriţă clarisă capucină. Motivul este că la 27 decembrie se împlinesc 350 de ani de la naşterea ei. Città di Castello, locul unde a trăit mai mult şi unde a murit, precum şi Mercatello - localitatea sa natală - şi Dieceza de Urbino, trăiesc cu bucurie acest eveniment.
Veronica se naşte la 27 decembrie 1660 la Mercatello, în valea Metauro, din Francesco Giuliani şi Benedetta Mancini; este ultima din şapte surori, dintre care alte trei vor îmbrăţişa viaţa monastică; îi este dat numele de Ursula. La vârsta de şapte ani, îşi pierde mama, şi tatăl se mută la Piacenza ca funcţionar la vama ducatului de Parma. În acest oraş, Ursula simte crescând în ea dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Cristos. Chemarea devine tot mai presantă, aşa încât, la vârsta de 17 ani, intră în clauzura strictă a mănăstirii Clariselor Capucine din Città di Castello, unde va rămâne toată viaţa. Acolo primeşte numele de Veronica, adică "adevărată imagine", şi, de fapt, ea va deveni o adevărată imagine a lui Cristos Răstignit. După un an face profesiunea călugărească solemnă: începe pentru ea drumul de configurare cu Cristos prin multe pocăinţe, mari suferinţe şi câteva experienţe mistice legate de Pătimirea lui Isus: încoronarea cu spini, logodna mistică, rana în inimă şi stigmatele. În anul 1716, la vârsta de 56 ani, devine abatesă a mănăstirii şi va fi reconfirmată în acest rol până la moartea sa, în anul 1727, după o agonie foarte dureroasă de 33 de zile care culmină într-o bucurie profundă, aşa încât ultimele sale cuvinte au fost: "Am găsit Iubirea, Iubirea s-a lăsat văzută! Aceasta este cauza pătimirii mele. Spuneţi asta tuturor, spuneţi asta tuturor!" (Summarium Beatificationis, 115-120). La 9 iulie părăseşte locuinţa pământească pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Are 67 de ani, dintre care cincizeci petrecuţi în mănăstirea din Città di Castello. Este proclamată sfântă la 26 mai 1839 de Papa Grigore al XVI-lea.
Veronica Giuliani a scris mult: scrisori, rapoarte autobiografice, poezii. Izvorul principal pentru a-i reconstrui gândirea este, totuşi, Jurnalul ei, început în anul 1693: peste douăzeci şi două de mii de pagini manuscrise, care acoperă un arc de timp de treizeci şi patru de ani de viaţă de clauzură. Scrierea este spontană şi continuă, nu sunt ştersături sau corecturi, nici semne de punctuaţie sau distribuire a materiei în capitole sau părţi după un plan prestabilit. Veronica nu voia să compună o operă literară; mai mult, a fost obligată să pună în scris experienţele sale de către părintele Girolamo Bastianelli, călugăr ale Filipinilor, în acord cu episcopul diecezan Antonio Eustachi.
Sfânta Veronica are o spiritualitate în mod marcat cristologico-nupţială: este experienţa de a fi iubită de Cristos, Mire fidel şi sincer, şi de a voi să corespundă cu o iubire tot mai implicată şi pasionată. În ea totul este interpretat în cheie de iubire, şi acest lucru îi dă o profundă seninătate. Orice lucru este trăit în unire cu Cristos, din iubire faţă de el, şi cu bucuria de a-i putea demonstra toată iubirea de care este capabilă o creatură.
Cristos de care Veronica este profund unită este cel suferind al pătimirii, morţii şi învierii; este Isus în actul să de oferire Tatălui pentru a ne mântui. Din această experienţă derivă şi iubirea intensă şi suferindă faţă de Biserică, în dubla formă a rugăciunii şi a oferirii. Sfânta trăieşte în această optică: se roagă, suferă, caută "sărăcia sfântă", ca "expropriere", pierdere de sine (cf. ibid., III, 523), tocmai pentru a fi asemenea lui Cristos, care s-a dăruit în întregime pe sine însuşi.
În fiecare pagină din scrierile sale Veronica recomandă pe cineva Domnului, îmbogăţind rugăciunile sale de mijlocire cu oferirea de ea însăşi în fiecare suferinţă. Inima ei se dilată la toate "necesităţile Sfintei Biserici", trăind cu nelinişte dorinţa mântuirii "întregii lumi" (ibid., III-IV, passim). Veronica strigă: "O, păcătoşi, o, păcătoase... toţi şi toate veniţi la inima lui Isus; veniţi la spălarea sângelui său preapreţios... El vă aşteaptă cu braţele deschise pentru a vă îmbrăţişa" (ibid., II, 16-17). Însufleţită de o caritate arzătoare, dăruieşte surorilor din mănăstire atenţie, înţelegere, iertare; oferă rugăciunile ei şi sacrificiile ei pentru Papa, pentru episcopul său, pentru preoţi şi pentru toate persoanele nevoiaşe, inclusiv pentru sufletele din purgator. Rezumă misiunea sa contemplativă în aceste cuvinte: "Noi nu putem merge să predicăm prin lume ca să convertim suflete, dar suntem obligate să ne rugăm încontinuu pentru toate acele suflete care l-au supărat pe Dumnezeu... îndeosebi cu suferinţele noastre, adică printr-un principiu de viaţă răstignită" (ibid., IV, 877). Sfânta noastră concepe această misiune ca un "a sta în mijloc" între oameni şi Dumnezeu, între păcătoşi şi Cristos Răstignit.
Veronica trăieşte în mod profund participarea la iubirea suferindă a lui Isus, sigură că faptul de "a suferi cu bucurie" este "cheia iubirii" (cf. ibid., I, 299.417; III, 330.303.871; IV, 192). Ea evidenţiază că Isus suferă pentru păcatele oamenilor, dar şi pentru suferinţele pe care slujitorii săi fideli au trebuit să le îndure de-a lungul secolelor, în timpul Bisericii, tocmai datorită credinţei lor solide şi coerente. Scrie ea: "Veşnicul său Tată i-a arătat şi l-a făcut să simtă în acel moment toate pătimirile pe care trebuiau să le îndure aleşii săi, sufletele sale cele mai dragi, adică acelea care vor profita de Sângele său şi de toate pătimirile sale" (ibid., II, 170). Aşa cum spune apostolul Paul despre sine: "Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). Veronica ajunge să-i ceară lui Isus să fie răstignită cu El: "Într-o clipă - scrie ea - eu am văzut ieşind din rănile sale preasfinte cinci raze strălucitoare; şi toţi au venit spre faţa mea. Şi eu vedeam aceste raze devenind ca mici flăcări. În patru era cuiele; şi în una era suliţa, ca de aur, total în flăcări: şi mi-a străpuns inima, de la o margine la alta... şi cuiele au străpuns mâinile şi picioarele. Eu am simţit mare durere; dar, în aceeaşi durere, mă vedeam, mă simţeam în întregime transformată în Dumnezeu" (Jurnal, I, 897).
Sfânta este convinsă că participă deja la Împărăţia lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp îi invocă pe toţi sfinţii din Patria fericită pentru ca să-i vină în ajutor în drumul pământesc al dăruirii ei, aşteptând fericirea veşnică; aceasta este aspiraţia constantă a vieţii ei (cf. ibid., II, 909; V, 246). Faţă de predica din acea perioadă, centrată destul de des pe "mântuirea sufletului" în termeni individuali, Veronica arată un puternic simţ "solidar", de comuniune cu toţi fraţii şi surorile în drum spre Cer, şi trăieşte, se roagă, suferă pentru toţi. Lucrurile penultime, pământeşti, în schimb, deşi sunt apreciate în sens franciscan ca dar al Creatorului, sunt mereu relative, complet subordonate "gustului" lui Dumnezeu şi sub semnul unei sărăcii radicale. În communio sanctorum, ea clarifică dăruirea sa eclezială, precum şi raportul dintre Biserica peregrină şi Biserica din cer. "Toţi sfinţii - scrie ea - sunt acolo sunt prin meritele şi pătimirea lui Isus; dar la tot ceea ce a făcut Domnul nostru, ei au cooperat, în aşa fel încât viaţa lor a fost în întregime orânduită, reglementată de aceleaşi lucrări (ale sale)" (ibid., III, 203).
În scrierile Veronicăi găsim multe citate biblice, uneori în mod indirect, dar mereu punctual: ea revelează familiaritatea cu textul sacru, cu care se hrăneşte experienţa ei spirituală. În afară de asta, trebuie spus că momentele forte ale experienţei mistice a Veronicăi n-au fost niciodată separate de evenimentele mântuitoare celebrate în liturgie, unde are un loc deosebit proclamarea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşadar, Sfânta Scriptură luminează, purifică, întăreşte experienţa Veronicăi, făcând-o eclezială. Însă, pe de altă parte, chiar experienţa ei, ancorată în Sfânta Scriptură cu o intensitate neobişnuită, conduce la o lectură mai profundă şi "spirituală" a aceluiaşi text, intră în profunzimea ascunsă a textului. Ea nu numai că se exprimă cu cuvintele din Sfânta Scriptură, ci realmente şi trăieşte din aceste cuvinte, devin viaţă în ea.
De exemplu, Sfânta noastră citează adesea expresia apostolului Paul: "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Rom 8,31; cf. Jurnal, I, 714; II, 116.1021; III, 48). În ea, asimilarea acestui text paulin, această încredere mare şi bucurie profundă a ei devine un fapt împlinit în însăşi persoana ei: "Sufletul meu - scrie ea - a fost legat cu voinţa divină şi eu m-am stabilit cu adevărat şi m-am oprit pentru totdeauna în voinţa lui Dumnezeu. Mi se părea că niciodată nu mă voi mai depărta de această voinţă a lui Dumnezeu şi m-am întors în mine cu aceste cuvinte precise: nimic nu mă va putea despărţi de voinţa lui Dumnezeu, nici necazurile, nici suferinţele, nici greutăţile, nici dispreţurile, nici ispitele, creaturile, nici diavolii, nici întunericul şi nici măcar moartea însăşi, pentru că, în viaţă şi în moarte, vreau toată şi în toate voinţa lui Dumnezeu" (Jurnal, IV, 272). Astfel avem şi certitudinea că moartea nu este ultimul cuvânt, suntem fixaţi în voinţa lui Dumnezeu şi astfel, realmente, în viaţa pentru totdeauna.
Veronica se revelează, îndeosebi, ca o martoră curajoasă a frumuseţii şi a puterii Iubirii divine, care o atrage, o pătrunde, o înflăcărează. Este Iubirea răstignită care s-a imprimat în trupul ei, ca în trupul sfântului Francisc de Assisi, cu stigmatele lui Isus. "Mireasa mea - îmi şopteşte Cristos răstignit - îmi sunt dragi pocăinţele pe care le faci pentru cei care m-au supărat... Apoi, dezlipind un braţ de pe cruce, mi-a făcut semn să mă apropii de coasta lui... Şi am ajuns în braţele Răstignitului. Ceea ce am simţit în acel moment nu pot povesti: aş fi voit să stau mereu în coasta lui preasfântă" (ibid., I, 37). Este şi o imagine a drumului său spiritual, a vieţii sale interioare: a sta în îmbrăţişarea Răstignitului şi astfel a sta în iubirea lui Cristos faţă de ceilalţi. Veronica trăieşte şi cu Fecioara Maria o relaţie de intimitate profundă, mărturisită de cuvintele pe care le aude într-o zi de la Sfânta Fecioară şi pe care le prezintă în Jurnalul ei: "Eu te-am făcut să te odihneşte la pieptul meu, ai avut unirea cu sufletul meu, şi de el ai fost dusă ca în zbor în faţa lui Dumnezeu" (IV, 901).
Sfânta Veronica Giuliani ne invită să mărim, în viaţa noastră creştină, unirea cu Domnul în faptul de a fi pentru alţii, abandonându-ne voinţei sale cu încredere completă şi totală, şi unirea cu Biserica, Mireasa lui Cristos; ne invită să participăm la iubirea suferindă a lui Isus Cristos pentru mântuirea tuturor păcătoşilor; ne invită să ţinem privirea aţintită spre Paradis, ţinta drumului nostru pământesc, unde vom trăi împreună cu atâţia fraţi şi surori bucuria comuniunii depline cu Dumnezeu; ne invită să ne hrănim zilnic cu Cuvântul lui Dumnezeu pentru a încălzi inima noastră şi a orienta viaţa noastră. Ultimele cuvinte ale Sfintei pot fi considerate sinteza experienţei sale mistice pasionate: "Am găsit Iubirea, Iubirea s-a lăsat văzută!". Mulţumesc.
Benedictus PP. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
